Friday, August 10, 2018

We will never be of the same age again

I always felt like
I was going to die 
young;
yet, as years go by,
I'm slowly losing this bet
I've made against myself. 

So here I am 
living - 
still doing things for the first time
like eating sushi,
meeting people,
new places
&
every time
I live something for the first time
I think of you
and how your list
of first things
is never going to grow out
to be more than it was
last november.

The first bite of cake I had
after you died 
was the worst.
Enjoying
the small things
while going on living
felt unfair
to you,
but month after month
I learned to let go
of the guilt.

I've folded the memory of you
and hid it in my heart -
I often take it out
and leave it in the sun
to make sure the dust
won't settle on it.
You're still here,
even though you're not.

You told me
you liked my poems,
I'm sorry this had to be
the one written about you.

Written today while waiting in a hallway. It took me months to finally be able to write these feelings down. I'm sorry. 

Monday, August 6, 2018

Closure

Your teeth cracked
against my bones -
there's something
evil 
in being so greedy
to feel whole again,
I whispered
to myself.

I didn't even blink
or shudder.
You see,
I was a mountain
of all the never-ending stories
that I got to live
with people who felt more like
ghosts
than anything else. 
A mountain of unfinished... everything -
business, 
words,
plans. 

You should have known better:
mountains never quiver &
it's the anything unfinished
that ruins us
in the end.



Write a song, make a note
For the lump that sits inside your throat.

Sunday, August 5, 2018

In a world of chains

In a world of chains
he's hushing his pace away, 
but nobody hears the sound
of him living - 
everyone carries on singing,
with each step,
the music of their past. 

We all live dragging chains around -
the trick is to remember
that we once knew
how to dance
enjoying
the music of silence.

Written in the bathtub while listening to this song. 



Take to new heights far above, far above the city lights,
Open your way into the atmosphere,
It's beautiful, it's beautiful what we have here.

Friday, July 27, 2018

Haiku #3

I let myself go
as my skin dropped to the floor -
no place left to hide. 

Sunday, July 22, 2018

Haiku #2

I silently smile
at the sight of my own heart -
the monsters all sleep. 

Wednesday, July 11, 2018

Haiku #1

I can barely lie
under my skin anymore -
too much life within.


In every way you do
More than I could say you knew 
And life is so strange it’s true
But so are you.

Friday, July 6, 2018

There's something that happens to you when you come back to your hometown.


De fiecare dată când vin acasă, parcă mi se așează și mai bine sufletul în mine. Muntele mă vindecă. La orice colț de stradă zăresc sens și o părticică din povestea la care tot scriu de 26 ani.

În orașul ăsta nu mă voi rătăci niciodată - nu pentru că i-aș ști străzile pe de rost, ci pentru că nu o să uit vreodată drumul înapoi spre mine. 



I'm left staring in awe
So much life beyond my control
But it's better that way

Saturday, June 30, 2018

Nebunie de iunie


Capul îmi vâjâie, inima-mi tună și-mi sfărâmă coastele. Umerii mei se clatină, dar nu cad. Vreodată. Când viața mea e întoarsă pe dos, totul capătă mai mult sens. Cu cât e mai mult haos, cu atât sunt mai vie. Cu cât mi se mușcă mai adânc din suflet, cu atât sunt mai întreagă. Paradoxuri peste paradoxuri. Urletul mi se preface în râs. Râsul mi se preface în zâmbet. Zâmbetul mi se preface în urlet. Trăiesc.



How rare and beautiful it truly is that we exist.

Tuesday, June 5, 2018

Începând cu ziua de ieri, nu vom mai avea niciodată aceeași vârstă. Nu voi uita vreodată. 

Wednesday, May 23, 2018

H i r a e t h

I am carelessly running
into things that remind me
of you.

Being here,
inside myself,
has never felt safe -
I am slowly walking 
on the tip of my toes
hoping I won't bump
into memories of you;

You're made of a nostalgia
I'll be feeding on with hunger
and I won't stop,
I can't stop
until I'll wolf
everything down
to the last
could have been.


