Photo by Anders Jildén on Unsplash
Mi-am trăit viața pe poduri șubrede, mereu cu dinții încleștați, sperând să nu se rupă. Băi Alex, se duc toate naibii și noi odată cu ele. Privind partea pozitivă? Măcar acum știu încotro mă îndrept.
Showing posts with label Scrisori către Alex. Show all posts
Showing posts with label Scrisori către Alex. Show all posts
Friday, October 3, 2014
Thursday, May 3, 2012
Fără plic
Băăăi Alex, adevărul e că m-am plâns câteva luni bune, dar de schimbat, n-am încercat să schimb nimic. Acum poate o să te întrebi... cum poţi să schimbi un oraş care nu-ţi place? Că e prea mare, că e prea aglomerat, că e urât, că oamenii sunt aşa şi pe dincolo, ba prea, ba deloc, niciodată la mijloc. Păi cum, băi, cum să nu poţi să schimbi nimic? PERSPECTIVA, mă. Perspectiva. Uite că de câteva zile s-a încălzit afară şi mi-am adus de acasă toate rochiile. Și oraşul ăsta pare mai frumos când îl văd îmbrăcată într-o rochie înflorată. Când nu mai îi reproşez, ci îl laud. Pentru parcuri, pentru apusul ăla frumos, pentru doamna pe care am văzut-o ieri când s-a întors din drum ca să-i dea o portocală unei cerşetoare, pentru biblioteca de la facultate, pentru că am parte de profi care-mi plac atât de mult încât am început să-i visez, pentru legendele frumoase care ne-au fost povestite ieri la curs, pentru toate lucrurile pe care am ratat să le văd din momentul în care mi-am pus ochelari de cal. Lasă, mă, mai bine miopi, dar mai fericiţi şi împliniţi ca oameni.
Azi am avut o zi aşa frumooooasă! Nici nu ştii! Și crede-mă, n-am făcut nimic, dar absolut nimic ieşit din comun. Dar zău de n-am dorinţa de a le spune celor care m-au ascultat vorbind de rău oraşul ăsta, că nu-i aşa. Că orice oraş e frumos dacă-l laşi să fie!
*Ce am învăţat azi: băieţii sunt darnici cu bicicletele lor. Mai ales dacă eşti fată.
Sunday, July 24, 2011
Scrisoare către Alex VII
Băi Alex, în tot timpul ăsta a apus soarele de nu ştiu câte ori. De-am ajuns să cred că nu mai există dimineţi pe partea patului în care m-am uitat în fiecare seară.
Şi între toate apusurile astea care n-au semănat între ele, mi-am dat seama că răspunsurile ne găsesc de cele mai multe ori prea târziu. Când nu ne mai putem împacheta nici măcar regretele cu ele. Când am învăţat deja că viaţa nu se trăieşte privind în urmă după oameni care au plecat de mult. Că deşi stăm pe loc, de pe un perete sau de la mâna unui străin, timpul continuă să ticăie. Că tăcerea şi liniştea sunt două răspunsuri diferite. Că atunci când cineva vrea, va mişca mai mult decât un deget ca să obţină. Că la urma urmei, oamenii vin atunci când nu te şi nu îi aştepţi.
De căutat, le-am căutat fără să ne dorim să le găsim. Legaţi la mâini, cu urechile astupate şi ochii închişi, în momentul în care răspunsurile ne-au lovit direct în faţă, n-am făcut decât să continuăm căutarea. Am fost prea laşi şi prea proşti să acceptăm că după anumiţi oameni, pagina se rupe cu totul. O despărţire făcută doar pe jumătate poate ucide.
Trebuie să ştii când să te speli pe mâini de speranţă.
Şi în final, am o singură întrebare: eşti gata să începem din nou?
Şi între toate apusurile astea care n-au semănat între ele, mi-am dat seama că răspunsurile ne găsesc de cele mai multe ori prea târziu. Când nu ne mai putem împacheta nici măcar regretele cu ele. Când am învăţat deja că viaţa nu se trăieşte privind în urmă după oameni care au plecat de mult. Că deşi stăm pe loc, de pe un perete sau de la mâna unui străin, timpul continuă să ticăie. Că tăcerea şi liniştea sunt două răspunsuri diferite. Că atunci când cineva vrea, va mişca mai mult decât un deget ca să obţină. Că la urma urmei, oamenii vin atunci când nu te şi nu îi aştepţi.
De căutat, le-am căutat fără să ne dorim să le găsim. Legaţi la mâini, cu urechile astupate şi ochii închişi, în momentul în care răspunsurile ne-au lovit direct în faţă, n-am făcut decât să continuăm căutarea. Am fost prea laşi şi prea proşti să acceptăm că după anumiţi oameni, pagina se rupe cu totul. O despărţire făcută doar pe jumătate poate ucide.
Trebuie să ştii când să te speli pe mâini de speranţă.
Şi în final, am o singură întrebare: eşti gata să începem din nou?
