Ascult melodia de mai jos şi îmi amintesc de excursia cu cortul din vară. Nu mai ştiu exact ce zi era, ştiu doar că era iulie... Și era aşa, un pic de început. Punctul zero pe axa noastră a timpului. La întoarcere am stat în faţă. Eram toţi obosiţi. Rareş conducea, eu mă uitam pe geam şi ţin minte că zâmbeam. Eram fericită. Și mulţumită de punctul în care reuşisem să ajung. La un moment dat a început melodia asta. După ce am ascultat prima dată refrenul, i-am zis lui Rareş "băi, ce mişto e melodia asta". O ascultam aşa... parcă cu întreg trupul. Era exact unul dintre momentele alea (super clişeice) în care te simţi ca într-un film. Și mă simţeam într-un fel îndrăgostită, cu toate că nu aveam de cine. Era vorba mai mult de o idee, de ceea ce ştiam că, mai devreme sau mai târziu, va urma. Când s-a terminat piesa, Rareş i-a dat repeat, dar până să o termin de ascultat am ajuns în faţa casei mele şi m-am dat jos. Primul lucru pe care l-am făcut atunci când am aprins calculatorul a fost să o caut pe net şi să o downloadez. Și să o ascult iar şi iar şi iar.
Apoi am uitat de ea. Dar ai apărut tu. Nu mult, la câteva zile. Și am început să ascult din nou melodia, fericită că de data asta aveam în sfârşit o persoană la care mă puteam gândi atunci când fredonam versurile.
Apoi, cu timpul, am uitat din nou de ea. Pe măsură ce ne ţineam de mână, dar fiecare apucând-o într-o cu totul altă direcţie, toată distanţa dintre noi a început să se deşire. Ca un fular prost croşetat. Sau deloc croşetat, mai bine zis. Zi de zi. Zi de zi. Lent. Sesizabil doar după un anumit timp, când, bineînţeles, a urmat binecunoscuta întrebare: "când s-au stricat lucrurile în halul ăsta?". Și de ce. Dar oricum... răspunsurile nu o să scurteze niciodată distanţa. Asta e o lecţie pe care mi-am băgat-o bine în cap.
Ca să ajung în prezent... Astăzi am dat iar de piesa asta şi după ce i-am dat play au început fel şi fel de flashback-uri pe care regret că n-am avut cum să le filmez. Nu ştiu dacă pentru a ţi le arăta şi ţie sau doar aşa... pentru că erau frumoase. Cert este că am avut fix senzaţiile alea de la început, când noaptea începea pentru noi la cinci dimineaţa. Când încă nu ne spuseserăm nicio tăcere grea. Când încă nu exista niciun zid imposibil de sărit sau de dărâmat. Oricât m-aş fi străduit. Când golurile din stomac erau mai mult decât binevenite. Când exista timp.
Și mă minunez din nou... de importanţa unor lucruri atât de mărunte care, în cele din urmă, ajung să pună în umbră imaginea de ansamblu. Și mă bucur pentru fiecare moment care, în momentul ăla, avea un faţa lui un final fericit. Și tot timpul din lume să se repete.
