Haiku #17

Photo by lonely blue on Unsplash

I have my mother's

cheekbones — they deserve to know

the sorrow of drought.

Te iubesc. Îmi e dor de tine. Îmi pare rău. Am făcut tot ce am putut.

Aș da orice să mă pot întoarce înapoi

Anul ăsta se fac două veri fără tine. Vara era anotimpul meu. Acum va rămâne mereu (și) anotimpul în care mi-ai murit. În seara asta mi se prăbușește pieptul de durere. Asta se întâmplă când mă opresc locului pentru câteva momente și nu mai disociez. Încă nu-mi vine să cred. Caut pe drive poze din copilărie și din adolescență. Mă uit la mine căutându-te pe tine. Mă uit la mine știind că atunci trăiai și tu, că nimeni nu avea habar de ce urma să se întâmple, că eram încă la adăpost de moarte, chiar dacă nu eram la adăpost de viață. Mă uit la mine, nu ca la mine, ci ca la copilul tău.

Îmi vine să zbier, dar sunt prea civilizată să-mi deranjez vecinii. În general, sunt prea civilizată să mai deranjez pe cineva cu durerea mea. Dar dacă mai aud o singură dată întrebarea „de ce, ce s-a întâmplat?”, drept răspuns la cuvintele mele „nu, nu sunt bine”, o să dau naibii toate normele sociale și o să dezlănțui toată durerea asta pe care sunt prea politicoasă să o mai afișez de față cu restul.

Cui nu-i convine, nu are decât să se ducă naibii. Nu mi-ar strica niște companie.

PS: Duminică am cântat mult și am ascultat pentru prima dată în luni de zile, intenționat, muzică nouă. Iar în seara asta am plâns cu tot corpul, nu doar cu ochii. Nu știu cum altfel aș putea descrie felul în care curge viața mea. Sunt toată un haos pe două picioare.

CATHARSIS

Photo by Sophie Dale on Unsplash

O să simt mereu că înnebunesc un pic când se apropie ziua ta de naștere. Nu știu de ce, dar simt că anul ăsta va fi mai greu ca anul trecut. Aveam mai mult suflet atunci. Mă simt zdrobită, mama. Și mi-e dor de tine. Îmi este dor de tine cum nu credeam că este posibil să simt fără să mi se frângă pieptul. Mă anesteziez la ordinea zilei cu orice mi-e la îndemână: muncă, seriale, jocuri, mâncare. Orice mă poate amorți măcar un pic. Am lâncezit în pat toată ziua și am așteptat să plece Sabina afară ca să pot să-mi dau voie să plâng. Când am simțit că plânsul nu mai e îndeajuns, am urlat. A fost un urlet primar, care m-a surprins din momentul în care mi-a ieșit pe gură, dar care m-a ajutat să eliberez o parte din durerea pe care am strâns-o între coaste. Mi-este foarte greu să metabolizez suferința și să nu fug de ea.

Nu vorbesc cu nimeni despre ce-mi trece prin suflet sau prin cap. Nu simt că mai există umeri pe care să-mi dau voie să plâng. M-au dezamăgit toți. Știu că sunt pierdută, dar o să-mi găsesc din nou calea. Așa cum am făcut-o de fiecare dată.

Știu că ți-am promis că o să fiu bine. Încă învăț să trăiesc viața din urma morții tale. 

Te rog, ai răbdare și trimite-mi din când în când câte un porumbel alb.

Leaving is not enough. You must stay gone. *Unless, you are coming back to yourself.

