Dimineaţa numărul doisprezece

Vacanţa se terminase. Străzile erau din nou pline de copii şi adolescenţi cu feţe triste. Vacanţa, ca de obicei, trecuse prea repede. În staţie toţi erau posomorâţi în afară de o adolescentă care de-abia aşteptase să înceapă şcoala. Şi asta doar datorită autobuzului numărul şase. 

Uşile se deschid. Ea urcă. Îl caută din priviri pe adolescentul care de cinci luni o aşteaptă pe acelaşi loc. Astăzi însă, locul lui era ocupat de un domn în vârstă. Fata se întristă, era prima dimineaţă în care el nu era acolo. 

- Melisa! 

Şi ea zâmbi. Îl zări stând pe scaunele din spate. 

- Erau ocupate locurile noastre, o lămuri el. Ţi-am păstrat locul de lângă geam. 

- Mulţumesc, îi zâmbi ea. 

El îi întinse un pahar de cafea. Ea îl luă simţind cum mâinile i se încălzesc în mod plăcut.

Autobuzul se mişca încet, dar întâmpină o groapă. Ea vărsă cafeaua pe ea şi începu să râdă. El o ajută să se şteargă, uimit decât de calmă era. 

- Eram sigură că o să se întâmple ceva de genul, zise ea râzând. O să am o zi tare proastă azi, m-am întors din drum. 

- Oh, haide, doar nu crezi în superstiţii, zise el. 

- Nu, chiar nu cred, dar stai să vezi. După ce am plecat pentru a doua oară, m-am grăbit să ajung în staţie aşa că am luat-o la fugă. Am alunecat pe gheaţă şi telefonul mi-a sărit din buzunar direct pe asfalt. Acum nu mai merge. Apoi mi-am amintit că aveam de făcut un proiect la engleză pentru azi, de care, bineînţeles, am uitat. În final am ajuns în siguranţă în staţie, dar o maşină a călcat direct în baltă şi m-a udat din cap până în picioare. Dacă era zăpadă nu se întâmpla aşa ceva, şi da, n-am dreptul să mă plâng, doar eu mi-am dorit ploaie. După aceea am urcat în autobuz şi ce să văd? Locurile noastre sunt ocupate şi am mai şi vărsat cafea pe mine! zise ea senină. 

- La cât de veselă pari, nu s-ar zice că ai o zi proastă, râse el. 

- Eeh, singurul lucru care lipseşte e să vină controlorul. N-am avut timp să-mi iau bilet. Ar fi culmea! 

- Oh, haide, nu ai tu ghinionul ăsta, spuse el chicotind. 

Dar nici nu apucă să termine bine propoziţia, căci cuvintele "biletele la control vă rog" le loviră urechile. 

- Sau ai, spuse el râzând în hohote. Toată lumea se uita la cei doi adolescenţi care păreau să aibe o criză de râs. 

- Şşşt, spuse ea, nu mai râde, mă faci şi pe mine să râd. 

El râdea mai tare. 

- Ce o să faci? întrebă el. 

- Am un plan, tu doar acoperă-mă, zise ea făcându-i cu ochiul. 

- Ce plan? întrebă el curios. 

Dar ea nu apucă să-i răspundă, controlorul era deja lângă ei. 

- Biletul la control, vă rog, spuse el şi Robert îi înmână o bucată de hârtie motolită. 

- Şi dumneavoastră domnişoară? zise bărbatul către Iris. 

Dar fata nu reacţionă în niciun fel. Privea în gol fredonând o melodie tristă şi legănându-se uşor când în dreapta, când în stânga. 

- Domnişoară? repetă bărbatul, dar ea nu schiţă niciun gest. 

- Domnişoară! spuse răstit el, enervat. 

Ea îşi ridică ochii spre el şi îl privi fix. Robert abia se abţinea să nu râdă. 

- Aveţi bilet? 

- Caloriferul leguminos a mâncat pisica cu solzi cu tot, spuse ea serioasă. 

Robert izbucni în râs dar mimă o tuse seacă. 

- Poftim? întrebă controlorul crezând că nu a înţeles bine. 

- Ca-lo-ri-fe-rul le-gu-mi-nos a mân-cât pi-si-ca cu solzi cu tot, zise ea silabisind, ca bărbatul să înţeleagă. 

Robert nu ştia ce să facă ca să se abţină şi, pentru câteva minute, îi păru rău că nu era cu adevărat răcit ca tusea lui să pară mai reală. 

- O... cunoaşteţi? întrebă controlorul vizibil îngrijorat şi speriat de comportamentul adolescentei. 

- O cunosc suficient de bine încât să ştiu că e puţin... zise tânărul, făcând sugestiv cu mâna semnul de "îi lipseşte o doagă". 

- Oh... înţeleg, zise bărbatul de parcă acum totul avea sens. O să... O să plec, nu cred că are vreun rost să-i cer datele pentru amendă. Sper să fie bine, poate ar trebui... ştii tu... internată, spuse el şoptit ultimul cuvânt de teamă că fata îl va auzi. 

- CU SOLZI CU TOT! zise ea furioasă uitându-se urât la controlor. Acesta plecă şuşotind "doamne fereşte", iar Robert putea să jure că-l văzuse făcându-şi o cruce. 

La următoarea staţie, controlorul coborî şi cei doi adolescenţi puteau în sfârşit să râdă în hohote. 

- Ai fost genială! GE-NI-A-LĂ! zise el imitând-o. Dacă nu te ştiam atât de bine, m-ai fi păcălit şi pe mine. 

- Mulţumesc, mulţumesc, spuse ea prefăcându-se copleşită de complimente. 

Râdeau amândoi copios, iar apoi liniştea s-a aşternut iar. Se gândeau amândoi la acelaşi lucru. 

- Şi când mă gândesc că de la asta ne-am cunoscut, zise el nostalgic. 

- Da... spuse ea pe acelaşi ton. Nu te-am întrebat niciodată... De ce ai făcut asta? 

- M-am gândit că o fată cu numele de Moş Nicoleta nu merită să primească o amendă, glumi el. Ea râse, dar deveni din nou serioasă. 

- Serios acum... De ce? 

- Nu ştiu. Serios, n-am idee, a fost pur şi simplu ceva pe moment. Ceva ce am simţit că trebuie să fac. 

- Regreţi? întrebă ea. 

- Doar că Moş Nicoleta nu este numele real, spuse el prefăcându-se trist. 

Ea râse. 

Uşile se deschiseră. Ei îşi luară la revedere printr-un zâmbet. În urmă cu cinci luni scăpase de o amendă. 

Acum scăpase de o amendă, de ziduri, de uşi, de temeri. 

Sau nu?

Dimineaţa numărul unsprezece

Prima dimineaţă a noului an. Străzile sunt pustii, toată lumea se odihneşte sau încă petrece. Doi adolescenţi aşteaptă autobuzul numărul şase, de altfel singurul care circula.

Uşile se deschid. Ei intră şi se aşează pe locurile care le aparţin deja de câteva luni. 

- La mulţi ani, Iris, spuse el vrând să o strângă în braţe dar neîndrăznind. 

- Oh nu, nu, nu, te rog! se plânse ea. 

- Nu ce? 

- Nu spune asta! Nu suport urările de genul! 

- De ce? 

- De ce? Ce-i asta? Întrebare retorică? Sună aiurea şi serios acum, dacă omu' a avut un an prost, tu ce faci? Îi urezi să aibe acelaşi an prost dar multiplicat? 

El trebuia să admită că fata avea dreptate. 

- Şi cum ţi-ar plăcea să ţi se ureze atunci? 

- Nu ştiu... "La multe dimineţi ploioase în autobuzul numărul şase", sună mult mai bine. 

El râse. 

- Şi? Îţi pare rău? 

- Că ce? 

- Că s-a terminat anul ăsta, o lămuri el. 

- Nu ştiu... Poate... a fost un an interesant, zise ea gândindu-se la ultimile luni petrecute cu el. Dar tu? Anul tău cum a fost? 

- A fost cu siguranţă... interesant, spuse el gândindu-se la ultimile luni petrecute cu ea. 

Ea râse. 

- Şi ce-ţi doreşti pentru anul ăsta? 

- Să fiu altcineva, răspunse ea. 

- Dificilă dorinţă... 

- Vreau să am alt nume, adaugă ea de parcă nici măcar nu-l auzise. 

- Tot aceeaşi vei fi, zise el zâmbind blând. Numele e doar... un cuvânt. 

- Dacă nu pot fi altcineva vreau măcar un alt nume, ridică ea puţin tonul. 

- De ce nu-ţi alegi altul atunci? 

- N-am găsit niciunul potrivit. Parcă sunt condamnată să mor ca "Iris". Ce ironie, am nume de floare şi nici măcar nu-mi plac florile. 

- Melisa. 

- Hmm? întrebă ea. 

- Melisa, repetă el. Ţi se potriveşte. 

- Melisa... şopti ea mai mult pentru sine, simţind că el are dreptate. Dar tu? Tu ce îţi doreşti

- Dacă-ţi spun nu se mai împlineşte, o tachină el. 

- Dar eu ţi-am zis! spuse ea revoltată. 

- Şi s-a-mplinit, ai un alt nume. 