Tuesday, February 8, 2011
Scrisoare către Alex (şi nu numai) VI
Îmi pari bolnav. Te-ai uitat prea mult la soare, aşa-i? De asta eşti atât de palid... Credeai că te va încălzi, dar de fapt te-a îmbolnăvit. De ce nu te speli cu puţin întuneric pe faţă? Şi nu vezi cum atârnă pielea pe tine? Cât de largă îţi vine? De ce nu te duci la un croitor să ţi-o strângă puţin? Sau măcar mănâncă şi tu altceva în afară de asfinţituri pe pâine. Nu ştii că nu ţin de foame? Şi-ar trebui să dai o fugă şi până la frizerie. Ai părul foarte încurcat, se vede că ţi-ai îngropat visele în el. Cred că va trebui să ţi-l taie, nu de alta, dar nu cred că există pieptăn atât de puternic încât să netezească morminte. Şi de ce stai doar pe vârfuri? Crezi că ajungi mai uşor la stele? Te înşeli. O să le sperii aşa. La fel cum mă sperie solzii de pe umerii tăi. Când ţi-ai cusut? Şi ce s-a întâmplat cu penele tale? Spune-mi că nu le-ai aruncat. Spune-mi că le-ai pus în şifonier la naftalină...
Şi te rog, nu mai cânta la pian toată ziua! Mereu se plâng vecinii tăi că sunt prea joase notele. Atât de joase încât par că se aud de sub pământ. Mi-au spus că mereu e cutremur când ţipă nota do. Aşa că încetează! Şi nu-mi spune că în felul ăsta crezi c-o să ţi se lungească degetele şi o să prinzi mai uşor oamenii. Ai încercat şi cu cleşti, dar degeaba. Ce te face să crezi că va fi mai bine cu un pian? Crezi că oasele cresc ascultând muzică? Sau că oamenii se întorc dacă le scrii?
Mai degrabă încearcă şi tu să îi prinzi cu o undiţă. Ştii tu, una ca a omului de care mi-ai tot povestit. Apare în fiecare seară şi stă aşezat pe lună legănându-şi picioarele în gol. Şi pescuieşte. Îţi pescuieşte pleoapele şi somnul. Nu te lasă deloc să dormi. Şi cu fiecare noapte albă, ţi se pare că ai ochii şi mai mari. Şi te temi că în curând n-o să-ţi mai încapă pe chip şi o să înghită tot ce ai. Şi mai important, tot ce nu ai.
Tot ce nu avem. Uite, suntem amândoi bolnavi acum. Nu ştiu cine a îmbolnăvit pe cine, dar nu mă îmbrăţişa. Mi-e teamă să nu mi se schimbe culoarea ochilor. S-au făcut albaştri de la cer sau de la el, nu ştiu exact. Acum plec. Am un asfinţit de prins şi de întins pe pâine.
Poate găsesc şi nişte ploaie să presar deasupra. Să dea puţin gust. De el. Ştiu.
I could have sworn I heard you say that you are mine...
De două nopţi mă trezesc la 3:14...
Tuesday, January 25, 2011
Scrisoare către Alex V
Şi că tot vorbim de suflet, dă-mi un sfat. Cum fac să îl micşorez? Simt că e prea mare, a ajuns deja la şase dormitoare, două sufragerii, trei băi şi patru holuri. Şi n-am nevoie de holuri, nu vreau ca oamenii să se mai rătăcească. Şi nu vreau băi pentru că n-am nimic de spălat, nu vreau să uit. Iar sufrageriile sunt complet inutile pentru că în sufletul meu nu se vine pentru a te uita la televizor sau a mânca gustări. În sufletul meu se vine pentru a iubi. Şi pentru asta am nevoie de un singur dormitor. Cu pereţi roşii scrişi de mine. Cu o pătură roşie încălzită de el. Atât.
Astăzi am umblat din trup în trup, ciocănind din piele în piele, sperând că îmi va răspunde cineva. Dar am sfârşit prin a-mi sfărâma oasele de tăcerile lor. Spune-mi, cum voi putea acum să mă mai ţin de mână pe mine însămi?
Şi Alex, vreau doar să-mi înnod mâinile cu alte mâini, să-mi acopăr ochii cu alţi ochi şi să-mi uit buzele pe alte buze. Vreau să-mi cos toate punctele de suspensie şi semnele de întrebare ca să fac un soare din ele. M-am îmbrăcat toată în negru sperând că asta o să atragă căldura. Dar m-am înşelat. Cu cât pun mai mult negru peste negru, cu atât îmi clănţăne şi mai tare dinţii de frig şi singurătate.
Şi am început să dorm lângă semafoare, aşteptând pe cineva care să rămână mereu lângă mine. Dar toate semafoarele din oraşul ăsta au doar nuanţe de verde. Am încercat să vopsesc luminile în roşu sau galben, dar degeaba. Ei tot pleacă. Şi eu, că de fiecare dată, rămân.