Photo by arnaud girault on Unsplash

În seara asta am dat accidental de un blog pe care scriam acum mulți ani. Un blog pe care nu l-am făcut public niciodată. Am început să scriu pe el în 2012 și ultima postare era din 2016. Am citit cam tot ce scrisesem pe el. Fel și fel de gânduri, conversații luate cu copy paste de pe Yahoo Messenger sau de pe Facebook, frânturi de discuții pe care le-am avut live cu prietenii, vise, dezamăgiri, întrebări la care am aflat, în cele din urmă răspunsuri. Nu știu. Poate tot ce simt acum e din pricina zilei ăsteia. Am fost astăzi cu tata să ducem flori la mormântul mamei. Merge în fiecare lună și fac tot posibilul să merg și eu cu el. Am ratat doar două vizite. Mama e acum lângă casa ei din copilărie. A fost prima dată când nu am plâns pe drum. Și este prima zi, aș îndrăzni să zic, din ultimul an, în care m-am simțit normal și bine. Atât fizic, cât și psihic. Psihoterapeutul meu mi-a făcut o schemă de tratament cu niște suplimente care ar trebui să mă ajute cu depresia. Le iau deja de vreo săptămâni și într-adevăr, am fost mai bine zilele astea. Dar azi a fost ceva deosebit. E inexplicabil. 

Revenind la blog. E năucitor să citesc despre viața mea de acum 8 ani știind tot ce urma să mi se întâmple - boala, primul cancer al mamei, oamenii pe care i-am pierdut, oamenii care m-au pierdut, oamenii pe care i-am câștigat, remisia mea, recidiva, remisia mea iar, decizii pe care nu m-aș fi așteptat din partea mea să le iau, viața pe care mi-am clădit-o, pisicile, bucuriile, toată durerea pe care, uneori, parcă am invitat-o în viața mea atunci când am deschis ușa oamenilor nepotriviți, cancerul mamei, a doua oară, cancerul lui tata, singurătatea. Citesc despre mine, despre viața mea de atunci și mi se pare că e o cu totul altă viață. O viață despre care poate am citit acum mult timp, într-un roman, o viață pe care poate am visat-o, dar în niciun caz o viață pe care să o mai simt ca și cum aș fi trăit-o. O viață pe care o cunosc, o știu, dar pe care nu o mai simt ca a mea. Poate e și pentru că m-am simțit complet dezrădăcinată după ce am pierdut-o pe mama. 

Citesc și mă recunosc. Dar sunt și bucăți din mine pe care le-am înstrăinat, deși nu ar fi trebuit. Eram mai neînfricată atunci, nu respira anxietatea din cuvintele pe care le scriam atunci. Eram directă, onestă cu mine însămi. Eram plină de speranță. Presupun că, privind în ansamblu la tot ce s-a întâmplat, înainte de 2012 și după, se explică cu ușurință felul în care am evoluat. Sunt și lucruri pe care le-am păstrat, lucruri peste care am continuat să clădesc. Totodată, sunt multe lucruri pe care spuneam că aș vrea să le fac și care, 12 ani mai târziu, au rămas încă pe listă. 

Parcă m-am trezit. Îmi este foarte greu să explic. Simt că am accesat acum niște resurse inimaginabile pe care nu știam că le mai am. Niște lucruri ascunse adânc, în mine, care nu m-au părăsit de fapt niciodată. Eu nu m-am părăsit niciodată. Chiar dacă depresia a pus stăpânire pe viața mea, pe corpul meu, pe mintea mea. Eu sunt încă aici. Nu o să pot dezbrăca niciodată pierderea mamei mele. Pierderea viitorului pe care credeam că o să-l am. Dar nu o să pot dezbrăca nici visul pe care l-am avut, de când eram copil, de a face ceva frumos din viața mea.

Și știu că mama, de acolo de unde este ea, nu și-ar dori nimic mai mult decât să mă știe bine și fericită. 

O să fac tot ce ține de mine să fiu.

Haiku #14

 

Photo by Alef Vinicius on Unsplash

My mother lives on

every time I laugh - her voice

cracks against my teeth.