Ea îşi dădu ochii peste cap şi oftă bosumflată din cauza logicii lui. 

- Îţi promit că o să-ţi spun în momentul în care mi se va împlini, zise el încercând să o împace. 

Ea îşi dădu din nou ochii peste cap făcând pe supărata. 

Tăcere din nu. Doar un zgomot sacadat se auzea din când în când. 

- O să fie un an bun, zise ea. 

- De unde ştii? 

- Plouă...

Picăturile de ploaie se adunaseră pe geam. Curgeau. Era totuşi o picătură care stătea pe loc, privind tristă la cele din jurul ei care se contopeau. Un alt strop o privea încurajator convingând-o să cadă. Uşile s-au deschis dar ea nu a coborât. Mâna lui era prea caldă ca ea să se desprindă. 

Uşile s-au închis. 

El o luă în braţe. Stropul urcă puţin spre picătură. 

Ea îşi lăsă capul pe umărul lui. Picătura de ploaie se lăsă să alunece pe sticlă. 

În clipele de tăcere dintre cei doi, stropii de ploaie au ajuns faţă în faţă, ca şi buzele lor. Şi între o groapă din asfalt, claxonul unei maşini şi sărutul care nu a avut loc, cele două picături au devenit una. Şi au căzut. 

Uşile s-au deschis. Ea s-a ridicat încet şi s-a îndreptat spre uşă, oprindu-se că să îl privească înainte să coboare. 

- La multe dimineţi ploioase în autobuzul numărul şase, îi zise el şi ea îi zâmbi. 

În autobuzul numărul şase un adolescent spera că dorinţa i se va împlini curând. 

Pe aleea unui parc pustiu, o adolescentă mergea spre casă, strângând paltonul cât mai aproape de trupul ei. Îşi simţea sufletul cald. Găsise un nume nou, dar nu ştia dacă era pregătită să îl accepte. Iris sau Melisa? 

O cerşetoare în vârstă stătea ghemuită în zdrenţe la colţul unei străzi. Fetei i se făcu milă de ea şi îi întinse câteva monede, nu avea mai mult. 

- Dumnezeu să-ţi dea sănătate, fetiţă. Cum te numeşti? întrebă bătrâna.

- Melisa. Melisa mă numesc. 

- Ce nume frumos, spuse cerşetoarea. 

Atunci ea a ştiut. Încetase de mult să fie Iris. Din acea zi de toamnă.

Dimineaţa numărul zece

Prima zi de Crăciun. În tot oraşul se aud doar râsete şi colinde, dar străziile sunt pustii. 

Doar doi adolescenţi stau într-o staţie aşteptând autobuzul. Râsetele lor se ciocnesc de pereţii blocurilor răsunând. 

- Şi... şi... şi copilul... cap... ren, spuse Iris, încercând să vorbească fără să râdă. 

- Care... alunecat... gheaţă, zise el printre hohotele de râs. 

Uşile se deschid. Autobuzul era complet gol, dar de data asta s-au aşezat liniştiţi pe scaune. Erau obosiţi, avuseseră parte de o noapte plină cu zăpadă, jocuri, ciocolată caldă şi plimbări. 

- M-am simţit foarte bine azi, spuse ea zâmbind. 

- Şi eu. 

- Ştii... poate Crăciunul nu e chiar atât de rău precum credeam, zise ea, aşteptând ca el să îi spună "ţi-am zis eu". Dar el tăcu şi îi zâmbi. Ştia deja că Iris iubea Crăciunul. 

- Şi pentru Revelion ai ceva planuri? întrebă el. 

- Nu chiar... Adică da... De fapt nu, zise ea încruntată căzând pe gânduri. Tu? 

- Eu? Ah, da, am şi de-abia aştept, rosti el încântat. 

Ea se încruntă din nou. Se simţea prost, deşi ar fi trebuit să se bucure pentru el. Dar el va fi undeva, cu prietenii lui distrându-se, iar ea va rămâne de una singură acasă. În fond de ce o deranja? Rămăsese acasă dormind deja de ani buni. 

Uşile se deschiseră. Ea îşi luă geanta şi se îndreptă spre uşă. 

- Deci, rămâne cum am stabilit, da? întrebă el. 

- Cum am stabilit? Adică? ridică ea din sprânceană. 

- Pe 31. 

- Parcă aveai planuri... 

- Păi am. Cu tine.

 Ea încercă să ascundă fericirea care-i inundă întregul corp. 

- Deci, rămâne aşa, nu? întrebă el din nou văzând că ea nu spune nimic. 

- Poate, chicoti ea secretoasă. 

Uşile autobuzului s-au închis dar uşile ei erau larg deschise. Pentru el.

Dimineaţa numărul nouă

Dimineaţa din ajunul Crăciunului. Toată lumea e veselă, chiar şi adolescenta care nu suportă Crăciunul şi stă în staţie aşteptând autobuzul numărul şase. 

Uşile se deschid. Ea urcă şi observă că, în întregul autobuz, nu era decât o singură persoană în afară de ea. 

- Uaaaau! exclamă ea. 

- Bună dimineaţa, Iris! 

- Bună dimineaţa, Robert! Nu-mi vine să cred, e prima dată când autobuzul e aşa de gol! spuse ea entuziasmată începând să alerge de la un capăt la celălalt al autobuzului. 

El râdea. 

- Eşti bine? întrebă el amuzat şi puţin îngrijorat de explozia ei de veselie. 

- Cum nu se poate mai bine! exclamă ea ţinându-se cu mână de o bară şi învârtindu-se în jurul ei. Haide, vino! Nu mai sta jos! strigă ea către el.

El se ridică şi se duse lângă ea. Ea îl luă de mâini şi îi spuse: 

- Hai să ne învârtim! 

- Acum? Aici? 

- Daa! răspunse ea râzând de întrebările lui. 

Deşi învârtitul într-un autobuz aflat în mişcare nu era aflat pe lista lui de lucruri preferate, el se conformă. Pentru ea. 

S-au învârtit până când au ameţit. În mod normal, şoferul autobuzul s-ar fi enervat şi le-ar fi spus să înceteze, dar astăzi era afectat de spiritul Crăciunului, aşa că le zâmbea privindu-i în oglindă. 

Cei doi se străduiră să se aşeze jos în siguranţă, din cauza râsetelor şi ameţelilor. Se simţeau obosiţi, dar era cea mai plăcută oboseală pe care cineva o putea simţi. 

- Am un cadou pentru tine, spuse el şi, cuvintele lui au şters puţin din zâmbetul fetei de pe faţă. 

- Oh nu, nu te iluziona, te rog. Nu vreau să te dezamăgesc, dar nu e un cadou de Crăciun, să nu crezi asta, te rog! Nu există nicio şansă ca asta să fie ocazia pentru care ţi-l ofer, spuse el, ştiind că fata nu suportă Crăciunul, pe un ton serios, stârnindu-i astfel râsul. 

El scoase din ghiozdan o cutie de cadou roşie legată cu o fundă albă. O întinse către Iris. Fata luă cutia şi o deschise tremurând. 

- M-am gândit că roşu te prinde mai bine, spuse el. Era o eşarfă roşie. 

- Robert... mulţumesc... îmi place la nebunie! spuse ea surprinsă de gest. 

- Dă-mi voie, zise el încercând să-i dea jos eşarfa albastră. 

- Nu, nu, e în regulă, zise ea speriată. 

- Relaxează-te, îi spuse el blând. 

El îi atinse uşor pielea gâtului şi îi dădu încet eşarfa jos. Ea începuse să tremure. 

- Ţi-e frig? 

- Da, minţi ea. 

- De unde ai asta? 

- Hmm? 

- Cicatricea, răspunse el. Cicatricea de pe gât. 

- Ah... nici nu mai ştiu, minţi ea din nou. 

- De asta porţi eşarfa tot timpul? Ca să o acoperi? 

- Nu, minţi ea pentru a treia oară. 

- Să ştii că cicatricile ascunse se vindecă mult mai greu decât cele la vedere, spuse el cu subînţeles. 

Ea tăcu. Se simţea mult prea vulnerabilă fără eşarfă. Ca şi cum toţi puteau să-i citească povestea direct de pe piele. Şi, deşi în autobuz nu erau decât ei doi, nu-i plăcea să vadă nimeni cuvintele istoriei sale. Le-a păstrat ani de-a rândul doar pentru ea şi voia că lucrurile să rămână în felul ăsta în continuare. 

- Spune-mi... 

- Ce? întrebă Iris. 

- De asta porţi eşarfa tot timpul? 

Ea nu spuse nimic. Tăcerea ei vobi mai tare decât "da"-ul oricăror buze din lume. El înţelesese. Îi puse eşarfa roşie în jurul gâtului după care o întrebă din nou: 

- De unde ai semnul ăsta? 

- Tata... răspunse ea. 

Era prima dată când vorbea despre părinţii ei. El ştia că ea nu îi va povesti ce s-a întâmplat, dar cu toate astea tăcu ca să îi dea şansa să vorbească. Ea tăcu la rândul ei. El nu voia să o preseze insistând şi se gândi că oricum, era un lucru mare că ea îi dădu măcar un indiciu legat de cicatrice. Şi chiar dacă ar fi avut întreaga ei poveste, el nu ar fi avut vorbe care să îi aline durerea. Dar era totuşi un gest care ar fi spus mai multe decât toate cuvintele din lume. 

