Photo by Saad Chaudhry on Unsplash

I do. Still.

Vreau un somn fără vise

Photo by Parker Coffman on Unsplash

Aș vrea să nu mai fiu nostalgică după tine. Mă doare. Deși nu e durerea aia care nu te lasă să mănânci sau să dormi. Nu e o durere care să altereze felul în care îmi trăiesc zilele. Nu. E o durere mută, de care puțini oameni știu și pe care uneori uit că o port în mine. Iar asta mi se pare, într-un fel, mai rău. Pentru că rănile pe care ni le purtăm peste haine vor fi mai ușor de vindecat decât cele pe care le ascundem sub straturi de carne și suflet. Durerea pe care o simt e molcomă. Familiară. Blândă. 

Sunt nostalgică după ceva care nici măcar nu s-a întâmplat. Îmi este mai greu să accept acum, decât îmi era acum un an, pentru că de data asta lucrurile chiar par definitive. S-a tras linie. S-a pus punct. S-a tăcut. Din ambele părți. 

Știu că nu vei citi vreodată textul ăsta, dar nu contează. E la fel ca toate lucrurile pe care le-am simțit în ultimele luni. Au fost doar pentru mine. Oricum ar fi, îți mulțumesc. Trecuse ceva timp de când mă simțisem inspirată, vie. Datorită ție, mi-am dat seama că încă există poezie în mine.

Nothing ever truly ends

Photo by Alexander Popov on Unsplash

I close my eyes

to feel the cold air

touching my lungs

again –

I was warm,

the light was 

so tangled in my hair

that my fingers 

turned to gold.

Everything about it was

a forever could have been.

Back then,

there was a storm

raging

in my heart

and no one heard

the scream,

the thunder.

At night

the walls of my room

were filled with

lightings coming out

of my chest,

but the noise never 

woke anyone up

besides myself.

Everything ended

how all things end:

it didn't.

Think about it,

nothing ever truly ends,

isn't it so?

Yes,

with time

the storm 

turned to drizzle,

the thunders

turned to whispers,

the lightning

turned to dark,

but the core of it all

lives on

in me.

I just had to let go

of the storm

so I could live.

Sometimes,

at nights,

I think of you. 

I close my eyes

and I'm on that bridge again,

the city lights

reflecting 

in the water,

the cold air

smashing 

my lungs.

I'm smiling 

because

I can still hear the thunder.

Nothing ever truly ends

because nostalgia

will carry on

forever

and oh,

how lucky we are

to have lived things

worth feeling nostalgic over.

One of the most nostalgic songs I've ever heard. It fits.

H i r a e t h

Photo by Alexander Popov on Unsplash

I am carelessly running

into things that remind me

of you.

Being here,

inside myself,

has never felt safe –

I am slowly walking 

on the tip of my toes

hoping I won't bump

into memories of you.

You're made of a nostalgia

I'll be feeding on with hunger

and I won't stop,

I can't stop

until I'll wolf

everything down

to the last

could have been.

First poem written in almost 2 years – walking home with the headphones in my ears. I cannot recall the songs. Random inspiration.