Photo by Napendra Singh on Unsplash

A beggar will never be able to tell the worth of a rare coin.

Photo by Michael D on Unsplash

I stopped wishing for storms. I don't want you knocking on my door. 

Every time you drove me home, I prayed for traffic

Photo by Alexander Popov on Unsplash

Azi nu mi-ai lipsit deloc. Așa că mi-am ademenit dorul înapoi la locul lui, în oase, cu melodii pe care zâmbeam cu gândul la tine. Dorul de tine nu doare. Este absența lui cea care mă zdrobește.

Photo by JOHN TOWNER on Unsplash

Aveam furtuni în zâmbet și lacrimi în ochi. 

So let's sit back and watch us both go up in flames

Never put it out,
Too proud to back down.
We're going down in flames,
We're both of us to blame.
Fire with fire
Higher and higher
Fire with fire
Higher and higher and higher and higher
Back and forth, why oh why,
We're always fighting fire with fire.
Battle scarred, torn apart,
We're always fighting fire with fire.

Pe când viața mea era alta

Just give me a sign there's an end and a beginning.

Almost everything I wish I'd said the last time I saw you

Photo by eberhard grossgasteiger on Unsplash

Scriu lucrurile astea aici pentru că știu că nu le citești.

Mi se întâmplă uneori să mă opresc. Merg ce merg și brusc mă opresc. Îmi întorc alene capul și privesc în urmă. Nu din regret. Nici neapărat din dor. Mai degrabă din recunoștință și nostalgie. Din drag(oste). 

Stau pe loc cu spatele întors la ceea ce mă așteaptă și cu fața îndreptată spre tine și oamenii care (ne-)am fost. Închid ochii ca să ne pot vedea și rar mi se întâmplă să mă încrunt. Cum m-aș putea încrunta când în amintirile mele cel mai adesea zâmbim și râdem cu gurile până la urechi? Gândul c-am putut fi atât de fericiți mă face să zâmbesc pe jumătate. Și spun pe jumătate pentru că zâmbesc numai cu gura, cu ochii n-am învățat încă să zâmbesc fericirii pe care nu o mai avem. 

Într-un fel, este ciudat să nu ne vorbim. Dar luând situația rațional, știu că este cea mai sănătoasă și înțeleaptă decizie. În plus, e ceva temporar. La un moment dat, apele se vor așeza, pământul nu ne va mai fugi de sub picioare, iar rănile vor înceta să mai doară. Waiting game. Ceea ce e în regulă ținând cont că suntem tineri, frumoși și avem timp din plin, așa-i?

Lucrurile sunt cum sunt. Și tind să cred că totul este așa cum ar trebui să fie. Dacă ar fi trebuit să fie altfel, lucrurile ar fi stat diferit.

Mi-ai rămas ceva frumos în suflet. Mi-ai lăsat un gol, dar e un gol care nu e gol deloc. Nu știu dacă mă înțelegi. E așa... un gol plin. E un gol care nu mă roade pe interior. Dac-aș spune că nu mă mai doare deloc, aș minți. Mai doare. Dar e o durere moale, dulceagă, molcomă. Ca atunci când trebuia să ne cadă un dinte de lapte și-l tot atingeam ca să simțim durerea. 

Și pentru că știu că și tu te întrebi uneori cum mai sunt, vreau să știi că sunt bine. Probabil că dacă mi-ai atinge acum sufletul nu l-ai mai putea recunoaște. Atât de schimbată mă simt. Liniștită și echilibrată. Adesea fericită. Nu sună prea familiar, așa-i? Date fiind toate furtunile, tornadele și tsunamiurile care au stat între noi în ultimele luni.

Și pentru că eu nu am de unde să știu cum ești, vreau doar să știi că sper să-ți fie cel puțin la fel de bine cum îmi este mie. Și dacă prin absurd, ai ajuns să citești lucrurile astea, și te-ai ambiționat să citești până la sfârșit, vreau să cred că zâmbești. Și n-ai nici cel mai mic dram de amărăciune în zâmbet.

