Ce zi e azi?

Photo by Mari Dicu on Unsplash

Am trăit în sfârşit momentul pe care îl vânez de doi ani de zile. 

Şi acum... sfârşit.

Worst Poetry

And I don't understand how you could be the worst thing that ever happened to my poetry if you're the best that ever happened to me.

O călătoare unui călător

Photo by Chase Yi on Unsplash

Acum câteva zile notasem în jurnal: Simt că sunt de nicăieri pentru că tânjesc după un loc în care nu am fost încă. Probabil Acasă. Am greșit. Am fost și nu o dată. Am avut un alt Acasă în fiecare an. Alteori adresa către locul care se presupune că ar trebui să-ți ofere cea mai mare siguranță s-a schimbat și mai des de atât. Poate o să crezi că m-am mutat de multe ori în ăștia douăzeci de ani ai mei. Într-un fel așa și e. Am zburat de la un om la altul. Mi-am făcut cuib după cuib în brațele lor pentru ca mai apoi să plec fără să mă întorc. (*Prima și ultima oară când m-am întors am stagnat pentru 8 anotimpuri a fost singura dată în care nu eu am fost cea care a decis să plece către... brațe-mai-calde). Nu mi-e atât de greu să-mi găsesc locul, cât mi-e să rămân. Toamna e mereu proba de foc pentru mine. Până acum ăsta a fost anotimpul de tranziție. Tipic păsărilor călătoare. Dar de data asta e diferit. Cel de lângă mine, cel pe care îl vreau lângă mine, cel din coșmaruri, vise frumoase și scurtele momente de visat cu ochii deschiși în timpul cursurilor... toți ăștia sunt acum Unul. E pentru prima dată după multă vreme când simt că sunt sinceră cu mine însămi. Când nu mai există jumătăți de măsură, renunțare, adevăr, implicare.

Totul e întreg. Eu nu fac excepție.

Still wear the scars like it was yesterday

Photo by Mario Caruso on Unsplash

Uitasem cât de dificil poate fi uneori să începi din nou. Nu de la zero. Nu. Tocmai asta e și problema. Orice început după primul sfârșit nu se mai face de la nivelul mării. Cu puțin noroc începem iar de la altitudinea unui deal, nici măcar a unei câmpii. Sub 1000 de metri de lucruri și oameni care nu mai sunt. Sub 1000 de metri de dezamăgiri și așa-zise greșeli din care se presupune că ar trebui să înveți. Ce să înveți? Ce înseamnă de fapt a învăța din greșeli? Pentru că pe orice parte aș întoarce-o ajung să-l pedepsesc pe cel de acum pentru greșelile celor de atunci. Asta înseamnă a nu repeta o greșeală? Scepticism bazat doar pe amintiri și dezamăgiri anterioare? Și nimic bazat pe timpul verbal pe care îl trăiesc acum? Sunt. Indicativ prezent. 

Momentan nu am nici cel mai mic habar legat de ce o să fac. Sau de ce va urma – dar asta nu mai reprezintă deja ceva nou. Știu doar că sunt destui metri sub mine. Și am nevoie urgentă de o mare mare care să-i facă să intre la apă. N-am pretenții de ocean. Ghinionul meu că totul costă.

My Dear Old Love Note

Photo by freestocks on Unsplash

He made the dreams and daydreams about you stop. It feels right.

Photo by Mike Enerio on Unsplash

Tot ce am sub piele a luat-o razna.

Rochii de mireasă din perdele III

Photo by Piotr Wilk on Unsplash

La 10 ani nu juram niciodată strâmb. La 20 știam deja că n-o să se întâmple nimic rău dacă o facem. La 10 ani credeam că e îndeajuns să vrei din tot sufletul ca să ai, să ceri frumos ca să primești și să iubești ca să fii iubit. La 20 au apărut deja dar-urile. La 10 ani hotărâserăm să adunăm într-o pungă toate penele pe care le găseam pe jos. Calculaserăm că în câteva luni vom avea suficiente pentru 2 perechi de aripi. Nu ne-a spus nimeni că va fi imposibil și cu toate astea, într-o zi, ne-am oprit. De ce? Nu-mi amintesc. Știu doar că acum, la 20, aș avea nevoie de ele. Mai ales în seara asta... Vreau să plec departe. Înapoi. În timp și nu în spațiu. La 10 ani ne durea burta doar când ne era foame. Sau când mâncam prea multe mere furate. Acum... am goluri în stomac care simt că o să mă înghită.

Să-mi fi spus atunci cineva c-o să sufăr după oameni care nici măcar nu m-au iubit? Ha... Ar fi părut mai imposibil decât o pereche de aripi home made.

Trying to find a heart that's not walking away?

