I can't begin to describe how much joy this movie has brought me

May we never drift apart

Endless Summer Endings

Photo by ali hamada on Unsplash

Vara asta e pe terminate și, din multe puncte de vedere, pare că viața mea abia acum începe. Viața mea așa cum ar fi trebuit să fie. Așa cum ar fi trebuit să fi fost eu dacă nu pierdeam bucați din mine pe drum. Am mintea liberă, sufletul întreg. Am spirit cât pentru încă șapte vieți. Simt că nu mă poate doborî nimic nu pentru că aș fi ocrotită de tot ce ar putea merge rău, ci pentru că știu că pot învinge orice viața îmi va arunca în cale. Toată forța, determinarea, curajul pe care simt că le aveam de când eram copil și pe care le-am suprimat singură ca să pot să-mi fac loc lângă oamenii nepotriviți – toate s-au întors la mine. Nu mai sunt mică. Spatele meu e drept, pieptul meu plin de lumină, picioarele capabile să mă ducă până la capătul timpului dacă va fi nevoie.

Am așa multă poftă de viață. Sunt atât de vie și atât de recunoscătoare că exist. Simt că am câștigat la loteria cosmică pentru simplul fapt că am șansa să trăiesc.

Iar mama mea... mama mea trăiește în continuare prin mine. Oricât de clișeic ar suna, e ceva ce simt că mi-a fost gravat pe oase. Fiecare experiență, fiecare loc pe care îl voi vizita, fiecare persoană pe care o întâlnesc, toate deserturile, florile, plimbările, visele de noapte sau cele cu ochii deschiși, toată muzica, toată bucuria și tristețea, fiecare zâmbet și fiecare lacrimă. Mama mea o să trăiască atât cât o să trăiesc eu. Și faptul că am putut să fiu lângă ea până a pășit cu totul în moarte, faptul că am putut să fiu acolo și să-i spun până a ajuns prea departe să mă mai audă, că o iubesc și eu, și tata, și mama ei, că o iubește toată lumea, să nu-i fie frică nici de moarte, nici de ce se va întâmpla noi, că eu voi fi bine, că tata va fi bine, că o rog să mă ierte pentru tot ce i-am greșit, că nu sunt supărată pe ea pentru nimic, că îi sunt recunoscătoare pentru tot ce a făcut pentru mine. Toate lucrurile astea i le-am spus de la capăt, de la capăt până a tras ultima gură de aer. Și simt că este de departe cel mai important lucru pe care l-am făcut în viața mea și totodată cel mai mare privilegiu.

ȘI ȘTIU, știu că acum trăiesc viața pe care și-a dorit-o dintotdeauna pentru mine și ăsta e cel mai mare cadou pe care i l-aș fi putut face vreodată. O să mă doară mereu moartea ei și o să îmi fie dor de ea până la sfârșitul vieții mele. Și e în regulă. Nu are cum să fie altfel.

Te iubesc din tot sufletul meu, mama.

And if history's clear, the flames always end up in ashes
And what seemed like fate
Give it ten months and you'll be past it.

Look at me, I made it out

PENTRU MINE

Daughter of Daedalus

Photo by Manish Upadhyay on Unsplash

My wings are not made of wax.

When will I stop flinching like they are?

There’s no sun in the whole universe

that could ever bring me down.

I know, I know, I know.

Guilt, the gift that keeps on giving

Photo by Thanos Pal on Unsplash

Nu e ușor să ai o relație cu cineva care are oasele învelite în doliu în loc de carne. Nici să îmbrățișezi pe cineva care a plecat din el însuși. Sau să încerci să săruți pe cineva care e mai aproape de inexistență decât de viață.

Nu pot lua înapoi moartea mamei mele. Cum nu pot lua înapoi nici durerea pe care ți-am cauzat-o fără să vreau. Dacă aș putea, aș lua-o și aș ascunde-o la capătul lumii, să nu-ți mai întâlnească privirea vreodată. Aș înfuleca-o pe toată, doar să nu trebuiască să o mai simți tu. Mă doare mai tare SĂ ȘTIU că suferi, decât m-ar durea SĂ-ȚI SIMT toată suferința. Dar oricât mi-aș dori, nu pot lua ce simți. Nu te pot muta din calea ei.