O luă de mână fără să-i spună nimic. De data asta ea nu-l mai respinse, ci mâna ei îi spuse "mulţumesc" strângând-o pe a lui. 

Au mers în tăcere două staţii, iar la a treia deja nu mai erau doar ei doi în autobuz. Urcase o doamnă în vârstă, îmbrăcată subţire şi sărăcăcios. Se aşeză pe scaunul de lângă uşă şi încerca să se încălzească de una singură. 

La a patra oprire cei doi adolescenţi s-au ridicat îndreptându-se spre uşă. Când au ajuns lângă femeia care tremura de frig, Iris scoase eşarfa albastră din geantă şi o puse pe umerii femeii. Aceasta îi mulţumi cu o lacrimă. 

Şi dacă Iris folosea eşarfa albastră pentru a-şi ascunde rănile, femeia avea să o folosească că să se ascundă şi ea, la rândul ei, de frig. Iris nu s-ar fi gândit vreodată că o persoană rece ca ea, ar putea dărui cuiva, în ajunul Crăciunului, puţină căldură. 

Şi atunci el a ştiut. A ştiut că ea şi-a dezvelit toate cicatricele pe care le avea, în faţa lui, rugându-l, fără să se folosească de cuvinte, să o vindece. Să o vindece fără să o judece. Să o vindece fără să îi cunoască povestea. 

Şi până să coboare treptele autobuzului el ştia. El ştia că Iris înţelege Crăciunul mai bine decât oricine altcineva. Şi mai ştia încă un lucru: deşi nu ar fi recunoscut vreodată, Iris iubea Crăciunul, dar îl iubea în felul ei, fără să arate.

Dimineaţa numărul opt

Dimineţi de dinaintea Crăciunului. Mai erau câteva zile şi toată lumea se grăbea să facă pregătiri. 

Lui Iris i se făcea rău de la atâtea colinde, veselie şi zăpadă. Abia aştepta să treacă şi Crăciunul ăsta. Ca sărbătorile de iarnă anterioare. 

Uşile se deschid. Ea urcă şi se îndreptă către adolescentul care privea pe geam cu un pahar de cafea în mână. 

- Bună dimineaţa, Iris, spuse el şi ea simţi veselia şi spiritul Crăciunului din tonului lui. 

- Să fie? Să fie chiar atât de bună? izbucni ea ţipând la el. 

Robert amuţi. Îi întinse paharul de cafea fără să o privească. 

- Ştii ce mă enervează? Nu, normal că nu ştii. Habar n-ai. Mă enervează totul! Mă enervează decoraţiunile astea stupide din magazine, mă enervează colindele care se aud din fiecare casă, mă enervează brazii, cadourile. Mă enervează chiar şi zăpada albă. Mă enervează tot ce ţine de Crăciun. Mă enervează că asta e ultima zi de şcoală şi n-ar trebui să fiu supărată pentru că iubesc vacanţele. Dar hei, nu, pentru că vacanţă de iarnă egal Crăciun şi Crăciun egal nervi făcuţi mie. Chiar NU SU-PORT CRĂ-CIU-NUL! zise ea dintr-o suflare ajungând să urle din toţi plămânii ei la ultimile trei cuvinte. 

O linişte mormântală se lăsă în autobuz. Toţi oamenii îi aruncau priviri acuzatoare fetei. La început nu-i văzu, era prea ocupată să dea pe gât tot paharul cu cafea. "Păcat că nu e alcool", gândi ea. Însă, după ce goli paharul, observă cum era privită. 

- Şi problemă voastră care e? Vă mai holbaţi mult? N-aveţi televizor acasă? Scrieţi-i lui Moşu', poate vă aduce el unu' dacă aţi fost cuminţi, replică ea sarcastică. 

Oamenii intimidaţi încetară să se mai uite la ea. Însă, în tot autobuzul zburau cuvintele "e nebună", "mami, dar noi avem televizor", "copii din ziua de azi", "ha, ce bine că mai există încă o persoană care urăşte Crăciunul". 

Robert o privea zâmbind îngăduitor. 

"Eşti bine?" o întrebau ochii lui.

 "Nu", răspundeau ochii ei. 

- Îmi pare rău, spuseră buzele ei. 

- E în regulă, răspunseră buzele lui. 

"Sunt aici pentru tine", spuse mâna lui când o cuprinse pe a ei. 

"Nu vreau să depind de nimeni", răspunse mâna ei smulgându-se din a lui. 

- Nu e nimic în neregulă să nu-ţi placă Crăciunul. Hei, e doar o zi. Unii nu suportă zilele de luni, alţii zilele de toamnă, ţie nu-ţi place Crăciunul. 

- Nu, nu e aşa, zise ea. N-ar trebui să fie aşa. Ar trebui să îl iubesc, să-l aştept, să mă bucur cum fac ceilalţi oameni... De ce nu pot face asta? 

- Pentru că nu eşti ca ceilalţi oameni, rosti el blând. 

- Da, ai dreptate, sunt îngrozitoare! 

- Nu eşti îngrozitoare, spuse el cald. 

- Ba da! Sunt! Chiar sunt! De când eram mică am fost aşa. Întotdeauna când mi se citeau poveşti ţineam cu personajul negativ, asta nu e tocmai ceva normal, nu? Adică toţi copii ţin cu Scufiţa Roşie, numai eu îmi doream ca lupul s-o mănânce şi pe ea şi pe bunică-sa. Şi îl uram pe vânător pentru că-mi dădea planurile peste cap. 

- Asta nu te face un om rău, spuse Robert încercând să nu râdă de argumentul ei pueril. 

- Dar asta nu e tot. Ăsta e doar începutul. Sunt obraznică şi rănesc oamenii prin cuvintele mele. Nu-mi pasă de sentimentele celorlalţi şi nu pot să mă opresc, pur şi simplu nu pot. Sau nu vreau? Nici nu mai ştiu... 

- Toţi facem lucrurile astea la un moment dat, spuse Robert. Iris, chiar nu eşti un om rău. 

- Robert, i-am spus unei fetiţe de cinci ani că Moş Crăciun nu există! Crede-mă, asta mă face un om rău. 

Preţ de câteva secunde în autobuz s-a lăsat liniştea, pentru ca mai apoi să se audă doar râsul zglobiu a doi adolescenţi. 

- Îţi propun ceva. Petrece întreaga zi de 24 decembrie şi noaptea dintre ea şi 25 cu mine. 

- Adică ajunul Crăciunului? 

- Crăciun? Ce e aia Crăciun? glumi el. 

Ea râse. 

Uşile se deschiseră. El strigă în urmă ei: 

- Ne vedem pe 24! 

Ea îi răspunse cu un surâs. 

Uşile s-au închis. El sări de pe scaun de entuziasm şi spuse, fără să vrea, cu voce tare: 

- Bravo Alex! 

Toţi oamenii din autobuz îşi spuneau în gând acelaşi lucru: "E clar! Sunt amândoi duşi cu pluta."

Dimineaţa numărul şapte

În dimineţile din mijlocul lui decembrie tot oraşul era înzăpezit. Zăpada a adus tăcerea. A ucis cuvintele, dar a însufleţit gândurile. 

"De-abia aştept să vină Crăciunul. De data asta o să-l prind sigur pe Moşu' ", gândea un copilaş în timp ce mergea spre şcoală. 

"De-abia aştept să treacă ziua asta şi Crăciunul ăsta ", gândea, stând în staţia de pe partea opusă, o adolescentă de 18 ani. 

Uşile se deschid, ea intră şi se îndreaptă către unul din cele şase locuri libere. 

- Bună dimineaţa Iris, spuse Robert şoptit. 

- Bună dimineaţa, zise ea scurt. 

Asta era întreaga conversaţie pe care o aveau de două săptămâni încoace, de când au avut discuţia legată de sufletele pereche. Dar dacă ei erau tăcuţi, gândurile lor erau mai vii ca niciodată. 

Iris: "Mda... o nouă zi, aceeaşi tăcere." 

Robert: "Zi Alex, zi ceva..." 

Iris: "De ce am ajuns aici de la început? Nu e ca şi cum ne-am certat sau ceva..." 

Robert: "Iris spune ceva... ţipă la mine, doar fă ceva, orice..." 

Iris: "Nu mai înţeleg nimic." 

Robert: "Nu mai înţeleg nimic... Oare m-a auzit când am spus că eu am ştiut? Oare de asta nu mai vorbeşte cu mine?" 

Iris: "Începe iar să mă enerveze zăpada asta murdară." 

Robert: "Oare ar trebui să deschid un subiect? Dar care..." 

Iris: "Nici măcar nu încearcă să îmi spună ceva. Orice. La naiba, ce se întâmplă?" 

Robert: "Nu ştiu ce se întâmplă." 

Iris: "Poate data viitoare ar trebui să mă aşez lângă doamna cu geantă oribilă." 

Robert: "Dacă până la următoare staţie nu îi spun nimic, sunt un mare prost." 

Iris: "Dacă până la următoarea staţie nu spune nimic, mâine nu mă mai aşez lângă el." Tăcere. Uşile se deschid, se închid. Se deschid iar, se închid iar. 

