Vise cu tâlc

Photo by Benjamin Child on Unsplash

Am visat că ne aflam sub un atac terorist. Se aruncau bombe și grenade pe străzi, alergam toți ca niște bezmetici, nimeni nu știa încotro s-o ia. Părea că toate străzile sunt în pericol. Eram în București singură și speriată, nu știam în ce direcție să mă duc. Strângeam din pumni și încercam să mă teleportez acasă, în Brașov. Pentru un motiv sau altul, credeam cu tărie că aș putea face asta, dacă mă concentrez și îmi doresc suficient de mult. La un moment dat, după ce am tot alergat pe străzi, am ajuns în cele din urmă în Brașov. Am trecut pe lângă cimitirul și biserica Sfântul Nicolae din Schei. Câțiva copii se jucau în curte, iar unul dintre ei plângea și tremura din toate încheieturile. Am încercat să vorbesc cu el și să îl liniștesc, dar nu mă lăsa nici măcar să mă apropii. Am încercat ce am încercat, după care am luat decizia să merg mai departe. După ce am ieșit pe poartă, la câțiva metri, am auzit niște pași mărunți în spatele meu. Copilul alerga spre mine. M-am lăsat jos și l-am îmbrățișat. A plâns ce a plâns, iar când s-a liniștit s-a întors înapoi în curtea bisericii. Am plecat mai departe. Eram pe sub Poarta Schei și l-am sunat pe tata să mă asigur că e în siguranță. Era afară, mergea la o cofetărie să cumpere niște eclere pentru că îi era poftă mamei. Mi s-a părut nebunie curată. Am mai mers ce am mai mers și am ajuns într-o piață destul de asemănătoare cu Piața Sfatului. Și aici oamenii erau speriați și panicați. Au început să fie aruncate bombe și grenade de pe ferestrele clădirilor înalte. Am început toți să alergăm în direcția opusă. Problema era că au început să fie aruncate grenade și din celelalte direcții. Nu mai aveam încotro să ne îndreptăm, decât spre centrul perimetrului – toți, la grămadă, într-un haos total. Aici s-a oprit visul.

Am visat apoi că mă aflam într-un autocar, habar nu aveam încotro mă îndreptam. Stăteam pe locul de la geam, iar locul de lângă mine era liber. Un copil de 4-5 ani s-a așezat lângă mine și am știut din primul moment că eram eu. M-am recunoscut instant. Nu am stat să mă întreb cum ar putea fi posibil, dacă este real sau nu, am luat lucrurile ca atare. Stăteam jos una lângă alta și știam că va trebui să am grijă de amândouă. Varianta mea de 5 ani îmi povestea câte în lună și în stele, în timp ce eu o priveam înlemnită din cap până în picioare. Am început să vorbim, să ne jucăm. Îi dădeam să mănânce bucățele mici de carne, și țin minte că îmi spuneam în sinea mea că mi se pare foarte ciudat, pentru că nu am mai mâncat carne de aproape 4 ani. Căram copilul în brațe dintr-o parte în alta. Era bine. Știam că suntem responsabilitatea mea, că va trebui să am grijă de amândouă. Nu eram deloc speriată, nici copleșită. Mă simțeam fericită, simțeam că totul o să fie bine. Visul ăsta o să rămână unul dintre cele mai frumoase și importante vise pe care le-am avut vreodată, tocmai pentru că știu foarte bine ce l-a declanșat.

Am visat și alte lucruri azi-noapte, dar nu m-au atins atât de mult ca cele două pe care le-am povestit mai sus. Cei care mă cunosc știu că prețuiesc foarte mult visele. Mi se pare fascinant cum creierul nostru poate să construiască fel și fel de imagini sau povești pe care să le putem vedea cu ochii închiși. Ne petrecem o bucată mult prea mare din viață dormind, ca lucrurile astea să nu conteze deloc.

