If you needed a sign, here it is

Mă gândesc la tine mai des în zilele cu cer senin

Photo by Jinen Shah on Unsplash

Încă încerc să înțeleg

cum e posibil să fiu aici

fără să fiu de fapt aici

sau

cum e posibil să te zăresc 

încă

în fiecare avion 

care zdrelește cerul

tot mai

și 

tot mai

departe

tălpile mele au prins rădăcini,

nu te mai pot urma

decât cu ochii

și nu-mi rămâne decât

să mă întreb

când voi putea privi cerul

din nou

fără ca pumnul să-mi strângă

inima

ca pe un obiect prețios

care nu mi-a aparținut

cu totul 

niciodată.

Melodia asta m-a găsit săptămâna trecută.

You kept me like a secret

But I kept you like an oath.

Up on melancholy hill

Photo by Cristina Gottardi on Unsplash

Uneori mi-aș dori să pot să ies afară din mine însămi ca să mă pot alina. E greu să fac asta dinăuntru. Dar încerc. Duc fiecare zi la capăt. Sunt pe cât de prezentă pot să fiu. Țin strâns de cârmă și habar nu am încotro mă îndrept, deși din afară poate părea că înaintez cu multă determinare. Am zile minunate. Am zile oribile. Încerc să-mi dau voie să simt totul așa cum vine, să nu fug, să țin durerea în brațe atât cât este nevoie pentru ca apoi să aibă curajul să plece din brațele mele. Sau cât este nevoie pentru ca eu să am curajul să plec din brațele ei. Îmi este greu. Succesiunea zilelor mele nu este coerentă. Succesiunea sentimentelor mele nu este coerentă. Aștept viitorul cu nerăbdare, mi-am recăpătat ambiția, fac lucruri doar pentru mine, visez cu ochii deschiși la felul în care știu că viața mea va putea arăta. Dar în același timp, uneori, mă simt atât, atât de tristă. Știu că nu pot să trișez, nu există nicio scurtătură pe care aș putea să o iau, așa că mănânc cu lingurița din porția asta de tristețe până se termină. Și iar sunt bine. Și iar sunt tristă. Și iar sunt bine. Și iar sunt tristă. Și tot așa și tot așa, până o să reușesc să termin de înfulecat toate zilele pe care doar mi le-am imaginat. Până o să reușesc să termin de înfulecat golul ăsta care, oricât ar încerca, nu mă va putea înghiți vreodată. Știu că lucrurile se vor așeza în cele din urmă. Știu că va fi bine. Că deși acum nu se aude nimic, la un moment dat, vor răsuna iar râsetele noastre. Nu aș putea spune când, dar știu că se va întâmpla. 

Îmi ating sufletul cu grijă și blândețe, iar atingerile astea nu mi se mai par străine. Ce minunată este victoria de a te învinge pe tine însuți! 

Îmi este foarte foarte greu să mai fiu sinceră atunci când scriu aici. Am dus o luptă cu mine însămi pentru fiecare cuvânt de mai sus. Am învins? Am pierdut? Nici eu nu știu. 

All things must go where they belong

Photo by Khaled Ali on Unsplash

I let my dream go
like a wounded bird
I looked after for months
that now must 
fly back to the wild. 

Disjointed

Photo by Tim Oun on Unsplash

Deși m-am vindecat, nu pot spune că nu simt nimic atunci când dau cu scroll prin anii pe care i-am documentat pe blog. Ani pe care doar mi i-am imaginat alături de tine, fără să apuc vreodată să-i trăiesc. Ani în care ai fost lângă mine, dar numai la kilometri distanță. Asta a fost cea mai mare apropiere pe care am acceptat-o la momentul ăla. Și cu toate astea, m-ai ținut de mână și ai trăit iadul meu alături de mine. Nu mă mai doare că nu a fost să fim. M-am împăcat de ceva timp cu gândul ăsta. Știu și că nu mai suntem oamenii care ne-am fost atunci. Ne-am schimbat de mai multe ori pielea în anii ăștia. Bineînțeles că mai sunt unghere pe cât de familiare, pe atât de bine ascunse, dar noi nu mai suntem de mult aceiași. 

Și atunci, ce mă doare? De ce scriu rândurile astea? Azi pentru prima dată în ultimii ani, mi-a fost teamă, fie și pentru câteva ore, că va trebui să trec iar prin iadul de atunci – într-o formă sau alta. M-am gândit de mai multe ori la asta în trecut: oare cum ar fi dacă ar trebui să o iau de la capăt? Sau mai bine zis: oare cum va fi când va trebui să o iau de la capăt? E ușor să îți imaginezi scenarii ipotetice. Față în față cu șansa... lucrurile stau cu totul altfel. Iar gândul ăsta... m-a zdrobit.