Alex, ţi-am scris sperând că o să mă mai golesc de gândurile astea care nu-mi dau pace. Mi-au declarat război. Şi în timpul în care ţi-am scris scrisoarea asta, au complotat cu sufletul meu împotriva mea. Au mai construit un dormitor. Şi asta doar ca să mărească numărul de camere care nu vor fi nicicând locuite.
Sunday, January 16, 2011
Scrisoare către Alex IV
Alex, astăzi îţi scriu ca să te mint. Să îţi spun că sunt bine. Că sunt fericită şi că mi-am călcat în picioare regretele. Că zâmbesc. Că îmi plac ochii mei. Că nu mă mai simt singură. Că l-am uitat.
Spune-mi, te rog, de ce oamenii îmi aruncă mereu acelaşi colac de salvare? Oare ei nu văd că întotdeauna ajung să-l sparg, din cauza cârligelor din vârful degetelor pe care ei le numesc semne de întrebare? Dar măcar tu, Alex, măcar tu, lasă-mă. Lasă-mă să mă scufund. Nu încerca să mă salvezi. Şi nu-ţi face griji, o să mă ridic la suprafaţă mai devreme sau mai târziu. Atunci când apa sărată nu va mai avea loc în plămânii şi ochii mei.
Şi, uite, am stat astăzi în mijlocul unei camere goale. Şi pereţii mi-au vorbit. Peretele drept mi-a spus că nu-mi mai aude inima bătând din cauză că sunt îmbrăcată cu haine prea groase, prea negre, prea multe. L-am contrazis şi i-am spus că e din cauza distanţei, inima e întotdeauna în partea stângă. Dar a fost încăpăţânat şi n-a vrut să mă creadă. Spunea că sunt moartă. Dar atunci, de ce mă doare atât de tare? S-a înşelat... sunt mai vie ca niciodată.
Peretele stâng mi-a spus că-mi aude inima bătând mai puternic decât de obicei. I-am spus că e din cauza apropierii, inima e întotdeauna în partea stângă. M-a contrazis spunându-mi că inima e în tot corpul. Aleargă. E agitată şi din cauza asta se tot ciocneşte de coaste, ajungând să se spargă de una singură. Inimile se autodistrug atunci când simt prea multe, prea intens, prea deodată.
Peretele din spate mi-a spus că îl privesc dintotdeauna. Peretele din faţă i-a dat dreptate. El nu mi-a văzut niciodată faţa, nu-mi cunoaşte decât spatele, pe când cel spre care privesc ştie până şi numărul de gene pe care le am. Şi au dreptate, iubesc prea mult trecutul ca să privesc spre viitor.
Tavanul mi-a spus că sunt prea mică şi neînsemnată. Că nu o să ajung niciodată să-i culeg stelele din umbre. Podeaua, însă, mi-a spus că stelele sunt deja în părul, zâmbetul şi ochii mei. Sunt de acord cu ei, m-am umbrit cu totul. M-am dezbrăcat de bună voie de culori.
Alex, spune-mi, dacă nici măcar pereţii nu mă văd în totalitate aşa cum sunt, când de fapt ei ar trebui să mă cunoască cel mai bine, atunci cine o să o facă?
Şi ce rost are să vreau să arunc trecutul când nu sunt pungi destule pentru tot ce am trăit? Când nu sunt cutii destule pentru toate visurile pe care le-am avut? Când nu sunt saci suficienţi pentru toate pozele pe care mi-ar fi plăcut să le fac cu el? Nu avem nicio poză împreună. Şi de ce e loc destul în suflet pentru trecut? Pe pereţi pentru visuri şi pe retină pentru amintirile cu el? Şi de ce nu mă poate alina niciun cuvânt? Când sunt atâtea care există. Şi de ce mă simt atât de singură? Când sunt atâţia oameni care mă iubesc. Şi de ce mă simt atât de rece? Când sunt un om atât de cald... Şi de ce îţi pun mereu întrebări, când tu nici măcar nu-mi răspunzi? Niciodată.
Şi vreau să bat din palme pentru fiecare suflet care s-a născut astăzi. Şi vreau să-mi închid ochii şi să-mi frâng mâinile pentru fiecare om care a murit astăzi. Dar nu pot. Pentru că sunt prea multe suflete care se nasc dimineaţa, dar la amiază sunt deja pe moarte. Şi a doua zi o iau de la capăt: trăiesc pentru câteva ore. Alex, tu câte ore trăieşti pe zi?
Şi mâine e luni. Şi o să zâmbesc dacă de dimineaţă va fi însorit. Şi o să zâmbesc şi dacă nu. Alex, astăzi ţi-am scris numai minciuni. Dar uite un adevăr. Încă iubesc. Încă îmi pasă. Încă sper. Încă mă tem.
Şi Alex, unde e băiatul care atunci când mă va privi în ochi, va vedea mai mult decât un curcubeu de fluturi maronii?