Cum am ajuns să fiu iubita lui Leonardo DiCaprio

Photo by Руслан Гамзалиев on Unsplash

Un bișnițar de pe stradă foarte amabil și blând de la care cumpăram adesea una alta, m-a convins să îi dau numărul meu de telefon ca să mă contacteze mai ușor pentru viitoarele cumpărături. Toate bune și frumoase, până într-o zi când mă trezesc cu un telefon de la Leo. Așa, de nicăieri, coincidența face ca Leonardo DiCaprio să afle de existența mea obscură din România și să nu-și mai poată îndeplini menirea de actor dacă nu ia legătura cu mine cât mai repede. Bineînțeles că nu mi-a trimis niciodată un selfie cu el pe care să nu îl fi găsit la primul search pe Google. Bineînțeles că vorbea o engleză în dialectul Cooperativa-Anul-1950. Dar nu îmi păsa. Eram îndrăgostită de un mare actor, iar el era îndrăgostit de mine. Mă gândeam cu melancolie la toate dățile în care îmi picase vreun actor cu tronc și la toate felurile în care alesesem mereu să mă eschivez pentru că auzisem eu că actorii sunt din cale afară de dificili, deși au aceleași dedesubturi pe care le au și oamenii de rând. Leo nu era așa. Era cel mai simplu om pe care l-am întâlnit vreodată și de fiecare dată când vorbeam la telefon și îmi spunea, pe un ton scăzut "ai lăv iu", muream și înviam la loc. Devenisem Pasărea Pheonix. Din păcate nu mă suna foarte des, cam o dată la 2 săptămâni, de pe un număr de România (da, mi s-a părut și mie dubios), plângându-se mereu că nu a avut bani ca să își încarce cartela mai repede. Ei bine, să fii tu Leonardo DiCaprio și să nu-ți permiți tu o extra opțiune la 7, hai fie 5 EUR? Dă-o-ncolo de treabă, era prea de tot!

Bineînțeles că mă prinsesem de la primul apel din România, de la numărul de greșeli gramaticale mai mare decât numărul de cuvinte din propoziții, că nu vorbesc cu adevăratul Leo, ci cu una dintre (probabil) multele lui copii de escroci care încearcă să păcălească tinerele femei necăsătorite. Prinții din Nigeria nu mai sunt pe piață, au fost luați cu toții, firește că trebuia să se inventeze ceva nou. Așa că o dată la două săptămâni era distracție mare – atât ne permitea Vodafone-ul.

La un moment dat, m-am decis să investighez îndeaproape situația și să aflu cine stă în spatele șaradei. Am aflat doar că tipul locuia în Constanța, așa că la următorul apel, am început să îl întreb în română, cum e la mare. Leo al meu, panicat, a început să bâjbâjie ba în română, ba în engleză fel și fel de explicații, până s-a panicat de tot și a închis. Aia a fost ultima dată când l-am auzit.

Toate cele scrise, s-au petrecut întocmai cum le-am scris. Nu în realitate, ci în visul pe care l-am avut azi noapte. M-am trezit din el când visam că mă așezam la calculator ca să vă povestesc și vouă pățania. A trebuit să duc intenția la capăt. 

Așa că... trăiască somnul REM, ca să mai avem și noi ce trăi și ce povesti în vremurile astea.

We are what we dream

Photo by Maksim ŠiŠlo on Unsplash

15.03

Lui M. îi ajunsese cancerul la față, la mandibulă și îmi doream să-mi pot împinge mâinile în pielea ei să-i strâng cancerul în pumni, să-l sufoc, să-l omor pentru că a îndrăznit să se atingă de ea. 

19.03

Erau toți morți: mama, tata, bunicul, bunica. M-am trezit plângând.

22.03

M. făcea chimoterapie cu un bebeluș metalic din gura căruia ieșea un fel de vortex și pe care trebuia să-l alăpteze.

07.04

Mi se mărise o aluniță pe jumătate de picior. Aveam cancer. Se întindea. Mă înghițea.

28.04

Eram un cuplu, cu toate că în realitate este imposibil. Făceam baie în cadă și mi-a căzut o șuviță groasă de păr. M-am panicat. Am ieșit apoi din cadă și am observat că mi se umflase gingia de sus din partea stângă și că începuse să mi se desprindă dintele. Am început să scuip dinți. Erau bucăți, nu erau întregi. M-am panicat. M-am dus la el plângând și implorându-l calmează-mă, liniștește-mă în timp ce scuipam în continuare fragmente de dinți.

Cam asta vedeam sub pleoape în nopțile celei mai întunecate perioade de până acum. De câteva săptămâni, în schimb, mi s-a făcut lumină.