Știu că aș fi supraviețuit și fără tine, dar ai făcut ca lucrurile să fie mai simple. Mai frumoase. Mai vesele. Poate chiar poetice. Traversam iadul, iar pământul de sub picioarele mele era pe alocuri făcut din muzică, poezie și cărți. Tu ai fost cel care le-a sădit. Cine știe, poate ce mă doare de fapt e compasiunea pe care încă o am pentru toate lucrurile pe care a trebuit să le îndur. Uneori, încă mă doare durerea de atunci. În seara asta mă doare durerea de atunci – bolile, moartea, singurătatea și umerii tăi la kilometri distanță.

Știu că nu mai suntem la fel ca atunci. Probabil nu vom mai fi vreodată. Știu că dacă vreodată va trebui să trec prin ceva asemănător, nu voi mai putea să-mi odihnesc capul pe vocea și cuvintele tale, la orice oră din zi și din noapte. Dar știu că mai pot duce. Cu sau fără tine, cu sau fără cineva, oricine alături. Mai pot duce. Și va fi și muzică, și va fi și poezie, și vor fi și cărți. Și voi fi mereu acolo, să mă țin de mână, pășind încet, pâș-pâș, pâș-pâș, prin beznă după beznă, până la ultima luminiță de la capătul tunelului. 

Îți mulțumesc pentru călătorie! Chiar și cu toată durerea de atunci și de după... a fost minunată! 

Is it the sweetest song you've ever heard?

I'm singing in my native tongue.

A watched pot never boils. Why do I keep forgetting this?

Catharsis

Photo by Iler Stoe on Unsplash

I frown every time 

something beautiful happens

and I can't bring myself to call

and tell you all about it.

I long to hear your laughter

tangled into mine.

You once said that there were

seven women inside of me –

just know

there isn't a single one

that doesn't terribly miss you.

Today was the day I missed you the most. /

You know why, you know why,

You know why, you just don't want to say it.

Nu totul trebuie să aibă un nume

Photo by James Sutton on Unsplash

În ultimul timp m-am simțit de parcă aş fi fost beată într-una. Nu cu vodcă, nu cu tequilla sau cidru. Cu tine. E deja un ritual; nu trece zi fără să-mi torn un pahar de melancolie şi să-l dau cu totul pe gât. Şi apoi încă unul. Şi încă unul. Sunt mahmură constant şi nu mă doare. S-ar putea să mă doară atunci când mă trezesc – dar până atunci mai e. Până una alta, mă bucur de beția asta, de inspirație, de sentimentul de a nu putea trage suficient aer. Respir mai mult. Îmi curăț plămânii. Fac curățenie de vară prin mine – atât prin suflet cât şi prin minte. Reuşesc să trag linii şi concluzii. Reuşesc să mă înțeleg. Încep să mă iert.

Îmi dau seama că am crescut pentru că fricile mele s-au transformat în dorințe. Mă bucură ce (mi) se întâmplă, deşi e(şti) al naibii de periculos. E o lecție de modestie dar şi de demnitate să accept că nu pot controla tot ce se întâmplă. Sincronizarea a fost un lux pe care nu ni l-am putut permite – aşa cum spunea cineva acum ceva timp.

Habar nu am ce va fi. Rectific – habar nu am dacă va fi ceva, orice. Ştiu, în schimb, că au început să mi se descurce toate în suflet. Efectul domino. Orice va fi sau nu va fi, e multă lumină şi inspirație. 

Acum, când mă uit în oglindă, îmi dau seama că încep să semăn din ce în ce mai mult cu mine. Mi-am lipsit. Mi-ai lipsit.

Photo by Andrik Langfield on Unsplash

Que será, será.

Invitation

Photo by Guillaume Flandre on Unsplash

My wounds are craving 

for the salt on your lips –

and oh, how beautiful it is

to ache just enough to live

without ever breaking.

Nebunie de aprilie

Photo by Florian van Duyn on Unsplash

Dacă e trenul tău cu adevărat, poți să-l prinzi și mai târziu, chiar dacă ai ratat prima stație.