Robert: "Sunt un mare prost." 

Iris: "Doamnă în vârstă cu geantă oribilă, eu sunt Iris, încântată, de mâine vom fi colege de şase staţii." 

Robert: "O să spun primul lucru care-mi vine în minte." 

Iris: "Bine, fie ce-o fi..." 

- La ce te gândeşti? întrebară ei în acelaşi timp. 

Iris: "Ha! Grozav, Iris, nu puteai să mai taci câteva secunde!" 

- Tu primul! 

- Tu prima! 

- Robert, nu mă enerva, încheie ea dispută. 

- Mă gândeam la Crăciun, minţi el. 

Robert: "Aşa Alex, aşa, minte, laşule!" 

- Tu? 

- Şi eu tot la Crăciun, minţi ea. 

Iris: "Bravo Iris, aşa, ascunde-te, sunt mândră de tine, vezi să nu!" 

- Îţi place Crăciunul? întrebă el. 

- Nu, răspunse ea scurt. 

- De ce? 

Ridică din umeri drept răspuns. 

- Nu mi-a plăcut niciodată, adaugă ea. 

- Pentru toate există un început, zise el zâmbind pentru prima dată în ultimile două săptămâni. 

- Ei bine, pentru asta nu. 

- N-ai de unde să ştii, spuse el cald. 

- Mă rog, zise ea enervată. 

Tăcere din nou. 

Iris: "Trebuia să mă fi gândit, aşa e întotdeauna. E totul în regulă până când ajungem să ne apropiem iar după, fără motiv, devenim iar doi străini. De asta cel mai bine e să rămân încă de la început la stadiul ăsta: străini şi atât. Îmi vine să râd când mă gândesc că am putut fi aşa de naivă încât să cred că va fi diferit. E clar că nici măcar nu vrea să mai fie în compania mea şi oricum, nici eu nu cred că vreau să..." 

- La cât termini orele astăzi? îi întrerupse el gândurile. 

Robert: "Dacă nu o să vrea să ne vedem o să mă simt ca un idiot." 

Iris: "Hai Iris, lasă încolo orgoliul, o să fii o idioată dacă îi spui că nu vrei sau nu poţi." 

- Robert... eu... n-n-nu p-pot, zise ea bâlbâit. 

Robert: "Idiotule!" 

Iris: "Idioato!" 

- La trei, se trezi ea spunând brusc. 

Şi cele două cuvinte au adus la tăcere gândurile lor. Zâmbeau. 

Uşile se deschid. 

- O să te aştept la patru acolo, strigă el. 

- Bine, răspunse ea. 

Robert: "Îmi pare rău amice, dar nu eşti un idiot, cel puţin nu azi." 

Iris: "Doamnă în vârstă cu geantă oribilă, cred că până la urmă mâine o să călătoreşti fără mine."

Dimineaţa numărul şase

Dimineaţă de decembrie. 

Prima ninsoare căzuse azi-noapte. La început a fost complet albă. Neatinsă de oameni. Acum, însă, era murdară şi pătată. 

Acum un an, Iris ura zăpada murdară. Era de părere că nici măcar nu merită să poarte numele de "zăpadă". Acum nu mai gândea aşa. Nu putea spune că iubea zăpada murdară, dar învăţase să o accepte. Nu era vina ei că era murdară, aşa că de ce să o judece? Avea o istorie în spate, ca şi oamenii. Zăpada era doar un om. Un om împrăştiat în diverse locuri. Un om care are părţile lui curate şi părţile lui murdare. Un om care unora provoacă fericire şi altora căzături. Un om simplu. Şi ea nu avea de gând să îl mai urască. 

A ajuns în staţie mai devreme decât de obicei. De o lună încoace aştepta cu nerăbdare următoarea dimineaţă care avea să îi aducă acelaşi autobuz. Privi cu atenţie în jurul ei. Staţia era aproape goală, doar o fetiţă de vreo şapte ani stătea pe scaun legănându-şi picioarele şi privindu-le. Tremura de frig în timp ce cânta un cântec trist despre iarnă. Din când în când ofta. Dar nu era oftatul unui copil, ci unul al unui om care a trecut prin multe. Fetiţa îi aminti adolescentei de cum ea însăşi obişnuia să fie şi, atunci, a făcut un lucru pe care şi ea, la rândul ei, şi-ar fi dorit să îl facă cineva atunci. 

- Acum e frig. Şi nu îţi place de el. Ţi se pare că e rău cu tine, dar o să te obişnuieşti atât de bine cu el încât nu o să te mai deranjeze. O să fie prietenul tău. Imaginar pentru ceilalţi, real pentru tine. Şi o să ţi se pară că aşa fost dintotdeauna – frig. Frigul nu va mai fi rece. Nu pentru tine. Însă afară o să se încălzească la un moment dat şi tu nu o să simţi sau nu o să vrei să simţi. O să spui că e la fel. Dar să ştii că nu e. Să nu spui "nu" căldurii când îţi va cere să fie prietena ta. Dă-i o şansă. Şi nu aştepta ani aşa cum am făcut eu, îi zise Iris fetiţei. 

Uşile se deschiseră. Iris o privi pentru ultima dată pe fetiţă, după care plecă. Ştia că nu înţelesese mai nimic, era prea mică. Dar Iris spusese mai mult lucrurile acelea pentru fetiţa de şapte ani din ea, care abia acum se încălzea pentru prima dată. 

Principalul ei calorifer generator de căldură stătea jos. Se îndreptă spre el zâmbind. Şi-ar fi dorit să îl poată atinge, dar îi era frică de prea mult cald. Nu era pregătită încă. 

- Bună dimineaţa, Iris, spuse el zâmbindu-i ca întotdeauna. 

- Bună dimineaţa, Robert! răspunse ea cu acelaşi zâmbet pe faţă. Îţi vine să crezi că a nins? spuse ea entuziasmată. 

- Nu ştiam că îţi place zăpada atât de mult, replică el. 

- Nici eu, spuse ea mai mult pentru sine. 

Autobuzul se mişca încet, traficul era mai aglomerat decât de obicei. Robert începu să râdă. Iris îl întrebă din priviri ce s-a întâmplat. 

- Uite, îl vezi pe nenea ăla de acolo? 

- Cel cu căciula verde? 

- Da, da, el. 

- Ce-i cu el? întrebă Iris. 

- Fii atentă. O să îşi scoată batista portocalie din buzunar, după care o să îşi sufle nasul, după care va pune la loc batista. Apoi o să tuşească, şi o să ridice mâneca dreaptă a paltonului pentru a se uita la ceas. Da, îl poartă pe mâna dreaptă şi nu pe cea stângă, nu mă întreba de ce, habar n-am. O fi stângaci. Apoi o să tragă mâneca la loc. După, o să bată de cinci ori din picior după care se va uita iar la ceas. La final o să zâmbească. 

- De unde... 

- Sssst, doar priveşte. 

Bătrânul cu căciula verde duse mâna la buzunar de unde scoase o batistă portocalie. Îşi suflă nasul în repetate rânduri, după care puse batista la loc. Stătu preţ de câteva momente după care tuşi de câteva ori punându-şi mâna la gură. Apoi ridică mâneca dreaptă a paltonului pentru a se uita la ceas. Îşi trase paltonul la loc băgându-şi mâinile în buzunare şi bătu de cinci ori din picior. Îşi scoase mâinile din buzunar pentru a doua oară şi dezgropă din nou ceasul de sub mânecă. Zâmbi. 

- Impresionant, spuse Iris uimită că faptele se petrecuseră întocmai. De unde... 

- Am ştiut? îi completă Robert propoziţia. 

- Da... 

- Sunt atent la oameni. 

- Şi eu sunt atentă la oameni, dar nu reuşesc să ... să fac ce faci tu! spuse ea dintr-o suflare. 

- Trebuie doar să fii atentă la ei pentru mai mult timp. Nu e aşa de greu precum pare. 

- Reuşeşti să faci asta cu toţi oamenii? întrebă ea. 

- Doar cu cei la care sunt atent. 

- La mine? Poţi? îl provocă ea. 

El râse. 

- Bineînţeles, doar te văd în fiecare dimineaţă. 

- Să te văd atunci, spuse ea nemulţumită de răspuns. 

- Când vine autobuzul îţi scoţi mâinile din buzunare şi urci cele patru trepte două câte două, te uiţi spre mine, zâmbeşti, vii spre scaun, dar în drum spre mine îţi atrage atenţia geanta doamnei care stă tot timpul în primul loc de lângă uşă. Bănuiesc că nu-ţi prea place geanta pentru că mereu te strâmbi când o vezi. În fine, apoi îţi îndrepţi iar atenţia asupra mea, te bucuri că mă vezi, îmi zâmbeşti şi te aşezi lângă mine. Eu îţi spun "bună dimineaţa", iar în timp ce îmi răspunzi îţi dai mereu aceeaşi şuviţă de păr după ureche. 

Iris rămase mută. Niciodată nu şi-a dat seama că cineva o să observe toate lucrurile astea. Când tocmai se pregătea să îi spună ca e impresionată îşi dădu seama de ceva: 

- Mă bucur că te văd? Ce modeşti suntem, îl tachină ea. 

- Păi nu e aşa? întrebă el pe un ton mieros. 