First poem written in almost 2 years - walking home with the headphones in my ears. I cannot recall the songs. Random inspiration. 

Monday, April 30, 2018

Be easy. Take your time. You are coming home. To yourself.

Play la piesă.

Acum că privesc la ultima postare de pe blog, mi se pare din cale afară de ironică, cu toate că la acel moment habar n-aveam c-o să treacă mai bine de un an până când o să postez iar. Vreau să mulțumesc tuturor celor care au mai dat, din când în când, un click pe blogul ăsta. Unii dintre voi mi-ați și scris și m-am bucurat să văd că nu au fost date uitării toate cuvintele scrise pe aici.

De ce nu am mai scris? Am rămas fără calculator de prin ianuarie anul trecut. L-a stricat pisica și nu am apucat să iau altul, până acum 2-3 săptămâni. Dar, bineînțeles, asta e mai mult o scuză. Puteam să scriu și fără să am acces la un PC, la fel cum puteam uploada articole de pe alt calculator. Așa că, unde e adevărul? Cred că undeva la mijloc între teama că nu voi mai putea scrie așa cum o făceam înainte sau așa cum îmi dorem, oboseala de la muncă, teama de a fi sinceră - în scris nu m-au lăsat niciodată degetele/inima să mint, lipsa de disciplină sau motivație, rutina - toți monstruleții ăștia pe care odată ce-i lași să acapereze ceea ce iubești, riști să fii pierdut. Așa că a trecut un an fără să scriu un poem, fără să povestesc în scris un vis care m-a marcat într-un fel sau altul, fără să mă joc cu vreo pagină de roman făcând un blackout poem și fără să scriu măcar o pagină de jurnal. Secetă totală - nu am trecut niciodată prin vreo pauză atât de majoră. Singurul contact pe care l-am avut cât de cât cu scrisul a fost un bullet journal pe care l-am început în ianuarie anul ăsta ca să pot să mă organizez mai bine și să încerc, pe cât posibil, să revin la vechiile obiceiuri. Și iată că sunt aici, deci a funcționat! Mai mult de atât, acum 2 zile, în curtea copilăriei mele, am creat primul blackout poem din ultimul an. Încă nu a primit un titlu.




Povești? Ar fi destule. Cred că ceea ce-mi lipsește e curajul de a le scrie. Și nu curajul în fața celor care ar putea citi, ci, cum am zis mai sus, curajul de a fi onestă cu mine însămi. Adevărul poate fi zdrobitor, iar ignorarea a fost de fiecare dată mai ușoară decât asumarea. 

Câteva lecții (re)primite în anul ăsta. Există viață și speranță după boală. Prietenii noștri cresc uneori mai repede decât o facem noi - la un moment dat viețile noastre și timpul nu vor mai fi în sincron, iar asta e firesc și în regulă. Nostalgia pe care care o simt de fiecare dată când merg Acasă, e o binecuvântare - nici măcar nu am conștientizat ce frumos am trăit! Viața e absurdă. Uneori, la fel e și moartea. Nu putem subestima cât e capabil sufletul să îndure. 

Închei cu promisiunea că nu va mai trece încă un an până la următoarea postare. 

Can't stop your light from reaching my eyes.

Thursday, August 11, 2016

To all the men who didn't see me for what I was

Tornadoes never make good shelters - 
but he doesn't know that.

So he tries to find
refuge inside of me,

he tries to build a home
out of my bitten bones
with a porch swing
made of whatever
left-over love 
someone forgot to take back.

He wants me to be a safe place
to hide away 
from a troublesome summer,
but I am not made of light, 
and I am not made of beginnings -
everything about me
is a never-ending ending.

Tornadoes never make good shelters -
and he will soon know that. 

The skin never forgets

I'm wearing your fingerprints
and I know
I'll never be naked again.