Al nu ştiu câtelea vis

Photo by Larm Rmah on Unsplash

Eu şi el ne despărţiserăm pentru că el avea nevoie de mai mult timp şi somn. Eu am acceptat fără să lupt. Apoi eram cu altul, mult mai mare decât mine şi abuziv. Aproape tot visul am fugit de el... Prin parcuri, restaurante, malluri, chiar şi autobuze. Lucra(se) în poliţe şi avea multe relaţii, deci îşi permitea să facă orice avea chef. Plângeam şi fugeam într-una şi nimeni nu-l oprea. Toată lumea îl cunoştea, dădea noroc cu el, îl întreba ce mai face şi sfârşea prin a-i spune poate mai ieşim şi noi la o bere. Toată lumea vedea şi nu vedea ce fel de monstru era. Şi eu încercam, strigam, trăgeam oamenii de mânecă, voiam pe cineva care să-l poată opri, cineva care SĂ VREA să-l oprească. Odată am reuşit să scap pentru mai mult timp de el, asta însemnând să fug de el fără să-l am fix în spatele meu, auzindu-l cum îmi suflă în ceafă. Eram într-un autobuz şi voiam să mă duc la gară să fug de tot din oraş. Eram definiţia disperării. La un moment dat monstrul s-a urcat în autobuz. Nu ştiu cum a aflat că eram acolo. Am început să fug de la un capăt la celălalt al autobuzului. Mă strecuram printre oameni şi plângeam zgomotos. Când am ajuns în spatele autobuzului l-am văzut. Avea ochii şi părul negru. Era împreună cu o fată. M-am aşezat lângă el şi l-am rugat vorbit sau nu, nu mai ţin minte, să mă ajute. M-a luat în braţe. Nu mai ştiu exact ce s-a întâmplat, dar monstrul s-a dat până la urmă jos din autobuz. El mă ţinea în braţe, mă liniştea prin prezenţa lui şi îmi spunea că a auzit de monstrul ăsta şi, dacă vreau să fug, să nu iau vreun personal, pentru că mă va găsi. Vorbeam doar cu el, nu-mi amintesc dacă fata a spus ceva, dar ţin minte că avea o expresie plăcută pe faţă. La un moment dat mi-a zis noi ne dăm jos aici, tu rămâi aici, mai ai câteva staţii şi ajungi la gară. Am dat din cap în semn de da, iar apoi m-a sărutat lung, ţinându-mi obrajii în palme. Apoi mi-a spus ceva în franceză şi m-a întrebat da?, iar eu am dat din nou din cap în semn de da, cu toate că nu înţelesesem nimic din franceza lui. S-au dat jos şi eu am rămas înăuntru. Când mă urcasem în autobuz eram în Bucureşti în 85. După ce s-au dat jos, nu ştiu cum de m-a lovit ideea că de fapt nu sunt în Bucureşti, ci în Braşov, aşadar 85-ul nu exista. M-am dat jos panicată, neştiind în ce autobuz mă aflam, într-un fel de mozambic... Bucureştiul şi Braşovul erau un singur oraş. Clădirile ieşeau din pământ, oraşul se construia singur, iar eu fugeam de nebună pe străzi încercând să-l găsesc. Pentru că trebuia să îl găsesc. Simţeam că el era. Pe străzi erau foarte multe autocare şi mulţi oameni în excursie, dar aveam senzaţia că el nu era doar un simplu turist. Am avut de multe ori impresia că-l văd, dar când mă apropiam nu era el. Probabil nu l-aş fi recunoscut oricum. Apoi încercam să mă adun şi să-mi dau seama cu ce autobuz reuşeam să ajung în Braşov la gară. Până să-mi dau seama că era 51 m-am trezit.

Nu mai visasem de mult străini.

Cel mai frumos coşmar?

Photo by Gabriel on Unsplash

La început eram cu Andreea – vară-mea. Ne plimbam prin Bucureşti şi colindam fel şi fel de buticuri de unde ne-am cumpărat nişte maiouri tare frumoase care erau la reducere. Apoi am descoperit o patiserie care vindea plăcintă cu mere la 1 leu bucata. Eram atât de încântată încât ţin minte că i-am spus că o să trec zilnic înainte de cursuri ca să-mi cumpăr. Apoi ne-am trezit brusc în Braşov. Eram în parcul de lângă casa mea care arăta exact aşa ca atunci când eram mică. Doar că erau numai două leagăne pe care eu şi vară-mea ne dădeam alternativ. Nici măcar nu ne doream să ne sincronizăm aşa cum tot timpul încercam atunci când eram mici. 