- Nu! zise ea scoţând limba la el şi spunându-şi în gând că, de acum, va fi şi ea mai atentă la gesturile lui ca să îi demonstreze că nu e mai prejos. 

Tăcerea se lăsase iar. Aproape că nu-i veni să creadă când s-a auzit întrebând: 

- Crezi în suflete pereche? zise ea pentru ca mai apoi să i se pară cea mai stupidă întrebare din lume. 

- Da, răspunse el simplu. Tu? 

- Şi ce crezi mai exact despre ele? adăugă ea, ignorând întrebarea lui. 

- Adică? 

- Adică crezi că există doar un singur suflet pereche pentru fiecare om? Sau sunt mai multe? Sunt diferiţi sau asemănători? Crezi că se găsesc? Că îşi dau seama de asta atunci când se văd? Că rămân împreună pentru totdeauna? întrebă ea repede, de teamă să nu uite vreo întrebare. 

- Da, cred că este unul singur, dar nu cred că majoritatea se găsesc. Îţi dai seama pe lângă câţi oameni trecem zilnic fără ca măcar să ne uităm la ei? Şi cine ştie... poate e unul dintre ei. Oricum, chiar dacă se găsesc nu îşi vor da seama de la început. Ah, şi cred că sufletele pereche sunt cât mai diferite unul faţă de celălalt, din toate punctele de vedere, spuse el căzând pe gânduri. 

- Nu mi-ai răspuns la o întrebare! zise ea repede. 

- Hmm? întrebă el nedumerit. 

- Crezi că rămân împreună pentru totdeauna? 

- Nu. 

- De ce? întrebă ea enervată, fără să ştie de ce, de răspuns. 

- Pentru că abia după ce se despart şi timpul trece îşi dau seama că sunt suflete pereche. 

Îl privi lung fără să zică nimic. 

- Dar tu? Tu ce crezi? o întrebă el. 

- Cred că avem mai multe suflete pereche decât unul... 

- Chiar crezi sau îţi place să crezi? 

- Ce vrea să însemne asta? întrebă ea agasată. 

- Nu ştiu, mă gândesc că poate îţi place să crezi asta pentru că aşa ai mai multe şanse să îl întâlneşti. 

- Ce te face să crezi că vreau să îl întâlnesc? Şi de ce neapărat "îl"? Dacă e fată? glumi ea. 

- Toţi ne dorim să ne găsim sufletul pereche, spuse el serios ignorând gluma ei. 

- Inclusiv tu? 

- Cu atât mai mult eu, răspunse el. 

- Şi eu... zise ea fără ca el să o întrebe. 

Au mers în tăcere până când uşile s-au deschis din nou. Ea îşi luă ghiozdanul şi se îndreptă spre uşă. Dar nu putea să plece fără să îl întrebe cel mai important lucru: 

- Crezi că e posibil ca totuşi unii să îşi dea seama de asta fără să se despartă? 

- Orice e posibil, răspunse el cu o voce joasă. 

- Crezi că totuşi şi-a dat vreodată cineva seama din prima clipă? strigă ea până ca uşile să se închidă în faţa ei. 

El deschise gura, dar ea nu reuşi să audă nimic din cauza sticlei groase. 

În schimb, în autobuz, toţi se întrebau ce e în neregulă cu adolescentul care s-a trezit strigând deodată "Da, eu!".

Dimineaţa numărul cinci

Sunt puţine dimineţi în care eşti fericit să auzi ceasul deşteptător. Sunt puţine dimineţi de octombrie în care mergi zâmbind tuturor celor din jurul tău. Sunt puţine dimineţi de genul ăsta pentru cineva ca Iris. Dar azi era una din acele dimineţi. Şi asta nu se întâmpla datorită cafelei sau ploii de care a avut parte. A ajuns mai devreme în staţie pentru că s-a grăbit să plece de acasă. Lucru ciudat, de altfel, ea era tot timpul în întârziere. În timpul pe care l-a petrecut aşteptând autobuzul, a observat lucruri pe care nu le mai văzuse până atunci: parcul de lângă staţie, magazinele de jucării, oamenii. Unde locuise până acum? Parcă abia acum vedea oraşul ăsta cu adevărat. Oameni cu sau fără umbrele care tremură de frig, oameni supăraţi, oameni veseli, oameni care zâmbesc, oameni încruntaţi. Poate până la urmă nu toţi oamenii sunt vechi, poate era autobuzul cel care îi uniformiza şi nu frigul.

Uşile s-au deschis. Autobuzul nu era nici măcar plin pe jumătate faţă de cum era de obicei. A urcat în grabă treptele şi s-a îndreptat direct spre adolescentul care privea pe fereastră. 

- Bună dimineaţa, Iris, zise el cu un zâmbet larg pe faţă. 

- Bună dimineaţa, Robert, răspunzându-i cu acelaşi zâmbet. Ce zi frumoasă e azi, nu crezi

El rămase puţin surprins de remarca fetei, era prima dată când spunea aşa ceva. 

- Da, pentru că plouă, nu? 

- Poate, răspunse ea secretoasă. 

El râse. 

- M-am simţit bine ieri, spuse el. 

- Şi eu, zise ea simplu puţin stânjenită, fără să ştie de ce. 

- Ştiam că o să vii. 

- Ah da? Cum puteai fi aşa de sigur? îl provocă ea, exasperată de faptul că ajunge să o cunoască atât de bine. 

- Nu cred că după voiai să mergi o lună pe jos la şcoală, doar ca să nu dai ochii cu mine, glumi el făcându-i cu ochiul. 

- Dacă vrei să ştii, ăsta e principalul motiv pentru care am venit, zise ea răutăcios. 

- Nici nu mă gândeam la altceva, răspunse el. 

Ea râse. 

- Astăzi la cât termini orele? 

- Haha, nu, nu! 

- Nu ce? 

- Nu facem asta din nou. 

- De ce? 

- Pentru că am treabă. 

- Ce treabă? 

- Treabă! zise ea ridicând tonul. 

Se întâlnise cu el o dată şi asta era îndeajuns. În plus, se vedeau în fiecare dimineaţă în autobuz. Nu îi plăcea să petreacă atât de mult timp cu aceleaşi persoane. Sau poate nu era obişnuită... Considera că oamenii sunt în regulă, atâta timp cât nu îi vezi prea des şi păstrezi o oarecare distanţă. Cu Robert se vedea aproape zilnic şi el ajunsese mai aproape de ea decât oricine altcineva în ultimii ani. Dar el n-avea de unde să ştie asta. 

- În regulă, am înţeles, spuse el calm. 

Autobuzul se mişca încet printre maşini. Afară ploua şi geamurile erau aburite. În dimineaţa asta nu existau picături de ploaie.

- Robert? zise ea şoptit, amintindu-şi că ieri uitase să îl întrebe ceva. 

- Da? 

- De ce faci asta? 

El o privi lung şi se aplecă spre ea încercând să ajungă la geamul aburit. "Pentru că îmi pasă", scrise el. "De ce?", scrise ea la rândul ei pe sticla aburită. "De ce nu?", răspunse el printr-o întrebare. 

Râd. 

Şi Robert nu va şti vreodată că cele patru cuvinte au făcut-o să spună: 

- La trei. 

- Mmm? 

- Termin orele la trei, spuse ea. 

El zâmbi. 

- La patru e bine? întrebă el. 

Ea dădu din cap afirmativ. 

- Hai să ne jucăm ceva! spuse ea brusc. 

- În regulă, ce zici de... fazan? 

- Sigur! A... 

- Stop! 

- I. 

- N-are cum să fi ajuns deja la i, o tachină el. 

- Zic alfabetul repede, se apără ea, uite abcdefghi... 

- Bine, bine, te cred, râse el. Hmm i... Iris. Şi nu poţi să-mi spui că nu-l pot folosi, pentru că e şi nume de floare. 

Ea zâmbi. 

- Is... istorie. 

Putea să o închidă cu "ienupăr" dar nu voia ca ea să piardă. 

- Ierbar, spuse el într-un final, dându-i şansa să câştige. 

- Ar... hmmm, ar... articole! zise ea bucuroasă, pentru ca mai apoi să se enerveze că nu l-a închis cu "arc". 

- Le... lespede. 

- Deschis, zise ea repede fără să gândească. 

Şi uşile se deschiseră. Îşi luă ghiozdanul şi se îndreptă spre uşă. 

- Continuăm jocul azi la patru, strigă el. 

Ea îi răspunse cu un zâmbet. Pentru ea nu mai era nevoie să continuie jocul. Jocul se terminase. El îl câştigase deja, fără să ştie, când ea a spus cuvântul "deschis". Ea se deschisese în faţa lui. Şi nu se simţea ca şi cum a pierdut, din contră, se simţea ca o învingătoare prin el. Şi sentimentul pe care îl avea acum, nu i l-ar fi putut da nici "arc", nici "restaurant" şi nici măcar "răspuns". 

Era într-adevăr deschisă. Pentru cât timp? Nu ştia… 

Sunt puţine dimineti în care suntem multumiţi întru totul de noi înşine. Sunt puţine dimineţi în care zâmbim tuturor celor care trec pe lângă noi. 

Asta era una din dimineţile în care o adolescentă de 18 ani şi-a văzut reflexia în geamul murdar al unui autobuz şi s-a întrebat unde a fost în tot acest timp. 