Nu aduce niciun fel de consolare, știu. Dar durerea mea îi ține companie durerii tale de la 13 km distanță. Ți-aș da sufletul meu la schimb pentru cinci minute ca să te poți convinge pe pielea ta.

Și crede-mă, dacă aș putea, aș trece iar prin ultimul an, singură de data asta, doar să te știu pe tine la adăpost de mine. Deși știu... nu a fost niciodată vorba despre asta.

Now that we don't talk

Énouement

Photo by Brent Ninaber on Unsplash

Ce aș putea spune? Că nu va mai exista nicio toamnă în care să o pot vedea pe mama? Că am început să-i dau voie durerii să mă prindă din urmă? Încetinesc intenționat. Din ce în ce mai des, mă întorc cu fața către ea, îmi deschid brațele și îi dau voie să mă lovească din plin. Când simt că e mai mult decât pot să duc, o iau iar la goană. Și tot așa. Și tot așa. Încerc să-mi părăsesc cât mai puțin corpul, dar uneori e al naibii de necesar.

Sunt obosită. Și să vreau să renunț și nu pot face asta. Nu mă lasă picioarele.

Viața mea e oribilă. Viața mea e frumoasă. Mi se întâmplă nenorociri. Mi se întâmplă lucruri minunate. Sau mai bine zis oameni minunați. Nu mai înțeleg mare lucru nici despre viață, nici despre moarte, nici despre sens, nici despre scop. Tot sistemul meu de credințe e la pământ.

Visele mele sunt mereu la fel. Visul imită realitatea. Realitatea mea nu se mai simte ca un coșmar. Realitatea mea se împământenește în fiecare zi.

Zilele trec. Eu trăiesc mai departe. Înăuntrul meu trăiește un urlet care nu ajunge decât la urechile și pieptul meu.

Mă gândesc adesea la variantele mele din trecut. Mă gândesc cu compasiune, de parcă ele ar fi încă acolo, blocate în timp și spațiu, trăind tot ce eu am trăit deja. Mă strâng singură în brațe, și cu trupul și cu sufletul, de parcă le-aș cuprinde și pe ele. De parcă aș putea să le îmbrățișez din viitor. De parcă aș putea să le spun: „Sunt aici, o să trecem și prin asta. Supraviețuim întotdeauna. Împreună”. Și în timp ce fac asta, simt cum variantele mele din viitor mă îmbrățișează, la rândul lor, cu sufletul.

And if you see me in the darkness, I hope you know I'm not alone.

Cry, let that water go. You were drowning.

Sufletul îmi vâjâie printre coaste. Inima îmi bate în piept. Sunt aici. Încă procesez tot ce s-a întâmplat din August anul trecut și până acum. Încă sunt aici. Încerc să disociez cât mai puțin. Să arăt compasiune față de mine însămi. Să nu-mi mai întorc spatele. Să nu-mi mai dezgolesc spatele cu o mână, în timp ce țin strâns biciul cu cealaltă. Nu e ușor. Niciodată nu a fost ușor. Sunt obosită, dar nu tălpile mele sunt cele care au obosit. Picioarele mele merg mereu înainte. Inerție. Eu rămân în urma mea. Sau de fapt mă las în urmă? Nu știu. Poate și una și alta. 

Ceva s-a rupt în mine. Ceva a murit în mine, dar s-a și născut. Sunt și nu sunt... 

Durerea mușcă din stomacul meu. Când nu știu cum să îi mai dau drumul afară, o urlu. Dinții mei mușcă din pernă. Niciun vecin nu-mi bate în țeavă. Ăsta e unul dintre rarele momente în care este mai bine să nu fii auzit. 

Cele mai dificile sunt primele dăți. Prima dată când am intrat pe poartă după ultima ei gură de aer. Prima gură de mâncare. Prima dată când am intrat pe poartă după înmormânatare. Prima noapte. Prima plecare la București. Prima întoarcere la Brașov. Prima dată când am trecut pe lângă spitalul în care a murit. Prima dată când am mers la Farmacia Tei. Carrefour. La locul ei de muncă. Prima vizită la cimitir. Prima zi pe care mi-aș fi dorit să i-o povestesc. 