Memento mori și crize existențiale

Photo by Aziz Acharki on Unsplash

Anul în care am aflat că a recidivat cancerul mamei. Anul în care mama a murit. Anul în care am aflat că și tata are cancer. Anul în care mi-am pierdut jobul. Câte nenorociri pot să înghesui într-un an? Și câte lacrimi poți să verși până simți că ai ajuns să te plângi cu totul afară din tine? Nu m-am întrebat de ce mie. Nu m-am întrebat de ce lor. Nu m-am plâns că viața mea e nedreaptă. Așa cum nu m-am plâns nici că nu am meritat ceea ce mi s-a întâmplat. Am spus doar, de nenumărate ori, că am obosit. Că știu că pot să mai duc, dar că nu mai vreau. Uneori am spus că nu cred și că nu vreau să-mi mai revin vreodată. Alteori am spus că nu mai vreau să exist. Tot ce am trăit de anul trecut și până acum a fost de departe cea mai urâtă perioadă din viața mea. Stres post traumatic. Anxietate. Depresie în toată regula. Corpul meu a somatizat vreme de mai bine de un an. Nu m-am gândit vreodată că viața mea va arăta așa. Nu m-am simțit niciodată atât de singură sau de neînțeleasă. Și deși știu că sunt mulți cei care mă iubesc și cărora le pasă, puțini au fost cei care au știut cum să-mi fie alături. Ca să știi să oferi consolare, trebuie să nu fii străin de durerea pe care încerci să o alini. Din fericire, majoritatea prietenilor mei nu au trecut încă prin asta. În zilele imediat de după moartea mamei, când încercam să găsesc un sens în toată durerea pe care o simțeam în piept, mă agățam de gândul că, atunci când va veni timpul, voi ști cum să fiu alături de cei dragi mie. Un alt lucru de care mă sprijineam este faptul că mama nu a cunoscut vreodată durerea de a-și pierde un părinte. Poate părea absurd, dar aveam nevoie să mă agăț de orice. Încă am nevoie să mă agăț de orice.

Mă simt transfigurată după ultimul an. Mi se pare că am îmbătrânit foarte mult fizic. Emoțional sau spiritual... sunt goală de omul care obișnuiam să fiu. Cu toate astea, vrând-nevrând, viața mea dă semne că începe să se așeze. Ideea de a exista și de a merge în continuare nu mi se mai pare o povară. Încerc să învăț cum este să trăiești fără să te gândești într-una la moarte. La boli. Încerc să învăț cum poți trăi fără ca trupul să se afle într-un stres cronic. Cum e să simți iar că ai un sens. Un scop. Cum e să râzi sau să zâmbești fără ca reacțiile astea să ți se pară străine. Cum se simte soarele în păr.

Sunt atât de obosită... Dar merg înainte pentru pentru mama, căreia i-am promis că o să fiu bine. Merg înainte pentru mine. Și pentru toți oamenii care mă iubesc. 

Dacă aș putea să înhaț dragostea ei pentru mine, să o strâng în brațe, iar apoi să o așez pe umerii mei ca pe o mantie menită să mă țină la adăpost... aș avea certitudinea că picioarele mele nu se vor opri niciodată din mers. Dar nu se poate. Nu ajung cu brațele atât de departe. Așa că încerc să fac același lucru cu dragostea mea pentru ea care urlă din mine cu fiecare bătaie de inimă. Și știu că umerii mei nu vor fi niciodată goi.

 

Ieri a fost ziua ta. Va fi mereu. Pentru mine, vei fi mereu.

Énouement

Photo by Brent Ninaber on Unsplash

Ce aș putea spune? Că nu va mai exista nicio toamnă în care să o pot vedea pe mama? Că am început să-i dau voie durerii să mă prindă din urmă? Încetinesc intenționat. Din ce în ce mai des, mă întorc cu fața către ea, îmi deschid brațele și îi dau voie să mă lovească din plin. Când simt că e mai mult decât pot să duc, o iau iar la goană. Și tot așa. Și tot așa. Încerc să-mi părăsesc cât mai puțin corpul, dar uneori e al naibii de necesar.

Sunt obosită. Și să vreau să renunț și nu pot face asta. Nu mă lasă picioarele.

Viața mea e oribilă. Viața mea e frumoasă. Mi se întâmplă nenorociri. Mi se întâmplă lucruri minunate. Sau mai bine zis oameni minunați. Nu mai înțeleg mare lucru nici despre viață, nici despre moarte, nici despre sens, nici despre scop. Tot sistemul meu de credințe e la pământ.

Visele mele sunt mereu la fel. Visul imită realitatea. Realitatea mea nu se mai simte ca un coșmar. Realitatea mea se împământenește în fiecare zi.