Photo by Tim Trad on Unsplash

 N-am mai trăit ceva asemănător până acum. Am fost întotdeauna presată de timp, de trenuri, de începuturi și sfârșituri, de vacanțe prea scurte și weekend-uri fulger. Și acum timpul pe care pot să-l petrec cu tine se întinde în fața mea ca o autostradă imeeeeensă. De trenuri m-am săturat. Să fac autostopul? Jogging? Pași de furnică? Gata joaca? Sau joaca de-abia acum începe?

Pierd numărătoarea

Photo by Nicolas Gras on Unsplash

Am stins lumina. Mi-e mai ușor să-ți scriu sau să mă gândesc la tine în întuneric. La urma urmei, abia dacă ne-am văzut în toți anii ăștia. Se putea foarte bine nici să nu exiști. Am stins lumina degeaba. Nu mai am nimic să-ți spun. Iar de scris, s-a scris deja tot. Pe scurt? Sunt în brațele în care (nu că trebuie, ci) VREAU să fiu. Și nu sunt ale tale.

Photo by Ehud Neuhaus on Unsplash

da! Da! DA!

Ș sau ce-naiba-o-să-fac

Photo by Noah Silliman on Unsplash

De fiecare dată când îmi adun curajul să fac un pas către tine, tu faci unul înapoi. Şi invers. Uite-aşa o să rămânem mereu la început. Mă întreb unde o să ajungem în ritmul ăsta. Nicăieri, îmi răspund. Tocmai asta e şi problema – că mergem, dar stăm pe loc. Distanţa e mereu aceeaşi. Nu ne sincronizăm nicicum. 

 Şi totuşi… Puteam să jur că-n seara aia… inima ta bătea fix când inima mea tăcea. 
Şi asta mi s-a părut cea mai frumoasă linişte.

XIII

Photo by Jingxi Lau on Unsplash

Aşa a fost să fie. Să ne vedem. Am avut un început de gol în stomac pe care creierul sau inima mea, încă nu ştiu care e mai deştept, l-a astupat imediat. Cu aer. De picioare au uitat amândoi să se ocupe. Am tremurat puţin. Am simţit puţin. Dar e bine. Cu timpul totul dispare.

DESPRE VARA CARE VA SĂ VIE

Photo by Nijwam Swargiary on Unsplash

Sfârşitul fiecărei veri m-a găsit făcându-mi planuri pentru următoarea. Şi în ciuda foilor pe care mi-am notat fiecare aşteptare şi speranţă privind ceea ce va urma, n-am reuşit niciodată să ajung la destinaţia pe care mi-am propus-o iniţial. Oricât am încercat să nu-mi scap visele din ochi sau oamenii de mână. Vara care a urmat m-a găsit întotdeauna în alt loc şi lângă alţi oameni. Aşa că vara asta o voi încheia fără foi, fără liste, fără vise scrise cu linuţă unele sub altele. Doar cu speranţa că vara care va să vie... va fi, ca şi până acum, de neuitat. Şi-aşa va fi! În caz contrar, mă văd nevoită să apelez la dovlecelul meu magic!

Fragmente de vară

Photo by Jelleke Vanooteghem on Unsplash

Viaţa e frumoasă atunci când nu e nimeni suficient de aproape încât să te rănească. Dar atunci e şi mai frumoasă!

Sunt în grădină pe o pătură. Nu mai e soare. Încerc să-mi dau seama când am avut ultima zi urâtă, dar nu reuşesc.

- Mai eşti?

- Mhm.

- Mă speriasem!

- De ce?

- Am crezut că nu mai eşti.

Mi-a venit să plâng când mi-a spus. Mi-a venit să-l iau în braţe şi să-i spun că îmi pare rău. Şi că mi-aş dori din tot sufletul să fie fericit. E incredibil câte se pot ascunde într-un om şi să n-ai niciun habar. Mi-a spus că se mai gândeşte uneori la ea. Nu are poze. Nu am cuvinte.

Mă simt ca în şcoala generală şi îmi place!

"Dacă erai în tramvai atunci nu s-ar mai fi întâmplat niciun accident."

Aşa trebuie să înceapă o poveste frumoasă!

Am vorbit iar unul cu celălalt. Am nevoie urgentă de subtitrări!

Gândesc în imagini.

Azi am avut o zi atât de urâtă, încât n-am de gând să povestesc ce s-a întâmplat pentru că nu vreau să-mi amintesc de ea nici măcar peste ani.

Mi-ar fi plăcut să văd doi ca noi.

Am simţit că suntem nu cei mai frumoşi, dar cei mai fericiţi oameni. Pentru momente ca astea trăim.

Dorul îmi muşcă din oase. E cumplit să-ţi fie dor şi să nu ştii de cine. Sau mai rău, să-ţi fie teamă să-ţi recunoşti.

Am ţinut în viaţă prea mulţi oameni pe sufletul meu.

