A trecut ceva timp de când m-am simțit ultima dată inspirată. În ultimul an am trăit pe pilot automat: corpul meu era aici, dar tot ce e dincolo de el rătăcea.
De o lună încoace dorm mai mult și mai adânc. Mintea mea simte că are voie din nou să se odihnească și să se oprească din ruminat, iar corpul învață să fie relaxat. Mă așez la loc în mine și mă dezmeticesc din transa în care am fost până acum.
Pe măsură ce trec zilele, simt tot mai des nevoia de a mă uita în urmă. Îmi recitesc postările vechi de pe blog, uneori la întâmplare, alteori căutând ceva anume. Nu o fac neapărat din dor sau din regret, ci din dorința de a (mă) redescoperi și a mă reconecta cu toți oamenii care am ajuns să fiu în ultimii șaisprezece ani.
Citesc despre momente fericite, despre dățile în care am simțit determinare, motivație, speranță, iar foamea mea de viață, de scop, de sens începe să mi se astâmpere. Apoi observ că același lucru se întâmplă când ajung la ce a fost mai negru: moartea, boala, durerea, dorul, dezamăgirile, pierderile. Mă inspiră și mă alimentează tot ce am trăit, bun sau rău, frumos sau sfâșietor.
Aducerea aminte îmi aduce mintea înapoi. Dar nu mintea de dinainte, ci o minte acordată la acum și aici. Și dacă înainte am pierdut multă viață cu privirea pironită fie în trecut, fie într-un viitor imaginat, acum simt că tot ce-mi va fi este alimentat de tot ce mi-a fost.