Zilele trec. Eu trăiesc mai departe. Înăuntrul meu trăiește un urlet care nu ajunge decât la urechile și pieptul meu.

Mă gândesc adesea la variantele mele din trecut. Mă gândesc cu compasiune, de parcă ele ar fi încă acolo, blocate în timp și spațiu, trăind tot ce eu am trăit deja. Mă strâng singură în brațe, și cu trupul și cu sufletul, de parcă le-aș cuprinde și pe ele. De parcă aș putea să le îmbrățișez din viitor. De parcă aș putea să le spun: „Sunt aici, o să trecem și prin asta. Supraviețuim întotdeauna. Împreună”. Și în timp ce fac asta, simt cum variantele mele din viitor mă îmbrățișează, la rândul lor, cu sufletul.

And if you see me in the darkness, I hope you know I'm not alone.

Pentru totdeauna

Photo by Jeremy Bishop on Unsplash

Mama mea a murit

viața mea curge în continuare

nu credeam că râul

poate exista fără izvor

Vara care nu a fost să fie

Photo by Amy Humphries on Unsplash

 Nu mă mai simt stăpână nici pe mintea mea, nici pe corpul meu. Dor toată. Știu că mă va durea moartea mamei până la sfârșitul vieții mele. Cred că asta mi se pare cel mai greu de acceptat. Nu faptul în sine, că mama a murit. Ci că ea nu va mai fi niciodată de acum înainte. Mama va rămâne în neființă pentru tot restul vieții mele.

Anul ăsta e de departe cel mai lung din viața mea. Viața mea din ianuarie nu mai are multe lucruri în comun cu viața mea de acum. Să nu mai vorbesc despre cine eram în August anul trecut. Știu că nu mă mai pot întoarce acolo. Știu și că e normal ca lucrurile să se fi schimbat atât de mult.

Sunt obosită. Simt că tot ceea ce trăiesc în perioada asta mă forțează să cresc și să mă maturizez din mai multe puncte de vedere. Și dacă în unele zile strâng la piept certitudinea că voi fi bine din nou la un moment dat, alteori mă simt secată cu totul și, oricât m-aș strădui, nu mai pot zări luminița de la capătul tunelului.

Simt nevoia de sens. Am nevoie de un semn. Până una alta, mă consolez cu gândul că vara asta, care pentru mine oricum nu a fost, e pe sfârșite.

Cry, let that water go. You were drowning.

Sufletul îmi vâjâie printre coaste. Inima îmi bate în piept. Sunt aici. Încă procesez tot ce s-a întâmplat din August anul trecut și până acum. Încă sunt aici. Încerc să disociez cât mai puțin. Să arăt compasiune față de mine însămi. Să nu-mi mai întorc spatele. Să nu-mi mai dezgolesc spatele cu o mână, în timp ce țin strâns biciul cu cealaltă. Nu e ușor. Niciodată nu a fost ușor. Sunt obosită, dar nu tălpile mele sunt cele care au obosit. Picioarele mele merg mereu înainte. Inerție. Eu rămân în urma mea. Sau de fapt mă las în urmă? Nu știu. Poate și una și alta. 

Ceva s-a rupt în mine. Ceva a murit în mine, dar s-a și născut. Sunt și nu sunt... 

Durerea mușcă din stomacul meu. Când nu știu cum să îi mai dau drumul afară, o urlu. Dinții mei mușcă din pernă. Niciun vecin nu-mi bate în țeavă. Ăsta e unul dintre rarele momente în care este mai bine să nu fii auzit. 

Cele mai dificile sunt primele dăți. Prima dată când am intrat pe poartă după ultima ei gură de aer. Prima gură de mâncare. Prima dată când am intrat pe poartă după înmormânatare. Prima noapte. Prima plecare la București. Prima întoarcere la Brașov. Prima dată când am trecut pe lângă spitalul în care a murit. Prima dată când am mers la Farmacia Tei. Carrefour. La locul ei de muncă. Prima vizită la cimitir. Prima zi pe care mi-aș fi dorit să i-o povestesc. 