La un moment l-am văzut pe Jack Nicholson apropiindu-se. Începe The Shining, i-am spus. Prefă-te că nu eşti aici. Şi toată acţiunea cărţii a început să se desfăşoare în faţa noastră, doar că deznodământul era diferit, Jack sfârşind prin a-şi omorî soţia şi copilul. După ce a terminat cu ei, ne-a observat şi pe noi. S-a apropiat de vară-mea, i-a oprit leagănul şi a început să o lovească. Atunci mi-am dat seama că e doar un vis şi am început să strig tare în gând ANCA, TREZEŞTE-TE! TREZEŞTE-TE! TREZEŞTE-TE! După ce a omorât-o pe vară-mea a oprit şi leagănul meu. Îmi repetam într-una TREZEŞTE-TE, dar nu reuşeam. Atunci mi-am amintit că citisem odată pe net că atunci când visezi că mori, creierul tău va ieşi automat din starea de vis, ca să zic aşa, înainte ca tu să mori. Nu ştiu exact cum să explic. Ideea e că eram conştientă că mai devreme sau mai târziu o să se termine, doar că nu voiam să mă agreseze în niciun fel. Aşa că începusem să strig cât de tare puteam TREZEŞTE-TE! TREZEŞTE-TE! iar Jack se uita la mine şi zâmbea ca un nebun. Partea cea mai tare e că am reuşit totuşi să mă trezesc înainte ca el să mă lovească măcar o dată. 

Nu e prima dată când într-un vis conştientizez că nu e realitate. Obişnuiam să-mi dau seama de asta, dar de obicei se întâmpla doar cu visele frumoase. Atunci începeam să fac lucruri pe care în viaţa reală nu am apucat să le fac. Îmi doream să apară în faţa mea o persoană, şi ea apărea automat. Apoi îi spuneam ce poate nu am avut ocazia sau curajul să-i spun. Uneori îi dădeam o palmă. Alteori pur şi simplu îi întorceam spatele. De multe ori îl sărutam. Odată mi-am dat seama că visez şi în momentul ăla mi-am dorit să am aripi pentru că ştiam că e posibil. Şi fix în secunda în care mi-am dorit asta, o pereche de aripi mi-a crescut pe umeri. Am profitat din plin de faptul că ştiam că e un vis şi că se poate întâmpla orice îmi doresc. Dar a fost prima dată când am avut un coşmar şi am ştiut că nu este realitate. Şi-am putut să-l fac să se oprească.

M-am trezit zâmbind şi cu inima luând-o la goană dacă n-ar fi fost pieptul meu ca s-o oprească.

Photo by daniel james on Unsplash

Te-am visaaaaaat!! Erai IDENTIC! Până ce și hanoracul și cămașa în carouri erau la fel. Eram în București și nu-ți plăcea muzica pe care o ascultam. Cred că așa ar fi fost și în realitate. Am fost întotdeauna diferiți. Cât timp a trecut? Cinci ani? Mulțumesc că mi-ai amintit, fără să vrei, de una dintre cele mai frumoase veri pe care le-am avut. Deși știu că nu ai cum să vezi asta. Sunt doi ani de când te-am văzut ultima dată. 

Ne-am spus pe curând.