Spune-mi, te rog, de ce oamenii îmi aruncă mereu acelaşi colac de salvare? Oare ei nu văd că întotdeauna ajung să-l sparg, din cauza cârligelor din vârful degetelor pe care ei le numesc semne de întrebare? Dar măcar tu, Alex, măcar tu, lasă-mă. Lasă-mă să mă scufund. Nu încerca să mă salvezi. Şi nu-ţi face griji, o să mă ridic la suprafaţă mai devreme sau mai târziu. Atunci când apa sărată nu va mai avea loc în plămânii şi ochii mei.
Şi, uite, am stat astăzi în mijlocul unei camere goale. Şi pereţii mi-au vorbit. Peretele drept mi-a spus că nu-mi mai aude inima bătând din cauză că sunt îmbrăcată cu haine prea groase, prea negre, prea multe. L-am contrazis şi i-am spus că e din cauza distanţei, inima e întotdeauna în partea stângă. Dar a fost încăpăţânat şi n-a vrut să mă creadă. Spunea că sunt moartă. Dar atunci, de ce mă doare atât de tare? S-a înşelat... sunt mai vie ca niciodată.
Peretele stâng mi-a spus că-mi aude inima bătând mai puternic decât de obicei. I-am spus că e din cauza apropierii, inima e întotdeauna în partea stângă. M-a contrazis spunându-mi că inima e în tot corpul. Aleargă. E agitată şi din cauza asta se tot ciocneşte de coaste, ajungând să se spargă de una singură. Inimile se autodistrug atunci când simt prea multe, prea intens, prea deodată.
Peretele din spate mi-a spus că îl privesc dintotdeauna. Peretele din faţă i-a dat dreptate. El nu mi-a văzut niciodată faţa, nu-mi cunoaşte decât spatele, pe când cel spre care privesc ştie până şi numărul de gene pe care le am. Şi au dreptate, iubesc prea mult trecutul ca să privesc spre viitor.
Tavanul mi-a spus că sunt prea mică şi neînsemnată. Că nu o să ajung niciodată să-i culeg stelele din umbre. Podeaua, însă, mi-a spus că stelele sunt deja în părul, zâmbetul şi ochii mei. Sunt de acord cu ei, m-am umbrit cu totul. M-am dezbrăcat de bună voie de culori.
Alex, spune-mi, dacă nici măcar pereţii nu mă văd în totalitate aşa cum sunt, când de fapt ei ar trebui să mă cunoască cel mai bine, atunci cine o să o facă?
Şi ce rost are să vreau să arunc trecutul când nu sunt pungi destule pentru tot ce am trăit? Când nu sunt cutii destule pentru toate visurile pe care le-am avut? Când nu sunt saci suficienţi pentru toate pozele pe care mi-ar fi plăcut să le fac cu el? Nu avem nicio poză împreună. Şi de ce e loc destul în suflet pentru trecut? Pe pereţi pentru visuri şi pe retină pentru amintirile cu el? Şi de ce nu mă poate alina niciun cuvânt? Când sunt atâtea care există. Şi de ce mă simt atât de singură? Când sunt atâţia oameni care mă iubesc. Şi de ce mă simt atât de rece? Când sunt un om atât de cald... Şi de ce îţi pun mereu întrebări, când tu nici măcar nu-mi răspunzi? Niciodată.
Şi vreau să bat din palme pentru fiecare suflet care s-a născut astăzi. Şi vreau să-mi închid ochii şi să-mi frâng mâinile pentru fiecare om care a murit astăzi. Dar nu pot. Pentru că sunt prea multe suflete care se nasc dimineaţa, dar la amiază sunt deja pe moarte. Şi a doua zi o iau de la capăt: trăiesc pentru câteva ore. Alex, tu câte ore trăieşti pe zi?
Şi mâine e luni. Şi o să zâmbesc dacă de dimineaţă va fi însorit. Şi o să zâmbesc şi dacă nu. Alex, astăzi ţi-am scris numai minciuni. Dar uite un adevăr. Încă iubesc. Încă îmi pasă. Încă sper. Încă mă tem.
Şi Alex, unde e băiatul care atunci când mă va privi în ochi, va vedea mai mult decât un curcubeu de fluturi maronii?
Friday, January 14, 2011
Scrisoare către Alex III
Mergeam astăzi spre şcoală şi priveam spre cer. Mi-era milă de el, crengile copacilor îl zgâriau. Şi îl durea. Şi vedeam cum de-abia se abţinea să nu plângă. Şi am scotocit prin ghizodan să văd dacă am plasturi la mine. Dar nu am găsit decât cutii goale. Toţi plasturii erau deja lipiţi peste inima mea. Parcă fac parte din mine, nici nu îi mai simt. Şi Alex, aş fi putut da unul jos şi aş fi putut bandaja puţin cerul cu el. Dar n-am vrut. Mi-a fost frică de durere. Dar cerul m-a iertat. Cerul întotdeauna mă iartă. Şi a început să vorbească cu mine. Ştii ce mi-a zis? Mi-a zis că sunt cea mai frumoasă frunză. Şi mi-a mai spus că frunzele sunt stelele pământului. Ai auzit, Alex? Sunt o stea. Sunt o stea mică şi roşie!