Asta era una din dimineţile în care un adolescent de 18 ani, privind către geamul din stânga lui, observă cum stropii de ploaie încep să apară. Şi, văzând cea mai îndepărtată picătură care nu voia să cadă, o împinse puţin cu degetul pentru a-i da curaj. 

Şi picătura a căzut preţ de câteva clipe.

Dimineaţa numărul patru

Dimineţile de octombrie sunt ţapii ispăşitori pentru problemele oamenilor. Te împiedici şi cazi – e vina lui octombrie. Trece o maşină şi te stropeşte din cap până în picioare – e vina lui octombrie. Pierzi autobuzul – e vina lui octombrie. 

Laşi un băiat să te aştepte într-o zi de septembrie în frig, pe o bancă udă, doar pentru că eşti o laşă şi o mincinoasă – e vina lui octombrie. Ţi-e ruşine să dai ochii cu el aşa că te trezeşti în fiecare dimineaţă mai devreme, timp de o săptămână, pentru că durează mai mult până ajungi la şcoală pe jos. Bineînţeles, e vina lui octombrie. Şi niciodată a noastră. 

Astăzi însă, sătulă mai mult de trezitul de dimineaţă decât de fugit, a decis să ia autobuzul.

Trei, doi, unu. Uşile se deschid. Acum era şansa ei să fugă, dar ştia că dacă nu urcă acum nu o va face prea curând. Uşile se închid. Ea e înăuntru. Priveşte din reflex în stânga. El era, ca de obicei, acolo. Locul de lângă fereastră era, ca de obicei, gol. 

Iris a inspirat adânc de câteva ori încercând să fie stăpână pe sine. Fără success însă, picioarele îi tremurau. Se îndreptă cu paşi mărunţi către el, încercând să repete în minte discursul plin de minciuni pe care îl pregătise de câteva zile încoace. Dar a uitat tot când a ajuns în dreptul lui. Aşa că a decis să procedeze ca de obicei când se afla în situaţii de genul: “poartă-te de parcă nu s-a întâmplat nimic”, îşi zise ea. S-a aşezat fără să facă zgomot, de parcă spera ca el să nu-şi dea seama că ea e acolo. 

- Bună dimineaţa, Iris, spuse el fără să zâmbească ca altădată. 

- Bună dimineaţa, Robert, zise ea dintr-o suflare zâmbind, plină de entuziasm din cauza emoţiilor. “Sunt o proastă”, îşi zise ea în gând. 

- A trecut ceva vreme, spuse el mai mult pentru sine. 

- Da… Ce frig e azi afară, zise ea repede fără să gândească. De fapt era chiar cald pentru o zi de octombrie. “Sunt o proastă”, îşi spuse ea din nou. 

Robert nu zise nimic. 

Uşile se deschid. Tăcere. Uşile se închid. Tăcere. 

Au mers două staţii fără să zică niciunul vreun cuvânt. 

La a patra staţie, sătulă de linişte şi sătulă să îşi muşte buza de jos decise să vorbească. Dar el i-o luă înainte. 

- Am ceva pentru tine, zise el. 

- Serios? întrebă ea uimită. 

- Da, zise el în timp ce scotea o mapă din ghiozdan. Am tot aşteptat să te văd ca să ţi-l dau, spuse el şi inima ei se strânse dureros. Uite, e pentru tine, rosti el înmânându-i o coală cu portretul ei. 

- Uau, desenezi? De ce nu mi-ai zis? 

- Nu ai întrebat, o tachină el. 

- Chiar seamănă cu mine, te pricepi, să ştii! îl complimentă ea. Dar ochii mei nu au forma asta, nu sunt aşa ovali, adăugă ea. 

- Dacă te-aş fi văzut mai des aş fi ştiut asta, spuse el. 

Ea simţi cum i se usucă gâtul. Se simţea mult prea vinovată, aşa că decise să încalce una din regulile ei de aur privind cuvintele. Nu era prima dată când o făcea, dar era prima dată când vorbea serios. 

- Robert, uite, îmi pare rău… 

- E în regulă. 

- Nu, nu e… Am vrut să vin, dar a intervenit ceva şi nu am mai reuşit să ajung decât la ora patru şi tu nu mai erai acolo. 

- Ah da? Şi atunci cum de nu te-am mai văzut de o săptămână? 

- M-a dus tata cu maşina în fiecare dimineaţă la şcoala, minţi ea uşurată că scăpase aşa de uşor. 

- Minţi. 

- Ba nu! 

- Ba da. 

- Ba nu! spuse ea indignată că el bănuieşte că minte. 

- Ba da, rosti el calm. 

- De unde ştii? îl provocă ea. 

- Pentru că eu te-am aşteptat până la ora cinci şi nu ai venit. 

Îi venea să intre în pământ. O prinsese cu garda jos, nu putea să mai scape acum. Îşi muşcă buza de jos pentru a zecea oara în ultimile zece minute. 

- De ce mă minţi? o întrebă el blând. 

Ea nu putea să spună nimic. Se uita lung la el, deschidea gura ca să vorbească şi apoi o închidea la loc fără să scoată un sunet. Încercă să găsească o minciună plauzibilă, dar nu îi venea niciuna în minte. 

- Nu te mai gândi la ce să inventezi, doar spune-mi adevărul… spuse el calm. 

- Dar nu mă gândesc la ce să inventez! ripostă ea jignită, enervată că o citeşte aşa de uşor. - Bine atunci. Bine, zise el sec. 

Dacă la începutul conversaţiei, conştiinţa ei îi şoptea că ar trebui să fie sinceră, acum urla de-a binelea. Şi Iris nu putea să mai suporte. 

- Pentru că… m-am gândit că poate ai dreptate, poftim, acum ai adevărul, sper că eşti mulţumit! spuse ea, rostind ultimile patru cuvinte mai accentuat, nervoasă că i-a spus adevărul. 

El o privea fără să zică nimic. Ea însă nu putea să se mai uite la el. Privea în gol pe geam. Nu trebuia să vină, nu trebuia să îi zică adevărul. Trebuia să continuie cu minciunile la nesfârşit. În fond, de ce îi păsa aşa de mult de ce crede el despre ea? Dacă stătea bine să se gândească e doar un străin. “Un străin care mă face să zâmbesc…”, adăugă, pentru ca mai apoi să fie şi mai nervoasă pe ea însăşi. 

- Ştii, nu e nimic în neregulă să te temi, zise el. 

- Mda, sigur, cum să nu, bombăni ea supărată continuând să privească pe geam. 

- Moş Nicoleta, uită-te la mine când vorbesc cu tine! glumi el. 

Ea schiţă un zâmbet şi îl privi. 

- E în regulă să te temi, atâta timp cât vrei să îţi înfrunţi fricile, adăugă el. Uite, îţi propun ceva, ne prefacem că ziua aia nu a avut loc. Nu a existat, bine? La fel cum nu au fost nici astea şapte zile. Şi mâine o să te aştept unde am fixat şi data trecută. Şi o să îţi fac un portret în care ochii nu vor mai fi aşa ovali. Ce zici? 

Ea zâmbi. 

- De ce faci asta? întrebă ea. 

- Asta să mă întrebi astăzi la trei, acum trebuie să pleci dacă nu vrei să se închidă uşile şi să mai mergi o staţie, zise el. 

Fata îşi luă repede ghiozdanul şi se duse către uşă. 

- O să te aştept, strigă el ca data trecută. 

- Ne vedem acolo, spuse ea ca dată trecută. 

Doar că de data asta nu mai era o minciună.

Dimineaţa numărul trei

Dimineţile sunt mult mai flexibile decât credem noi. Dimineţile acceptă mai multe cuvinte drept adjective decât ne-am putea imagina vreodată. Dimineţi târzii, dimineţi reci, calde, dimineţi seci, dimineţi goale, şterse, dimineţi pline, dureroase, dimineţi drăguţe, neinteresante, dimineţi ploioase, însorite, înnorate. Dimineţi proaste. 

Dar dimineaţa ei era prea pretenţioasă ca să îşi aleagă cuvântul. Era genul de dimineaţă "nu-ştiu-cum". 

Uşile s-au deschis şi ea urcă în autobuz. Şi când a privit în stânga a găsit cuvântul potrivit dimineţii ei: frumos. Dimineaţă frumoasă. 

- Bună dimineaţa, Iris! 

- Bună dimineaţa, Robert, răspunse ea zâmbind luând loc lângă el. 

- Vrei? întrebă el întinzându-i un pahar cu cafea. 

- Dulce? 

- Gustă şi vezi. 

Fata luă paharul şi bău cu înghiţituri mici cafeaua fierbinte. 

- Cafea, zise ea. 

- Mmm? întrebă el. 

- Al doilea lucru cu care suntem de acord. Cafea. Cafea dulce. 

El a râs, ea a zâmbit. 

Autobuzul se mişca greu, traficul era aglomerat. Dimineaţă aglomerată. Vremea de afară se mai încălzise puţin faţă de zilele trecute, dar oamenii nu renunţaseră la hainele lor groase, de parcă le era frică să nu îi ia frigul prin surprindere pe stradă. Dimineţi înfrigurate. 