Aseară am visat că ai murit

Photo by Alina Perekatenkova on Unsplash

        O femeie roşcată plănuia să te omoare, iar eu încercam să te avertizez. În timp ce-ţi explicam întreaga situaţie, am început să plâng şi ţi-am spus, pentru prima dată după ani întregi, că te iubesc. Nu pe un bileţel, nu printr-un sms. Drept în faţă. Apoi am început să-mi fac bagajele să mă duc să dorm la Diana până aveau să se calmeze apele, iar tu te-ai dus jos să-ţi împachetezi lucrurile. La un moment dat a intrat mama în cameră. Avea într-o mână geanta, iar în cealaltă o plasă cu sticle de apă minerală. Nu ştiu dacă erau goale sau pline. S-a oprit în pragul uşii şi-a început să vorbească. "Anca" a fost singurul cuvânt pe care l-am înţeles. În rest... cuvinte din care n-am înţeles nimic. Era lipsită de orice expresie – asta m-a speriat cel mai tare la ea. Dar pe măsură ce vorbea, i-a apărut o lacrimă în colţul ochiului drept. Și-atunci mi-am dat seama ce s-a întâmplat. 
        M-am trezit INSTANT cu o senzaţie pe care nu am simţit-o niciodată. N-am simţit în viaţa mea atâta gol şi atâta frică. Eram paralizată de frică. Am stat câteva secunde în pat până m-am dumirit că a fost doar un vis. Îmi tremurau picioarele. M-am ridicat din pat şi simţeam că în loc de podea păşesc în gol. M-am dus la parter şi nu era nimeni. Copiii dormeau, iar mătuşă-mea plecase să-l ducă pe văru-miu la şcoală. M-am simţit şi mai rău. Am mai stat câteva secunde pe canapea după care n-am mai rezistat şi-am pus mâna pe telefon. Tremuram toată. De atâta frică, în momentul în care mama a spus "alo" mi s-a părut că plânge. M-am panicat şi mai tare. Nu eram în stare să spun nimic, mama începuse să-mi vorbească despre cum acolo plouă neîncetat de o săptămână. I-am zis că aici a fost senin. După voce şi-a dat seama din start că ceva e în neregulă cu mine. I-am spus doar c-am visat (pentru nu ştiu câta oară) că ai murit. Dar de data asta a fost altfel. A fost mai rău. Mi-a spus să stau liniştită, că eşti bine şi să te sun după ora 9 dacă vreau să vorbesc cu tine. E 7 seara şi încă nu te-am sunat, deşi în ultima vreme am făcut un adevărat ritual din a ne povesti unul altuia visele. N-o să uit niciodată coincidenţa aia... când eu te-am visat pe tine şi chiar în seara aia ţi-ai visat şi tu tatăl. Am spus că există o conexiune între noi. 
        Când eram mică, pe la vreo şapte ani, reparai ceva la casă. Erai suit pe o scară şi m-ai rugat să ţin de ea ca să nu se mişte. Întotdeauna aveam impresia că nu o să o ţin îndeajuns de bine şi că o să cazi de pe ea. Din când în când, ce-i drept mai rar acum, te visez căzând de pe scară din cauza mea. O fi şi frica un soi de frig... intră în oase.

        Gata. Te sun să-ţi spun că te iubesc. Încetează să-mi mori! N-o mai face nici măcar în vise! Chiar dacă mama spune mereu că-n felul ăsta-ţi moare moartea.

Vis IV (de după-amiază)

Photo by Wes Hicks on Unsplash

Eram toţi cei de la A2 într-o sală de curs unde studiam o nouă limbă: o combinaţie între română şi portugheză, de genul: 5 cuvinte în română, unul în portugheză. Dintre toţi 25 câţi suntem, o singură colegă ştia să citească în limba asta. Mă plictiseam teribil, iar proful spunea că vom fi nevoiţi să studiem limba asta şi în anul II. Mă gândeam deja la restanţa pe care o să o am. La un moment dat, m-am ridicat de pe scaun şi m-am dus în partea opusă a încăperii. Acolo era proful de la badminton care de-ndată ce m-a văzut, m-a luat de braţ şi mi-a spus că facem pereche la nu ştiu ce joc. Pe podea erau trase fel şi fel de linii cu creta, linii după care trebuia să ne ghidăm. Mai mult nu-mi amintesc. Știu doar că primele două runde le-am câştigat, iar apoi am pierdut într-una din cauza mea. În timp ce jucam jocul ăsta, îi auzeam pe ceilalţi cum spuneau că o colegă de-a noastră are o fetiţă de un an, iar cum altă colegă urmează să se căsătorească cu un tip pe nume Laurenţiu. Când am obosit m-am întors înapoi în bancă. Proful încă vorbea. În momentul în care m-am aşezat mi-am dat seama că sunt încălţată cu adidaşii unui coleg. I-am propus să facem schimb înapoi. Tot ce-mi mai amintesc e încheierea. Eram cu colegii mei undeva... pe o autostrada înconjurată de pădure, mergeam doi câte doi habar nu am unde.

E a doua oară, de când sunt aici, când mă visez în Bucureşti. Pe lângă toate celelalte lucruri, mi-a dat şi visul ăsta senzaţia aia... de apartenenţă.

Vis III

Photo by Daisy S on Unsplash

Zbor deasupra oraşului pe o mătură. Oamenii mă arată cu degetul şi eu mă aştept să aud: "E O PASĂRE! BA NU, E UN AVION!". Dar oamenii se miră şi tac. Mă plimb în zbor deasupra multor locuri de care nu reuşesc să-mi amintesc când mă trezesc. Știu doar că, la un moment dat, zbor pe lângă magazinul Star după care mă îndrept către liceu. Din când în când mă aplec şi mătura zboară şi mai repede – probabil asta e pedala de acceleraţie. Ajung la liceu, trec în zbor peste poartă, în curte sunt prieteni vechi şi colegi. Nimeni nu se miră că zbor pe o mătură. Îmi las mătura sprijinită de zid, toţi se uită cu jind la ea, dar nimeni nu îndrăzneşte să o atingă. Se sună de intrare, toţi se duc la ore, iar eu, abia după ce nu mai e nimeni în curte, mă urc iar pe mătură şi intru în clădire. Zbor încet pe coridoare. Iau toate etajele la rând. Încet, încet, încet. 