Şi am continuat să merg zâmbind, privind către prietenul meu – cerul. Şi nu am văzut gropile săpate de ceilalţi. Şi am căzut. Dar nu m-am lovit. Vezi ce bine e să ai totul rănit? Măcar aşa ştii că nu mai ai ce să mai loveşti. După ce am ieşit din groapă cu pământ sub unghii, nu l-am mai băgat în seamă pe cer. Eram atentă să sar cu grijă peste prăpăstii. Şi am sărit atât de înalt încât am dat cu capul de o stea. Şi am râs. Şi a râs şi cerul. Şi a râs şi steaua. Şi gropile. Şi cucuiul. Am râs pentru că a fost cea mai frumoasă durere pe care am simţit-o. E frumos să dai cu capul de o stea, ar trebui să încerci şi tu.
Alex, iubesc mult cerul. Şi cred că şi el mă iubeşte, altfel nu-mi explic de ce cade peste mine atât de des în ultima vreme. Dar, Alex, spune-mi, de ce nu s-a prăbuşit peste mine niciodată un cer cu stele? Sau curcubeie? Sau păsări? De ce cad doar ceruri cu nori, ploi şi grindină? De ce mă iubesc doar lucruri reci?
Dar uite, pământul nu-mi prea place. Şi sentimentul cred că e reciproc. Vezi tu, mereu îmi fuge de sub picioare. Nu suportă nici măcar să îl ating cu tălpile mele tocite. Tocite de la cât am alergat după oameni care, în fond, nu au venit niciodată. Oameni care doar au plecat. Oameni pentru care am fost numai o staţie în care s-au oprit pentru un sărut, o îmbrăţişare şi o vorbă bună. Un popas pentru a prinde ceva energie. Ca să plece mai departe. Fără să se uite înapoi. Fără să îşi mai amintească de mine. De tine.
Şi spune-mi, Alex, de ce cred oamenii că e îndeajuns să simtă durerea? Şi nu vor să o spună. Să o şoptească. Să o urle. Să o cânte. Să dea puţin afară din ea. Şi de ce oamenii îşi caută disperaţi aripile în propriile lor case? Când de fapt le uită în locuinţele celorlalţi, sub patul care ştie atâtea secrete. Şi de ce încercăm să mergem cât mai sincronizat? De ce ne numărăm paşii? De ce simţim că e vina noastră când ceilalţi rămân în urmă? De ce uităm cântecele noastre preferate? De ce, pentru unii, cioburile sunt cele mai calde suflete? Şi de ce îmbrăţişăm mereu oameni cu foarfeci în loc de mâini sau flori? De ce căutăm lacăte făcute doar ca să închidă? Şi uşi care se deschid doar de pe dinăuntru? Şi perdele care nu pot fi date la o parte? Şi de ce ne bucurăm când moare o stea? Când, în fond, nu moartea ei ne împlineşte dorinţele. Ci noi.
Şi Alex, citeşte-mă în cuvintele nescrise şi alineaturile paragrafelor goale. Citeşte-mi şi înţelege-mi tăcerile. Şi citeşte-l pe El în fiecare semn de întrebare şi în fiecare punct de suspensie. Citeşte-l, deşi nu o să îl înţelegi vreodată. Şi nici nu o să îl găseşti. Pentru că îl caut în toate celelalte persoane. Dar nimeni nu are suflet ca al lui. Şi nici ochi.
Alex, nu mi-ai spus niciodată că ai primit vreo scrisoare de la mine. E în regulă. Ştiu că le citeşti. Dar te rog, data viitoare, lângă ceaşca de cafea din bucătărie, lasă-mi măcar timbrele. N-am bani să mai cumpăr altele. I-am cheltuit pe toţi pe plasturi. Sute de plasturi. Pentru mine, pentru tine, pentru cer. Pentru penele care ne cad.
Chiar, crezi că păsările sunt invidioase pe aripile mele?
Thursday, January 13, 2011
Scrisoare către Alex II
Alex, îţi scriu din nou, deşi m-ai rugat să nu o fac. Mi-ai spus că ai treabă. Ţi-ai întins regretele prin toată casa şi ai început să le numeri. Când ai ajuns la 14, te-am întrebat dacă ai încercat vreodată să trăieşti fără să clipeşti. Te-ai enervat pentru că ai pierdut numărătoarea din cauza mea. Nu mi-ai răspuns. Ai luat-o de la capăt. Şi aş fi vrut să te întreb ce rost are să-ţi numeri regretele, dar deja ajunseseși la 62 şi mi-era teamă că iar te voi încurca. Aşa că te întreb acum. Ce rost are? Tot atâtea o să fie, oricâte pături, oricâte preşuri sau oricâte cărţi ai pune peste ele. Şi oricâţi saci de gunoi ai umple.
Şi Alex, de ce iubim atât de mult cerul? De ce ne alegem stele, le dăm nume şi le facem ale noastre pentru ca în următoarea seară să le abandonăm? Şi tot pe ele dăm vina. Că sunt prea multe, prea mici şi prea la fel. Când de fapt, le părăsim pentru că am văzut una şi mai strălucitoare.