Sunday, July 17, 2016

Bruised

Play la piesă ca textul să aibă sens. De mult nu am mai dat peste o melodie care să-mi fie oglindă. Și culmea e că știu piesa asta de mult timp, dar abia astăzi am ascultat-o așa cum ar fi trebuit. Și culmea este că fix astăzi piesa asta mă explică și îmi este sens.

În mine se trag focuri încrucișate, iar tu ești în centru. Greșesc. Nu numai că ești în centru, dar îmi ești centru. Echilibru. Ești civilul și ești dinții de lapte. Unde să te mai ascund ca ceilalți să nu te vadă? Ești peste tot și ești călcâiul lui Ahile. Ești umărul lui Ahile. Glezna. Omoplații. Brațele. Coatele. Șoldurile. Cum fac să mă apăr când totul a fost (este?) al tău? 

Te iau de mână și te așez între literele unui poem. Acum nu vei putea muri cu adevărat niciodată.


How do I get to live
when you're my Achilles heel,
my Achilles ankle,
knees,
hips,
ribs
and shoulders.
You tell me,
how could anyone ever survive
to such an absolute takeaway
of themselves?



Must you keep my baby teeth 
In the bedside table with my jewelry 
You still sleep in the bed with me 
My jewelry, and my baby teeth.

Monday, May 9, 2016

Rara Avis

În mine se zbate o pasăre măiastră
zilnic, cu pieptul la fereastră,
mă rog să-i vină curaj să zboare
mă rog să fie pasăre călătoare,
mă rog să nu rămână
țin post
nu mănânc, nu beau o săptămână
aș da orice să nu fiu adăpost
altora -
pielea mea nu mă mai poate adăposti
nici măcar pe mine.

Sunday, May 8, 2016

After-kiss

I caught his breath
in another woman's voice,
it smelled like cigarettes
whiskey 
and sins - 
I feasted on it
with a hunger for chaos
and a thirst for self-destruction.

Wednesday, April 27, 2016

DISjointED


Cauți degeaba. 
Cuvintele pentru tine nu îmi sunt scrise aici.
Sunt puse la păstrare.
Două vrăbiuțe pe corzile vocale.
Armele la intrare.
Aici se umblă doar cu mâinile goale.

Wednesday, April 13, 2016

Leac de dor

Bunica mea avea un leac de dor. În copilărie îmi petreceam întreaga vacanță de vară la țară. Îmi trăiam zilele jucându-mă, iar serile fiindu-mi dor de părinții mei. Și încă ce mai dor! Plângeam, mă foiam și nu mă potoleam până când nu vorbeam cu ei la telefon. Disperată să mă împace, bunica a venit cu o idee. A început să pună la sfârșitul fiecărei zile, câte un băț gros și amenințător la poartă. Ca să sperie dorul și să facă cale întoarsă, spunea ea. Și metoda ei dădea adesea roade pentru că întorcându-mă acasă seara de la joacă, dădeam nas în nas cu bățul salvator și atunci zâmbeam ștrengărește, gândindu-mă că în seara asta dorului îi va fi frică să vină. Nu funcționa tot timpul, iar uneori se mai întâmpla ca bunica să fie așa de copleșită de treburi, încât să uite complet să mai așeze bățul. Și iar plângeam, și iar mă tânguiam și bunica se dădea peste cap să mă împace, în timp ce afurisea de zor dorul. Între timp, dorurile s-au schimbat. Au devenit și mai încăpățânate și arzătoare. Iar leacurile și bețele protectoare, din ce în ce mai puține.

Tuesday, April 12, 2016

Autoconservare contemporană

Mă strâng la piept cu dor 
și îmi dezbrac pe pat
oasele,
celulele,
firele de păr 
și număr
cu frică
cât mi-am mai rămas - 
oamenii-lupi
îmi dau zilnic târcoale
tot mai
flămânzi
și
lacomi.