Mergem din groapă-n groapă. În ritmul ăsta o să ajungem în iad înainte să murim.

"Mi-e dor de cum sunt când sunt cu tine", mi-a spus.

You'll learn to live without me

Photo by Farrel Nobel on Unsplash

"You'll learn to live without me."

Nu. Nu înveţi. Îţi aminteşti.

Despre toate câte s-au terminat

Photo by Mohamed Nohassi on Unsplash

N-am avut niciodată tăria să plec fără să mă uit înapoi. Nici suficient respect de sine pentru a pleca de îndată ce-am ştiut că mai devreme sau mai târziu se va ajunge la asta. Nici suficientă înţelepciune pentru a înţelege că atunci când cineva nu te vrea, nu te vrea şi punct. Oricât ai încerca să-ţi devii o variantă mai bună. Cea mai bună chiar.

Plecarea noastră se face cu paşi mărunţi. Câteva zile să ne împachetăm hainele. Câteva săptămâni să inventariem câtor dorinţe le va fi imposibil să se îndeplinească din momentul în care vom ieşi pe uşă. Apoi un pas în fiecare zi. Şontâc, şontâc până la prag. Şi-acolo stop. Ne uităm în spate. Uneori şi celălalt se uită la noi. Fiecare pas înainte cu ochii privind înapoi. Aşa am făcut eu. Şi-apoi am ajuns să mă întreb de ce, din moment ce au trecut luni sau ani, peisajul şi oamenii au rămas la fel. 

încăpăţânare.proStie.încăpăţânare.ProstiE.încăpăţânare.pRostie.
încăpăţânAre.prosti.îNcăpăŢânare.prostie.încăpĂţânare.

Am lăsat ca tot aerul să-mi iasă din plămâni. Apoi am acceptat realitatea. Am îmbrăţişat ideea de ne-noi. Asta doar pentru ca apoi să apari din nou şi sădeşti, pentru a nu ştiu câta oară, speranţa în mine. Când ştii că eu nu calc florile în picioare. Cu toate că tind să cred că speranţa e mai degrabă o buruiană decât o floare. Au murit prea mulţi cu ea în braţe. N-o să fie şi cazul meu. Pentru că o să o îngrop eu prima. Pentru a supravieţui trebuie să fim capabil de orice. 

And I wonder if we ever find out what we’re after

Photo by Tori Wise on Unsplash

- Băi, ce am crescut...

- Dar tot mici am rămas. Când s-au complicat lucrurile?

- Vara asta, ţi-am răspuns.

Dar am greşit. Lucrurile n-au fost niciodată simple, doar par că au fost atunci când privim în urmă. Stăteam întinse în pat cu un strop de magie în mână pe care îl pasam de la una la alta şi povesteam. Despre fiecare Pseudo-Sfârşit de lume de acum câteva luni sau ani. Toate devenite acum prexte de râs. Pentru că acum ştim că sfârşitul nu va veni nicicând odată cu sosirea sau plecarea unui om. E nevoie de mai mult decât atât.

Când oamenii pe care ni-i credeam pentru totdeauna au ajuns să aibă, ca şi restul, data limită? Şase zile, opt luni, patru ani – atât au durat. Durerea de după > perioada lor de şedere. Ştiu că nu e e deloc simplu să alegi ce cine ţi-e mai bun. Pentru că de foarte multe ori persoana pe care o vrei şi cea de care ai nevoie... sunt două suflete diferite. Sper din suflet să ţi se îndeplinească dorinţa. Eu n-am avut tort, dar dacă aş fi avut, dorinţa mea nu s-ar fi îndeplinit. Dorinţa mea nu s-a îndeplinit. Mă îndoiesc că nişte lumânări ar fi putut schimba mare lucru. Dar cine ştie, poate a fost mai bine aşa. La urma urmei niciodată n-am ştiut cine îmi prieşte şi cine nu.

De-abia ne aştept viitorul! N-am nici cea mai mică îndoială că va fi mai puţin decât ne-am dorit să fie. Vara asta ne-a schimbat toamna cum nici măcar nu ne-am fi putut imagina. Cine ştie câte, dar mai ales CÂŢI ni se vor mai schimba până în Vara Viitoare. Şi după ea.

'Cause we never understand the beauty in our hands until we're out of time

Goodbye.

Photo by Jez Timms on Unsplash

Ai uitat că eu nu uit?

Unde se îngroapă tot ce a murit în noi?

Photo by Christina Deravedisian on Unsplash

Unde se îngroapă tot ce a murit în noi? Dacă tot înăuntrul nostru... atunci înţeleg tot dezastrul pe care-l ascundem sub piele. Morţii cu morţii şi vii cu vii. Aşa ar trebui să fie. Nu putem amesteca cele două lumi fără să suportăm consecinţele.