Şi spune-mi, de ce şi eu şi tu ne aşezăm mereu lângă fereastră când ei rămân întotdeauna în pragul uşii? Şi noi privim spre cer şi ei spre podea. Şi noi îi întrebăm de fluturi şi păsări, iar ei ne răspund de rădăcini şi oase. Şi le şoptim de aripi şi ei ne urlă de lanţuri. Şi ne certăm, noi şoptind şi ei ţipând. Şi la un moment dat, se aude doar vântul scârţâind prin uşa lăsată deschisă. Au plecat. Şi de ce şi eu şi tu ne aruncăm pe fereastră ca să le tăiem calea? Când întotdeauna sfârşim prin a ne tăia sufletul? Dar niciodată singurătatea... Ea rămâne mereu întreagă.
Şi Alex, vreau să mă leg de oameni, dar eu nu sunt în stare nici măcar să-mi leg şireturile. Nu ştiu să fac nici măcar o fundă. Doar noduri, atât. Şi le fac ba prea strânse, ba prea largi. Şi nodurile astea mereu se desfac şi oamenii mereu îmi scapă. Sau poate eu le scap. Mereu din cauza mea, Alex. Mereu din cauza noastră. Dar continuăm să mergem. Desculţi – ne-am folosit şireturile de la tenişi ca să ne coasem sufletul.
Şi spune-mi, Alex, spune-mi, poate tu ştii. De ce cel mai perfect lucru pe care l-am trăit până acum, a avut loc într-o zi de 28? Şi de ce, din doiul ăla, a rămas doar un amărât de unu? Şi de ce optul nu mai este infinit şi a devenit zero? De ce a luat un cerc după el când a plecat? De ce nu a fost îndeajuns că mi-a luat zâmbetele şi somnul? De ce 28 a trebuit să devină 10? Când acum, mai mult ca niciodată, mă simt de patru şi nu de zece. Sau poate nici măcar atât.
Şi de ce oamenii se satură de iubit? De îmbrăţişat? De încurajat? Dar niciodată de rănit?
Alex, ţi-am scris din nou, deşi m-ai rugat să nu o fac. Ştiu că ai treabă. Ţi-ai întins regretele prin toată casa şi ai început să le numeri. Dar nu-i nimic, am răbdare să termini de numărat ca să poţi să-mi răspunzi. Sper doar că regretele tale au un număr, şi nu un cuvânt. Infinit.
Şi Alex, de ce iubim atât de mult cerul? De ce ne alegem stele, le dăm nume şi le facem ale noastre pentru ca în următoarea seară să le abandonăm? Şi tot pe ele dăm vina. Că sunt prea multe, prea mici şi prea la fel. Când de fapt, le părăsim pentru că am văzut una şi mai strălucitoare.
Şi spune-mi, de ce şi eu şi tu ne aşezăm mereu lângă fereastră când ei rămân întotdeauna în pragul uşii? Şi noi privim spre cer şi ei spre podea. Şi noi îi întrebăm de fluturi şi păsări, iar ei ne răspund de rădăcini şi oase. Şi le şoptim de aripi şi ei ne urlă de lanţuri. Şi ne certăm, noi şoptind şi ei ţipând. Şi la un moment dat, se aude doar vântul scârţâind prin uşa lăsată deschisă. Au plecat. Şi de ce şi eu şi tu ne aruncăm pe fereastră ca să le tăiem calea? Când întotdeauna sfârşim prin a ne tăia sufletul? Dar niciodată singurătatea... Ea rămâne mereu întreagă.
Şi Alex, vreau să mă leg de oameni, dar eu nu sunt în stare nici măcar să-mi leg şireturile. Nu ştiu să fac nici măcar o fundă. Doar noduri, atât. Şi le fac ba prea strânse, ba prea largi. Şi nodurile astea mereu se desfac şi oamenii mereu îmi scapă. Sau poate eu le scap. Mereu din cauza mea, Alex. Mereu din cauza noastră. Dar continuăm să mergem. Desculţi – ne-am folosit şireturile de la tenişi ca să ne coasem sufletul.
Şi spune-mi, Alex, spune-mi, poate tu ştii. De ce cel mai perfect lucru pe care l-am trăit până acum, a avut loc într-o zi de 28? Şi de ce, din doiul ăla, a rămas doar un amărât de unu? Şi de ce optul nu mai este infinit şi a devenit zero? De ce a luat un cerc după el când a plecat? De ce nu a fost îndeajuns că mi-a luat zâmbetele şi somnul? De ce 28 a trebuit să devină 10? Când acum, mai mult ca niciodată, mă simt de patru şi nu de zece. Sau poate nici măcar atât.
Şi de ce oamenii se satură de iubit? De îmbrăţişat? De încurajat? Dar niciodată de rănit?