Zilele trec. Primele dăți trec. Iar eu încerc să trec prin ele ținându-mă în brațe și, totodată, ținând capul sus. Mi-e din ce în ce mai clar că singurul lucru pe care îl am cu adevărat în viața asta sunt eu însămi. Eu sunt singurul lucru care îmi aparține cu adevărat. Singurul lucru asupra căruia am control. Singura care a fost alături de mine în fiecare zi. Încerc să am grijă de mine ca de un copil. Nu doar copilul Mamei, ci și copilul Meu. Nu doar pentru Mama, ci și pentru Mine.

Știu că mă întorc la Mine de fiecare dată. Doar că am obosit. Aș vrea să nu mai fiu nevoită să mă întorc. Să nu mă mai uit în urmă. Să-mi rămân aproape. La o șoaptă distanță.

Am 31 de ani și sper să nu mă opresc vreodată din crescut.

I thought of you & where you'd gone & the world spins madly on.

Grief is the price we pay for love

I know better,

But you're still around.

"However many tomorrows are left to me, I will miss you in every single one", Edward Lee

Photo by Nikita Tikhomirov on Unsplash

 Sunt zece zile de când Mama mea a murit. Mama mea a murit. Mama mea a murit. Oricât de des aș rosti sau aș scrie cuvintele astea, mintea mea nu poate să priceapă. Mama mea a murit. Mama mea a murit. Dar eu sunt încă aici. Viața mea merge mai departe. Viața de dinainte și viața de după, așa va fi împărțită viața mea de acum înainte. Nu voi mai fi niciodată la fel. Ce am pierdut este irecuperabil. Nu am cum să mă întorc la varianta de dinaintea momentului în care am mângâiat-o pe braț și i-am vorbit până a tras ultima gură de aer. Sau, mai bine zis, la varianta de dinaintea momentului în care am știut că s-a întors cancerul. Mama mea a murit. Mama mea a murit. Eu sunt încă aici. Nu înțeleg. Mama mea nu o să mă mai sune vreodată. Nu o să mai apuc să-i povestesc nimic vreodată. Asta a fost. Atât a fost. Nu înțeleg ce s-a întâmplat cu viața mea în anul ăsta. Nu înțeleg ce s-a întâmplat cu viața ei în anul ăsta. Nu înțeleg cum lucrurile se pot încheia definitiv. Nu înțeleg. E absurd. Simt că nu mai am suflet. De cele mai multe ori, nu mai simt mare lucru. Îmi vine greu să-mi imaginez un viitor în care mă voi mai simți plină și totodată ușoară sufletește. Mama mea a murit. Nimeni nu mă va mai iubi vreodată așa. Nu o să învăț vreodată să gătesc așa cum o făcea ea. Nu o să apuc să-i povestesc lucrurile pe care le-am ținut pentru mine în anii ăștia. Nu o să apuc să-i arăt apartamentul meu din București. Nu o să apuc să-i fac cunoștință cu pisicile mele. Dacă vreodată o să am un copil, nu îl va cunoaște. Numele ei nu va mai apărea pe ecranul telefonului meu vreodată. Nu o să-i mai aud vocea. Nu o să-i mai aud poveștile. Nu o să mai fie nimeni care să-și facă griji pentru mine așa cum o făcea ea. Nu o să-i mai dau niciodată un mesaj ca să o anunț că am ajuns cu bine acasă. Nu o să apuc să aflu răspunsurile la o grămadă de întrebări. Nu o să apuc să-i arăt cum i-am așezat moriștile de vânt în curte. Nu o să mai vadă niciodată un apus. Nu o să mai mănânce niciodată o prăjitură. Nu o să mai deschidă ușa de la camera mea.

Mama mea a murit. Și odată cu ea, a murit și cine am fost până atunci. 

Încerc să strâng la piept toată dragostea invizibilă pe care i-o port. Mi-am promis că o să am grijă de tot ce a iubit și a îndrăgit pe pământul ăsta. Și știu, pe mine m-a iubit cel mai mult.

Știu. Nu mai pot schimba nimic. Dar am libertatea de a alege felul prin care voi traversa ceea ce mi-este dat să trăiesc, pierderea ei. Ăsta este singurul lucru asupra căruia mai am control.