- Nu ţi-e frig îmbrăcată aşa? întrebă el. 

Ea dădu din cap în semn că nu, în timp ce continuă să bea din pahar. 

- Eşti sigură? 

Ea dădu din cap în semn că da. -

 De ce nu te îmbraci mai gros? 

- De ce pui atâtea întrebări? 

- De ce nu? 

Râd. 

- Nu-ţi plac întrebările? 

- Nu e vorba de asta, zise ea. Doar că prefer să fiu cea care le pune decât cea care să răspundă la ele. 

- Înţeleg. Te temi... 

- Poftim? izbucni ea râzând fals. Mie? Teamă? De unde până unde? 

- Atunci de ce nu-ţi place să răspunzi la ele? întrebă el blând. 

Se simţea încolţită. Dacă nu era traficul atât de aglomerat, acum nu mai era aici cu el, ci în drum spre şcoală. Dimineaţă vulnerabilă. Privea în jos la urmele de cafea de pe pahar. Dimineaţă murdară. De asta nu îi plăcea să petreacă prea mult timp cu aceiaşi oameni. Avea nevoie de oameni noi de fiecare dată, oameni pe care să nu-i cunoască, oameni care să nu o cunoască. Până acum nu a ajuns nimeni să o cunoască. Şi cei care credeau că au făcut-o se înşelau amarnic. Din ceea ce credeau ei că ştiu despre ea, doar două lucruri erau adevărate: că are părul lung şi că poartă mereu o eşarfă albastră. 

- Nu vrei să răspunzi? întrebă el. 

- Sunt obligată? 

- Nu ştiu, eşti? 

- Ce joc e ăsta? 

- Jocul de-a-ntrebările, îţi place? 

- Nu ştiu, ţie? 

- Nu vrei să ne răspundem întrebărilor prin întrebări din moment ce nu îţi plac răspunsurile? - Tu vrei? 

Râd. Ea s-a relaxat. Nici paharul nu mai arată aşa murdar acum. Dimineaţă curată. Traficul nu mai era atât de aglomerat, autobuzul mergea mai repede acum. Dimineaţă liberă. 

- La cât termini orele? o întrebă el. 

- Ce întrebare e asta? întrebă ea surprinsă. 

- Una simplă. La cât termini orele? 

- La două, răspunse ea nedumerită. 

- Bine, la 15 te aştept la banca de lângă bibliotecă. 

- De ce? 

- De ce nu? 

- De ce da? 

- Nu ştiu, poate ca să-mi demonstrezi că nu te temi? 

- De ce crezi că trebuie să-ţi demonstrez ţie? Nu crezi că e de ajuns că eu ştiu? 

- Chiar ştii? 

Ea tăcu. 

Autobuzul se opri şi ea se ridică. Îi zâmbi şi se îndreptă spre uşă. 

- O să te aştept, strigă el. 

- Ne vedem acolo, îi spuse ea până ca uşile să se închidă în urma ei. Dar cum s-a auzit spunând asta a ştiut că a minţit. 

Dimineaţă fricoasă. 

Dimineaţă mincinoasă.

Dimineaţa numărul doi

Pentru unii, dimineţile sunt cele mai importante momente ale zilei. Dacă au parte de o dimineaţă frumoasă, toată ziua va fi plăcută. Dar dacă au parte de o dimineaţă proastă, toată ziua lucrurile le merg pe dos. 

Ea se încadra în grupul oamenilor care au nevoie de o dimineaţă bună pentru a nu avea o zi proastă. Asta era prima ei dimineaţa bună din ultimile săptămâni, dar dacă ai fi întrebat-o de ce, ar fi ridicat din umeri drept răspuns. Poate era datorită coşmarurilor care nu apăruseră azi-noapte, poate pentru că afară ploua sau poate datorită cafelei perfecte pe care o băuse. Era convinsă că astăzi va avea o zi bună. 

Uşile se deschid. Dar când să urce în autobuz, un bătrân mult prea grăbit să coboare se ciocni de ea din greşeală. 

- Pardon, pardon, mă scuzaţi, domnişoară, doar că e aglomerat şi ştiţi dumneavoastră... spuse el, cerându-şi scuze. 

- Da, ştiu, răspunse ea simplu zâmbind. 

În cazul în care ar fi avut o dimineaţă proastă s-ar fi răstit la bătrân împingându-l şi ea la rândul ei şi spunându-i "şi tot noi, tinerii, suntem ăia prost crescuţi". Dar nu, astăzi avea o dimineaţă bună. "O dimineaţă mult prea bună", îşi zise în sinea ei. 

Urcă zâmbind şi atunci îşi dădu seama că, până la urmă, doar pentru că ai o dimineaţă frumoasă, nu înseamnă că toată ziua va fi aşa. Teoria ei nu mai era valabilă pentru că el era acolo, în acelaşi loc de ieri. Fără să vrea, fata se înroşi instant şi se gândi să se dea jos din autobuz cât el nu vede. Dar era prea târziu. Uşile se închiseră. "La naiba" şuşoti ea. Privi în jur căutând locuri libere şi văzu unul cu două rânduri în spate lui, pe partea opusă. 

Se îndreptă hotărâtă către locul acela liber, de parcă întreaga ei viaţă depindea de el. 

- Bună dimineaţa, îi spuse binevoitor băiatul recunoscând-o după eşarfa ei albastră. 

Ea se prefăcu că nu îl aude şi continuă să meargă. Se aşeză încet pe scaun, încercând să se facă pe cât de mică posibil. Era încordată din cauză că el era acolo, simţea că îi este datoare pentru ieri şi, în momentul ăla, preferă să fi primit o amendă decât să simtă că îi datorează ceva lui. Nu îi plăcea să depindă de alţii. 

Privea pe geam. Ploua. Picăturile de ploaie curgeau pe sticlă. Avea o teorie despre picăturile de ploaie. La început curg încet de-a lungul geamului pentru că sunt singure şi le e frică de cădere, dar în momentul în care se contopesc cu alte picături, încep să curgă din ce în ce mai repede pentru că nu se mai tem. Atunci căderea devine scopul lor. Aşa se simţea şi ea. Ca o picătură de ploaie singură, care minte când spune că nu are nevoie de alţi stropi ca ea. Pentru că are. Dar nu e nimeni în apropierea ei cu care ar putea să se contopească. Toţi sunt mult mai jos, mult prea departe. Şi ea nu are curajul să cadă singură o distanţă atât de mare ca să ajungă la ei. Iar ei nu vor sau nu pot să urce până la ea. Aşa că rămâne în spate, spunând că, în fond, nici nu vrea să cadă. 

- Bună dimineaţa! 

Cuvintele astea două o trezire imediat din visare. Privi în stânga ei şi îl zări pe băiatul de ieri. Ce căuta acolo? Ce voia de la ea? Doar i-a mulţumit ieri, ar trebui să o lase în pace acum. Continuă să se uite lung la el, încordată, strângând din pumni. 

- Bună dimineaţa! repetă el zâmbind. 

- Bună dimineaţa, spuse ea rece. 

Tăcere. De ce venise până aici? Ca să îi spună "bună dimineaţa", iar apoi să tacă? De ce nu se întoarce la locul lui atunci? Primi răspunsul de îndată ce-şi puse întrebarea.

- Aşa deci, te numeşti Moş Nicoleta, păi în cazul ăsta ar trebui să... 

- Nu mă cheamă Moş Nicoleta, replică ea uitându-se urât la el. Cum putea crede că ăla era numele ei de fapt? 

- Ah, nu? spuse el confuz. Credeam că... 

- Credeai greşit, îl repezi ea, părându-i rău după. Mă numesc Iris, zise ea moale încercând să repare gafa de mai devreme. 

- Acum înţeleg de ce ai reacţionat asa, de la Iris până la Moş Nicoleta e, într-adevăr, cale lungă, glumi el. Ea încercă să se abţină să zâmbească dar nu reuşi. 

- Şi, Iris, spuse el accentuându-i numele, Iris şi mai cum? 

- Iris Nuteinteresează. 

- Înţeleg. Iris şi atât. Bine atunci. Eu sunt Alex, îmi pare bine, zise el întinzând mâna. 

Ea întinse mâna la rândul ei, nu prea convinsă, rămânând însă uimită de cât de cald era. 

- Nici mie, răspunse ea încercând să îl enerveze, dar el zâmbi. Sfârşi prin a se enerva pe sine. 

- Ai un nume frumos, zise el din nou. 

- Da, merci, nici tu, câţi Alex există în lumea asta? Mii. Fac pariu că şi în autobuzul ăsta mai sunt cel puţin trei persoane cu acelaşi nume ca al tău, rosti ea dintr-o suflare încercând cu disperare să îl enerveze ca să îl facă să plece. 

El râse. Ea se enervă şi mai tare. 

- Să înţeleg că nu-ţi prea place numele meu. Bine atunci, ce nume îţi place? spuse el neafectat. 

- Niciunul. 

- Haide, trebuie să fie unul. 

- Robert, spuse ea încet simţindu-se prost pentru cum s-a purtat cu el. 

- În regulă. Eu sunt Robert, îmi pare bine, zise el întinzându-i mâna din nou. 

Ea rămase buimăcită şi până să se întrebe de ce el face toate lucrurile astea, începu să râdă. 