Alex, ţi-am scris din nou, deşi m-ai rugat să nu o fac. Ştiu că ai treabă. Ţi-ai întins regretele prin toată casa şi ai început să le numeri. Dar nu-i nimic, am răbdare să termini de numărat ca să poţi să-mi răspunzi. Sper doar că regretele tale au un număr, şi nu un cuvânt. Infinit.
Wednesday, January 12, 2011
Scrisoare către Alex I
Photo by Jeremy Ricketts on Unsplash
Alex, stau aici şi încerc să-ţi scriu, dar sfârşesc prin a desena jumătăţi de inimi, sferturi de petale şi suflete întregi. Deşi sufletele sunt mai mereu fărâmiţate. După ce le desenez, le colorez în negru. De ce? N-am idee. Închid ochii şi iau la întâmplare una dintre cariocile de pe masă. Mereu se nimereşte negru. Şi colorez în grabă. Depăşesc liniile. Mă enervez. Tai de şase ori după care mototolesc foaia. Privesc spre coşul de gunoi. "Dacă nimeresc, o să fie bine". N-am ratat niciodată. Şi totuşi, de ce nu e bine? Când ieri era? Când n-am pierdut nimic de ieri până azi? Când singurul lucru care s-a schimbat este numărul de bătăi de inimi?
Cred că mi-e dor să mă joc. Vreau să mă joc de-a v-aţi ascunselea cu florile şi restul lumii. Vreau să mă ascund cât mai bine. Atât de bine încât să fiu găsită şi păstrată. Aşa că mă furişez în umbra unei ploi reci şi stau. Şi cad. Aştept. Râd. Privesc. Şi ei mă caută în fluturi, în case, în uşi scoase din balamale şi gropi în asfalt şi suflet. Când de fapt sunt peste tot şi nicăieri. Sunt în părul lor ud. Dar ei văd doar ploaia, nu şi pe mine. Şi mă simt ca o învinsă pentru că toţi renunţă la a mă căuta.
Şi apoi ne jucăm baba oarba. Mă leg la ochi cu o panglică roşie şi încep să caut. Dar dau doar peste oameni nepotriviţi, cu degete prea lungi, cu buze prea pline, ochi prea închişi şi inimi prea goale. Suflete nepotrivite. Şi mă satur să ating doar ferestrele cu obloane care sunt sculptate în pielea lor. Mă satur să mă lovesc de lucruri fără viaţă şi oameni fără suflet. Îmi eliberez ochii. Şi văd că n-am înaintat, sunt în acelaşi loc. Doar oamenii s-au schimbat. Acum au şi mai multe colţuri ca să îmi zgârie cercurile închise.
Aşa că decid să mă joc prinselea doar cu umbra mea. Cea care întotdeauna a fost mai vie, mai colorată şi mai bună decât mine. Şi o alerg. Fug. Gâfâi. Obosesc. Şi când să o prind şi să o scutur din toate încheieturile ca să îi cadă explicaţiile din buzunare, dispare. Şi niciodată nu aflu de ce fură atât de mult din mine.
Şi rămân singură, Alex. Şi mă uit la pereţii ăştia goi care au orbit de la cât de albi sunt. Care ar da orice pentru o cariocă, fie şi ea negră. Acum o să-mi zici că negru e nonculoare, dar de unde să ştie pereţii? Pentru ei, orice diferă de alb e culoare şi viaţă.
Şi trebuie să am o discuţie serioasă cu mână mea stângă. Tot caută o mână dreaptă de care să se ţină. A dat şi anunţ în ziar. Şi e pretenţioasă, ştii? Mâinile sunt mai pretenţioase ca oamenii. Unele degete sunt prea scurte, altele prea lungi, unele prea groase, prea subţiri, prea reci sau altele prea calde. Pielea e ba prea aspră, ba prea fină. Inelele sunt prea grele sau prea absente, iar unghiile prea lungi sau prea albe. Şi mâna mea stângă e nefericită că nu găseşte mâna dreaptă pe care o caută de atâta timp. Cred că mâinile sunt mai oarbe decât noi, oamenii. Ele nu văd că cel mai bine se potrivesc cu mâna cu care împart acelaşi trup. Mâna mea dreaptă, şi ea la rândul ei, caută o mână stângă. O să le fac astăzi cunoştinţă, sigur o să se placă. Mână mică, degete suficient de lungi, unghii scurte şi mereu roşii. Vor fi fericite şi nu vor mai fi singure. Şi eu nu voi mai fi singură.
Şi spune-mi, de ce sunt oamenii atât de buni la a mima fericirea? De ce nu ne plac aceleaşi cântece? De ce îmi simt ochii ca fiind atât de comuni? De ce ne răspundem prin întrebări şi nu prin răspunsuri?
Şi Alex, ştiu că atunci când vei citi scrisoarea asta o să te întrebi ce am. Primul impuls ar fi să-ţi spun că nimic. Dar ar fi o minciună. Am multe. Am gânduri, foi, carioci, sentimente, prietene, bomboane de ciocolată, rochii, amintiri şi dimineţi. Mă am pe mine. Şi tu te ai pe tine. Toţi avem ceva. Dar nu toţi avem pe cineva. Eu am multe şi câteva. Dar niciodată motive. Şi nici răspunsuri.