The boy who heard wolf

Photo by Roberto Nickson on Unsplash

I've shared my bed with many ghosts 

and yet, it's you and every 

should-have-been-but-never-has

that haunt me the most,

you were the truth –

both the question & the answer

and I was too afraid to ask,

fear is now the currency of my existence

and you're my most expensive hope.

Still, nothing hurts more

than knowing that while

I'm crying out my despair,

the only word that 
you can hear is

wolf.

"One of the most healing things you can do is recognize where in your life you are your own poison."

Photo by Elia Pellegrini on Unsplash

Încerc de jumătate de oră să scriu. Pur și simplu nu pot să exprim ceea ce simt. Nu știu dacă e bine sau rău. În ultima vreme mă simt de parcă nu mai știu nimic – nici măcar despre mine. Cred că mă dor multe lucruri, dar m-am obișnuit atât de mult să simt în felul ăsta, încât nici nu mai percep durerea ca a fi durere. E pur și simplu parte din mine, din zilele pe care le trăiesc.

Mă doare să știu că totul este rezultatul acțiunilor mele. Și pentru asta simt că nici măcar nu am dreptul să fiu tristă. Cum am dreptul să mă simt? Oricum nu îmi mai dau voie să simt nimic - mă pedepsesc pentru orice. Trăiesc ce trăiesc și mi se pare că sunt bine. Însă sunt doar oarbă. Superficială. Normal că sunt bine dacă refuz să conștientizez tot ce mă doare. Normal că sunt bine dacă umblu legată la ochi prin sufletul meu. Întunericul nu doare. Doare în schimb să îți lași durerile la uscat pe o sârmă. Să le vezi în lumina soarelui. Ca să te vindeci, trebuie să dori. Iar eu trăiesc atât de mult la suprafața sufletului meu, încât nu mai am cum să dor. Așa că atunci când întâmplarea face să privesc puțin în mine – e dezastru. Deci închid repede fereastra pentru că e mult mai ușor să crezi că nu te doare nimic.

Cu siguranță am fost lașă, poate am fost și egoistă. Dar nu am fost niciodată rău intenționată. Iar tu ai fost și ești geamandura mea. Problema e că am ajuns atât de departe în larg, încât nu mai ai cum să mă vezi. Crede-mă, încă sunt acolo. Am fost mereu acolo – lăsând la o parte orice tăcere. Doar pentru că ceva nu se arată în fața ochilor tăi, nu înseamnă că nu există.

Nu știu ce doare mai mult – cât de definitiv pare ceea ce simți sau faptul că sunt singura responsabilă pentru situația în care s-a ajuns. Poate amândouă la fel de mult.

Liniuța asta nu va dispărea complet vreodată. /

Cea mai grea tăcere care s-a tăcut vreodată

/

Bruised

Photo by Dainis Graveris on Unsplash

Play la piesă ca textul să aibă sens. De mult nu am mai dat peste o melodie care să-mi fie oglindă. Și culmea e că știu piesa asta de mult timp, dar abia astăzi am ascultat-o așa cum ar fi trebuit. Și culmea este că fix astăzi piesa asta mă explică și îmi este sens.

În mine se trag focuri încrucișate, iar tu ești în centru. Greșesc. Nu numai că ești în centru, dar îmi ești centru. Echilibru. Ești civilul și ești dinții de lapte. Unde să te mai ascund ca ceilalți să nu te vadă? Ești peste tot și ești călcâiul lui Ahile. Ești umărul lui Ahile. Glezna. Omoplații. Brațele. Coatele. Șoldurile. Cum fac să mă apăr când totul a fost (este?) al tău? 

Te iau de mână și te așez între literele unui poem. Acum nu vei putea muri cu adevărat niciodată.

How do I get to live

when you're my Achilles heel,

my Achilles ankle,

knees,

hips,

ribs

and shoulders.

You tell me,

how could anyone ever survive

to such an absolute takeaway

of themselves?

Must you keep my baby teeth 

In the bedside table with my jewelry 

You still sleep in the bed with me 

My jewelry and my baby teeth.

DISjointED

Photo by Somin Khanna on Unsplash

Cauți degeaba. 

Cuvintele pentru tine nu îmi sunt scrise aici.

Sunt puse la păstrare.

Două vrăbiuțe pe corzile vocale.

Armele la intrare.

Aici se umblă doar cu mâinile goale.

Mouthful

Photo by Ahmer Kalam on Unsplash

Yesterday you left poems in my mouth, 

today I wander the city

shouting your words

and everyone thinks

I've read too many books

when in fact

I did not kiss

enough of you.