Nu e prima oară când îmi petrec nopţile zburând pe mătură. Oi fi fost vreo vrăjitoare într-o viaţă anterioară. Sau măcar pisica uneia.

Vis II

Photo by Mike Von on Unsplash

Nu mai ştiu dacă aveam părul lung sau scurt. Cred totuşi că era lung pentru că părea să fie vară. Nu ştiu care dintre noi a fost cel care a sunat. Nici tu nu ştiai. Ne-am trezit pur şi simplu vorbind. În memoria telefonului meu, numărul tău apărea scris sub chipul unei litere. Apoi eram la ţară la bunicii din partea mamei mele. Am mers în grădină împreună şi printre toate firicelele alea verzi de iarbă erau şine de cale ferată. Au început să vină trenuri din Cluj. Opreau în staţia din grădina bunicilor mei, oamenii coborau, iar trenurile mergeau mai departe. De urcat nu se urca nimeni. Dintre toţi oamenii care-au coborât am recunoscut o singură persoană: o fostă colegă de liceu. Dup-aia am început să te învăţ mersul în mâini. Un pas, apoi doi, apoi trei, ne plimbam mergând în mâini. Ai prins repede. La un moment dat eram în curte, iar bunicul meu m-a văzut şi se îndrepta spre mine ca să mă pupe, iar eu, ca atunci când eram mică şi mă zgâria cu barba, am luat-o la fugă şi m-am ascuns după o maşină. Nu ştiu dacă râdeai sau nu de scena asta. La sfârşit aveam de gând să-ţi arăt locul meu preferat din copilărie. Ți-am întins mâna şi-am pornit încet spre locul ăla. N-am apucat să ţi-l arăt pentru că m-am trezit. Cine ştie, poate altădată...

103

Photo by George Pagan III on Unsplash

Acum două nopţi, într-unul din vise, un necunoscut făcea graffiti pe un stâlp de înaltă tensiune. Folosea drept şablon toate zgârieturile mele din genunchi.

Vis I

Photo by Yuris Alhumaydy on Unsplash

Nu o să povestesc ce s-a întâmplat înainte ce am ajuns acolo. Nu are nicio importanţă. Ideea e că mă aflam într-una dintre clasele din şcoala în care am făcut generala. La catedră însă, era un profesor care mi-a predat la liceu. Stăteam singură în bancă, iar în celelalte bănci erau elevi de generală. În faţa mea era un copil care la rândul lui stătea singur. Nu pot să-l descriu. Nu i-am văzut faţa. Purta un costum de batman galben după care se ascundea, la propriu. Ştiu doar că avea ochii negri şi se uita bănuitor la mine. Părea foarte speriat, de lume în general. Toţi îl priveau ciudat, iar el se făcuse mic în banca lui, de parcă aşa n-ar mai fi deranjat cu prezenţa. Mă uitam la el şi ştiu că voiam să vorbesc cu el, dar de fiecare dată când deschideam gura, vedeam ochii ăia negri speriaţi şi nu puteam să mai zic nimic. Aşa că m-am întins spre banca lui şi i-am luat caietul (s-a dovedit de fapt că era o agendă identică cu cea pe care o am eu şi o păstrez pentru a-mi nota fel şi fel de citate; sau poate era chiar a mea). Am deschis-o la ultimele pagini, dar erau albastre şi nu voiam să scriu pe albastru. Cele de la început erau roz. Aşa că am deschis la mijloc şi pe o pagină galbenă am scris frumos, cu litere de tipar: Have heart, my dear, we're bound to be afraid (vers din Snow Patrol - Run). I-am întins înapoi agenda deschisă la pagina la care scrisesem, iar el s-a uitat lung la mine. Nu mai era frică, ci recunoştinţă. De parcă aşteptase toată viaţa lui ca cineva să-i scrie cuvintele alea. I-am zâmbit după care am plecat din clasă.

Am avut multe vise mai mult sau mai puţin ciudate. Rare sunt dimineţile în care mă trezesc fără să-mi amintesc ce am visat. Dar pe ăsta chiar am vrut să-l notez aici. Să nu-l uit.


Have heart, my dear, we're bound to be afraid.