Şi acum cred că voi tăia rândurile astea pe care ţi le-am scris. Nu-mi place cum am scris. E prea înclinat. Bate vântul... Şi o să mototolesc foaia, dar nu o să o arunc spre coşul de gunoi. E deja plin de alte hârtii şi de fulgii aripilor noastre.
Alex, spune-mi, tu crezi că o să fie bine?
Cred că mi-e dor să mă joc. Vreau să mă joc de-a v-aţi ascunselea cu florile şi restul lumii. Vreau să mă ascund cât mai bine. Atât de bine încât să fiu găsită şi păstrată. Aşa că mă furişez în umbra unei ploi reci şi stau. Şi cad. Aştept. Râd. Privesc. Şi ei mă caută în fluturi, în case, în uşi scoase din balamale şi gropi în asfalt şi suflet. Când de fapt sunt peste tot şi nicăieri. Sunt în părul lor ud. Dar ei văd doar ploaia, nu şi pe mine. Şi mă simt ca o învinsă pentru că toţi renunţă la a mă căuta.
Şi apoi ne jucăm baba oarba. Mă leg la ochi cu o panglică roşie şi încep să caut. Dar dau doar peste oameni nepotriviţi, cu degete prea lungi, cu buze prea pline, ochi prea închişi şi inimi prea goale. Suflete nepotrivite. Şi mă satur să ating doar ferestrele cu obloane care sunt sculptate în pielea lor. Mă satur să mă lovesc de lucruri fără viaţă şi oameni fără suflet. Îmi eliberez ochii. Şi văd că n-am înaintat, sunt în acelaşi loc. Doar oamenii s-au schimbat. Acum au şi mai multe colţuri ca să îmi zgârie cercurile închise.
Aşa că decid să mă joc prinselea doar cu umbra mea. Cea care întotdeauna a fost mai vie, mai colorată şi mai bună decât mine. Şi o alerg. Fug. Gâfâi. Obosesc. Şi când să o prind şi să o scutur din toate încheieturile ca să îi cadă explicaţiile din buzunare, dispare. Şi niciodată nu aflu de ce fură atât de mult din mine.
Şi rămân singură, Alex. Şi mă uit la pereţii ăştia goi care au orbit de la cât de albi sunt. Care ar da orice pentru o cariocă, fie şi ea negră. Acum o să-mi zici că negru e nonculoare, dar de unde să ştie pereţii? Pentru ei, orice diferă de alb e culoare şi viaţă.
Şi trebuie să am o discuţie serioasă cu mână mea stângă. Tot caută o mână dreaptă de care să se ţină. A dat şi anunţ în ziar. Şi e pretenţioasă, ştii? Mâinile sunt mai pretenţioase ca oamenii. Unele degete sunt prea scurte, altele prea lungi, unele prea groase, prea subţiri, prea reci sau altele prea calde. Pielea e ba prea aspră, ba prea fină. Inelele sunt prea grele sau prea absente, iar unghiile prea lungi sau prea albe. Şi mâna mea stângă e nefericită că nu găseşte mâna dreaptă pe care o caută de atâta timp. Cred că mâinile sunt mai oarbe decât noi, oamenii. Ele nu văd că cel mai bine se potrivesc cu mâna cu care împart acelaşi trup. Mâna mea dreaptă, şi ea la rândul ei, caută o mână stângă. O să le fac astăzi cunoştinţă, sigur o să se placă. Mână mică, degete suficient de lungi, unghii scurte şi mereu roşii. Vor fi fericite şi nu vor mai fi singure. Şi eu nu voi mai fi singură.
Şi spune-mi, de ce sunt oamenii atât de buni la a mima fericirea? De ce nu ne plac aceleaşi cântece? De ce îmi simt ochii ca fiind atât de comuni? De ce ne răspundem prin întrebări şi nu prin răspunsuri?
Şi Alex, ştiu că atunci când vei citi scrisoarea asta o să te întrebi ce am. Primul impuls ar fi să-ţi spun că nimic. Dar ar fi o minciună. Am multe. Am gânduri, foi, carioci, sentimente, prietene, bomboane de ciocolată, rochii, amintiri şi dimineţi. Mă am pe mine. Şi tu te ai pe tine. Toţi avem ceva. Dar nu toţi avem pe cineva. Eu am multe şi câteva. Dar niciodată motive. Şi nici răspunsuri.
Şi acum cred că voi tăia rândurile astea pe care ţi le-am scris. Nu-mi place cum am scris. E prea înclinat. Bate vântul... Şi o să mototolesc foaia, dar nu o să o arunc spre coşul de gunoi. E deja plin de alte hârtii şi de fulgii aripilor noastre.
Alex, spune-mi, tu crezi că o să fie bine?
Subscribe to:
Posts (Atom)