Zilele trec. Primele dăți trec. Iar eu încerc să trec prin ele ținându-mă în brațe și, totodată, ținând capul sus. Mi-e din ce în ce mai clar că singurul lucru pe care îl am cu adevărat în viața asta sunt eu însămi. Eu sunt singurul lucru care îmi aparține cu adevărat. Singurul lucru asupra căruia am control. Singura care a fost alături de mine în fiecare zi. Încerc să am grijă de mine ca de un copil. Nu doar copilul Mamei, ci și copilul Meu. Nu doar pentru Mama, ci și pentru Mine.

Știu că mă întorc la Mine de fiecare dată. Doar că am obosit. Aș vrea să nu mai fiu nevoită să mă întorc. Să nu mă mai uit în urmă. Să-mi rămân aproape. La o șoaptă distanță.

Am 31 de ani și sper să nu mă opresc vreodată din crescut.

I thought of you & where you'd gone & the world spins madly on.

Grief is the price we pay for love

I know better,

But you're still around.

When will we get it? No one is coming.

Îmi înghit cuvintele. Îmi înghit cuvintele. Îmi înghit cuvintele. 

Până nu mă înghit ele pe mine.

Blue Monday

Photo by Muhammad Ali on Unsplash

Mi-e greu să trăiesc din mine. Recidivez și mă întorc la vechile mele obiceiuri. Biciul e mereu pe masă. Spatele meu mereu dezgolit. Eu niciodată perfectă. Mi-e greu să mă țin în brațe. Pielea mi-e adăpost și temniță. Nu mai înțeleg nimic privind în afară din spatele ochilor mei. Sau înăuntru, dincolo de ei. 

Îmi vreau obrajii uscați, pielea netedă, tăcerea liniște. Mă vreau aproape și departe în același timp. Îmi vreau brațele în jurul meu strângându-mă fără urmă de ranchiună. Îmi vreau somnul greu și visele ușoare. Tălpile prinzând rădăcini. Palmele deschise dându-și voie să primească.

Sunt foarte obosită. Mâine o să fiu mai bine. Abia atunci.

Give me all I never knew,

Give me something to hold on to.

Just another life that we will never get to live

So wonderfully living on the brink of a love.

I take off my clothes

And your heart feels the weight of all you don't know.

Don't you worry about me

Freedom is what we do with what is done to us.

Orice, numai să nu uit

What a mess I made in my head.

You kept me like a secret

But I kept you like an oath.

Up on melancholy hill

Photo by Cristina Gottardi on Unsplash

Uneori mi-aș dori să pot să ies afară din mine însămi ca să mă pot alina. E greu să fac asta dinăuntru. Dar încerc. Duc fiecare zi la capăt. Sunt pe cât de prezentă pot să fiu. Țin strâns de cârmă și habar nu am încotro mă îndrept, deși din afară poate părea că înaintez cu multă determinare. Am zile minunate. Am zile oribile. Încerc să-mi dau voie să simt totul așa cum vine, să nu fug, să țin durerea în brațe atât cât este nevoie pentru ca apoi să aibă curajul să plece din brațele mele. Sau cât este nevoie pentru ca eu să am curajul să plec din brațele ei. Îmi este greu. Succesiunea zilelor mele nu este coerentă. Succesiunea sentimentelor mele nu este coerentă. Aștept viitorul cu nerăbdare, mi-am recăpătat ambiția, fac lucruri doar pentru mine, visez cu ochii deschiși la felul în care știu că viața mea va putea arăta. Dar în același timp, uneori, mă simt atât, atât de tristă. Știu că nu pot să trișez, nu există nicio scurtătură pe care aș putea să o iau, așa că mănânc cu lingurița din porția asta de tristețe până se termină. Și iar sunt bine. Și iar sunt tristă. Și iar sunt bine. Și iar sunt tristă. Și tot așa și tot așa, până o să reușesc să termin de înfulecat toate zilele pe care doar mi le-am imaginat. Până o să reușesc să termin de înfulecat golul ăsta care, oricât ar încerca, nu mă va putea înghiți vreodată. Știu că lucrurile se vor așeza în cele din urmă. Știu că va fi bine. Că deși acum nu se aude nimic, la un moment dat, vor răsuna iar râsetele noastre. Nu aș putea spune când, dar știu că se va întâmpla. 

