Zbor deasupra oraşului pe o mătură. Oamenii mă arată cu degetul şi eu mă aştept să aud: "E O PASĂRE! BA NU, E UN AVION!". Dar oamenii se miră şi tac. Mă plimb în zbor deasupra multor locuri de care nu reuşesc să-mi amintesc când mă trezesc. Știu doar că, la un moment dat, zbor pe lângă magazinul Star după care mă îndrept către liceu. Din când în când mă aplec şi mătura zboară şi mai repede – probabil asta e pedala de acceleraţie. Ajung la liceu, trec în zbor peste poartă, în curte sunt prieteni vechi şi colegi. Nimeni nu se miră că zbor pe o mătură. Îmi las mătura sprijinită de zid, toţi se uită cu jind la ea, dar nimeni nu îndrăzneşte să o atingă. Se sună de intrare, toţi se duc la ore, iar eu, abia după ce nu mai e nimeni în curte, mă urc iar pe mătură şi intru în clădire. Zbor încet pe coridoare. Iau toate etajele la rând. Încet, încet, încet.
Nu e prima oară când îmi petrec nopţile zburând pe mătură. Oi fi fost vreo vrăjitoare într-o viaţă anterioară. Sau măcar pisica uneia.