- Iris, îmi pare bine şi mie, răspunse ea. 

Tăcere. 

Uşile se deschid, o bătrână oftează, picăturile de ploaie continuă să curgă de-a lungul geamului, un copil tuşeşte, uşile se închid. 

- Îmi place ploaia, rostiră amândoi în acelaşi timp. 

Iris râse, iar el spuse încercând să pară serios: 

- Primul lucru asupra căruia cădem de acord. 

Ea zâmbi. 

Au stat în tăcere privind picăturile de ploaie care învăţau ce înseamnă să ai curajul să cazi. Şi niciunul nu a coborât la staţia la care trebuia să se dea jos. Au mai mers încă o tură, în tăcere, privind picăturile de ploaie. 

Şi în dimineaţa aia, ea a avut curajul să cadă pentru câteva clipe. Şi el a avut curajul să urce spre ea. Şi sticla a devenit şi ea mai caldă. Nu ştiau dacă din cauza mâinilor lui sau din cauza sufletului ei. 

Teoria ei era încă în picioare: dimineţi bune egal zile frumoase.

Dimineaţa numărul unu

Septembrie. Dar mult prea frig pentru începutul toamnei. 

În autobuzul numărul şase era şi mai frig decât afară, nu din cauza vremii, ci din cauza oamenilor. Stau la distanţă unul de celălalt, fortificaţi în hainele prea groase pentru toamnă. E linişte. Nu se aud decât uşile închizându-se şi deschizându-se din când în când. Oamenii urcă, coboară, rămân pe loc fără ca măcar să-şi arunce o privire. Şi deşi autobuzul e aproape plin, fiecare om e singur: doar cu gândurile lui. Din când în când, un bătrân tuşeşte din cauza răcelii de care suferă deja de câteva zile şi atunci toată lumea tresare speriată. Dar în câteva secunde totul revine la normal. La tăcere. 

Uşile se deschid din nou. De data asta nu coboară nimeni şi urcă doar o singură persoană. O adolescentă de aproximativ 18 ani. Comparativ cu oamenii din jur, e îmbrăcată de parcă afară ar fi primăvară. Are părul lung şi poartă o eşarfa albastră. Priveşte plictisită în jur şi se uită după un loc liber. Erau doar două: unul lângă o doamnă în vârstă foarte dichisită şi altul lângă un adolescent. 

S-ar fi aşezat lângă bătrână, dar era prea devreme pentru conversaţii şi ea era prea morăcănoasă pentru a o ajuta pe doamnă în caz că aceasta i-ar fi propus legat de bagajele ei. Nu putea face acte de caritate fără să bea o cafea înainte. În plus locul de lângă tânăr era cel de lângă geam. Preferatul ei. 

S-a deplasat încet către scaunul liber. Era aglomeraţie. Nu putea înţelege de ce oamenii preferă să stea în picioare când ar putea să stea jos. "Ca să mă enerveze pe mine", conchise ea. Când a ajuns în dreptul locului liber, a oftat adânc şi s-a prăbuşit zgomotos pe scaun. 

- Dimineaţă grea, ah? o întrebă adolescentul zâmbind. 

În următoarea clipă, fetei îi veni să-şi dea două palme că nu alesese scaunul de lângă bătrână, evitând poate, astfel, o conversaţie pe care nu şi-o dorea la ora 7 dimineaţa cu cineva probabil de vârsta ei. Primul impuls pe care l-a avut a fost să îi răspundă că dimineaţa ei ar fi mult mai uşoară şi plăcută dacă n-ar fi nevoie să discute cu el, dar sfârşi prin a-i zâmbi încordată cu subînţeles. Din fericire pentru ea, el nu a mai întrebat-o nimic. Asculta muzică la mp4 -ul său şi se izolase din nou de restul, era doar el şi gândurile lui. Ea privi pe geam. Acum putea avea şi ea o conversaţie cu gândurile ei. Numai dacă s-ar putea decide cu care, erau prea multe şi toate voiau să vorbească în acelaşi timp. Privi cu coada ochiului la cel care stătea lângă ea şi atunci gândul cu cea mai puternică voce s-a făcut auzit "oare el la ce se gândeşte?". 

Uşile s-au deschis. Un nou val de oameni îl înlocuieşte pe cel vechi. Dar pentru ea, toţi erau aceiaşi, toţi erau vechi, de parcă frigul de afară, de care se plângea toata lumea, îi uniformizase pe toţi. Care frig? Ea a stat atât de mult în frig, încât nu mai putea discerne gerul de căldură. Pentru ea era totuna, de asta se şi îmbrăca subţire. 

- Biletele la control, vă rog! 

Ei bine, se pare că nu era complet amorţită pentru că la auzul cuvintelor ăstora îngheţă. Nu avea bilet. Încercă să pară calmă şi relaxată, avea să folosească aceeaşi tactică care o scosese din încurcături de genul de luni întregi deja. Mergea aproape de fiecare dată. 

Toată lumea cotrobăia prin genţi şi ghiozdane după abonamente şi bilete. Mai puţin ea. Zâmbea privindu-i superior pe ceilalţi. 

- Biletul la control, vă rog, îi spuse controloarea tânărului. 

Acesta îi înmână un bilet motolit care probabil zăcuse în buzunarul blugilor săi. Femeia cercetă biletul şi îl înapoie băiatului. 

- Domnişoară, biletul la control, vă rog! 

- Ah, da, da, desigur, o secundă, spuse fata. 

Băiatul o privi fix când îi auzi vocea. Parcă o mai auzise undeva. 

Ea începu să cotrobăie prin ghiozdan, chicotind nervos şi cerându-şi scuze femeii că o lăsa să aştepte. 

- Nu înţeleg, l-am pus aici după ce l-am compostat, spuse ea în final cu năduf. 

- Domnişoară, aveţi sau nu bilet? 

- Am, dar nu îl găs... 

- Aveţi sau nu bilet? 

- Da, dar... 

- Niciun dar, atâta timp cât nu mi-l arătaţi, nu am ce să fac decât să vă amendez. Buletinul vă rog. 

- Nu am! se răsti nervoasă ea. 

- Carnet de note atunci. 

- Nu îl am! 

- Atunci va trebui să coborâţi cu mine. 

- Dar... trebuie să ajung la şcoală! O să întârziu altfel! 

- Coborâţi cu mine am spus! 

În acel moment îşi aminti că una din colegele ei îşi uită carnetul de note la şcoală cu o zi înainte, iar ea îl luase ca să i-l înapoieze următoarea zi. 

- Dar dacă vă arăt carnetul de note mă mai daţi jos? 

- Parcă spuneaţi că nu aveţi carnet de note, zise strângând nervoasă din buze femeia. 

- Ah, aşa am zis? întrebă tânăra inocent. Mă iertaţi, sunt puţin aeriană în dimineaţa asta, bineînţeles că am carnetul la mine. 

- Domnişoară, îţi baţi joc de mine? Arată-mi carnetul acum! 

În timp ce cotrobăia se ruga în sinea ei să nu fie vreo poză ataşată carnetului. Dar azi avea noroc. Se pare că nu era o dimineaţă aşa de "grea" până la urmă. Întinse triumfătoare carnetul de note. 

- Deci vă numiţi Moş Nicoleta şi staţi pe strada Nicolae Bălcescu, numărul 34. 

- Da, răspunse ea încercând să pară serioasă. 

Băiatul însă nu reuşi să-şi ascundă zâmbetul la auzul numelui ei. Dar deşi i se părea amuzant şi ei, fata se enervase şi îi aruncă o privire ameninţătoare. El deveni din nou serios. 

- Bine, în regulă, să vedem, păi amenda va fi în valoare de... 

- Staţi, spuse tânărul. Nu e acela biletul tău? Acolo jos, în dreapta, lângă piciorul tău. Adolescenta rămase buimăcită. Ce era în mintea lui? Se uită în jos şi zări lângă cizmele ei un bilet motolit şi compostat. Cum ajunsese acolo? 

- B-ba da... al meu este, spuse ea cu jumătate de gură. Vedeţi, v-am spus eu că am bilet, dar nu m-aţi crezut! adăugă prinzând curaj. 

Femeia verifică biletul după care plecă dându-şi ochii peste cap, exasperată de faptul că îşi pierduse atâta timp degeaba. 

Fata îl privi confuză pe băiat. Ar fi vrut să spună mulţumesc, dar o enervase că râse de numele ei. Numele ei? Nici măcar nu era numele ei, ce stupidă i se părea întreaga situaţie. Încercă totuşi să îi mulţumească, dar cuvintele îi muriră pe limbă. 

- Cu plăcere, zise el zâmbind fără urmă de ironie, de parcă i-ar fi ghicit gândurile. 

- M-m-mulţumesc, se bâlbâi ea. 

Şi în momentul acela şi-a dorit să fie şi ea gros îmbrăcată, ca să îşi poată ascundă faţa roşie. 

Continuară drumul în tăcere, fiecare conversând cu propriile gânduri amuzate. Gândurile lui râdeau de roşeaţa ei şi gândurile ei râdeau de faţa pe care controloarea o făcuse la vederea biletului. 

Şi atunci se făcu şi în autobuz puţin mai cald. Şi toată lumea a simţit. Chiar şi ea.