Îmi ating sufletul cu grijă și blândețe, iar atingerile astea nu mi se mai par străine. Ce minunată este victoria de a te învinge pe tine însuți! 

Îmi este foarte foarte greu să mai fiu sinceră atunci când scriu aici. Am dus o luptă cu mine însămi pentru fiecare cuvânt de mai sus. Am învins? Am pierdut? Nici eu nu știu. 

Old wounds die hard

Photo by Dino Reichmuth on Unsplash

Primele trei luni din an au fost din cale afară de dificile. Aprilie a fost o lună neutră. Din Mai până la sfârșitul lui August am trăit cea mai bună perioadă din viața mea. Septembrie a fost groaznic, dar începe să fie mai bine. 

Și eu mă gândesc la o grămadă de lucruri. Mă gândesc la câtă viață mi-a mai rămas de trăit – cum încă nu am trăit cele mai frumoase momente din viața mea, dar nici pe cele mai urâte. Mă gândesc la cât de minunat este faptul că exist și la cât de mici au fost șansele ca fiecare dintre noi să fie aici. Mă gândesc la cât de diferite ar fi fost lucrurile dacă ai mei s-ar fi mutat în Sibiu în loc de Brașov, atunci când m-am născut. Și mi se pare de neconceput ca eu să fi avut altă viață decât cea pe care am trăit-o.

Mă pun față în față cu mine însămi, cu toate gândurile care-mi poposesc în minte sau care sunt mereu acolo, și-mi pun întrebări astfel încât să-mi pun la îndoială convingerile. Nu-mi dau voie să mă mai păcălesc. Dar nici nu mă mai pedepsesc atunci când greșesc. Nu mai petrec zile la rând repetându-mi un discurs care nu a fost niciodată al meu. Îmi dau voie să greșesc fără să mă mai lovesc în moalele capului de fiecare dată când ratez în misiunea de a fi perfectă. Toate lucrurile astea sunt încă noi pentru mine, revelatoare, eliberatoare.

Cât de frumos este să nu mai simt că mă trădez pe mine însămi! Să știu că orice s-ar întâmpla sunt acolo pentru mine. Că o să am grijă de toate variantele mele, de la copilul de 4 ani care învățase, fără să cunoască încă termenul, cum se simte anxietatea, la femeia de 29 de ani care este cu totul altfel de cum mi-aș fi imaginat-o vreodată. Încă mi se pare ciudat să spun despre mine că sunt femeie, și nu fată, deși știu că sunt de multă vreme adult în toată regula. Poate este pentru că am fost nevoită să cresc înainte de vreme, iar mai apoi am simțit nevoia să recuperez. Oricum ar fi, un lucru e cert: niciun copil nu ar trebui să se simtă forțat să-și crească oasele înainte de vreme. E împotriva firii.

Chiar și așa, am ajuns departe: de la a sta în spatele meu și a mă împinge singură în prăpastie, la a da fuga jos ca să întind o plasă de siguranță pentru momentul inevitabil în care o să-mi pierd echilibrul. 

Știu că nu mi-a fost deloc ușor să fiu în locul meu – nu ar fi putut fi ușor pentru nimeni. Și deși mai am destule lucruri pe care trebuie să le rezolv în relație cu mine sau cu viața mea, pot să spun cu mâna pe inimă că, ținând cont de circumstanțe, mi se pare uimitor că am devenit cine sunt azi. Îmi place cum și cine sunt pe dinăuntru. 

Presar mult farmec peste cele mai banale lucruri și îmi place cum se vede viața din spatele ochilor mei. Ce lucru minunat!

As we wait for the sunset to come
You just slip your heels back on
'Cause you can only move through the dark.