Leaving is not enough, you must stay gone

Photo by James Cousins on Unsplash

De-abia aștept să fiu goală de dragostea pe care încă ți-o port.

The hottest love has the coldest end.

Melancolii de miercuri seară

What happened to bulletproof weeks in your arms?

What happened to feeling cheap radio songs?

What happened to thinking that the world was flat?

What happened?

What happened to that?

Gânduri alandala

Photo by Tao Yuan on Unsplash

Am fost mereu un om curios. Am fost mereu omul care avea nevoie să știe toate răspunsurile și toate motivele ca să conecteze, prin linii imaginare, toate ce i se întâmplau sau i se schimbau. Eram în stare să ajung și în pragul disperării în toată nevoia asta de a-mi potoli frustrările și foamea de răspunsuri. Cel mai important lucru era să știu. Pe termen lung... nu mă ajuta cu nimic. Pe termen scurt simțeam însă că viața mea căpăta puțin sens, puțină claritate. 

Toată lumea e uimită de felul în care am acceptat situația. Cum, nu vrei să știi de ce? Nu ești curioasă? Nu te roade pe dinăuntru? Diferența dintre 2015, respectiv 2014 și 2010, este că nu mai sunt un copil. Diferența este că acum știu că nu există niciun răspuns satisfăcător. Nu există niciun răspuns și niciun motiv care mi-ar face situația mai ușor de suportat. Acum... lucrurile au sens și fără să știu motivele care au stat la baza lor. Nu vreau să știu pentru că nu m-ar ajuta cu nimic. Pentru că am acceptat lucrurile așa cum sunt. Ce răspuns satisfăcător poate exista la vreuna dintre întrebările: De ce nu mă mai iubești? Când ai început să nu mă mai iubești? De ce? De ce? De ce?

Fuck it.

Am crescut. Și nu mă credeam în stare să trec cu capul sus și grație peste toate lucrurile urâte care mi s-au întâmplat la finalul anului. Probabil asta e cea mai importantă lecție pe care am învățat-o. Să nu-l mai pun pe celălalt pe un piedestal și să mă subestimez de fiecare dată. De-asta anul ăsta va fi doar despre mine. Va fi cel mai egoist an, dar am nevoie de o perioadă lungă doar cu mine. Fără relații serioase, fără planuri și vise. Astea au fost principala problemă. Asta mi-a făcut căderea în prăpastie să pară fără sfârșit. Afurisitele de planuri și viitoruri luminoase proiectate alături de celălalt. Relații care la final au durat mai puțin de un an, dar pe care în naivitatea mea le proiectam pe durata lui întotdeauna.

Sunt pe picioarele mele. Nu mai caut adăpost în brațele nimănui.

Când eram mică mă îndrăgosteam la ordinea zilei. Aveam vreo cinșpe, șaișpe ani și eram îndrăgostită simultan de vreo 3-4 băieți. Îmi trecea la fel cum mă aprindeam. Din pricina asta am fost mereu acuzată că sunt superficială. Inconsecventă. Acum... parcă mă gândesc că toată lipsa asta de statornicie mi-a salvat de multe ori sufletul de la zdrobire. Pentru că nu mă concentram niciodată îndeajuns pe o singură persoană. Nu ajungeam în punctul ăla de cotitură după care știai că sănătatea sufletului tău nu mai depinde doar de alegerile pe care le faci tu.

2014 a fost anul în care am iubit cel mai mult. Și a fost totodată anul în care m-am simțit de parcă eram cea mai norocoasă din lume. Și mă bucur că a fost așa. Mă bucur că am avut șansa să simt atât de multe lucruri deosebite. Mă bucur că am putut să iubesc așa cum am iubit. Și dacă după ce ne-am despărțit eram terifiată că asta a fost și că nu voi mai putea niciodată să mai iubesc așa cum am iubit, acum că am mai căpătat perspectivă, știu că va veni o zi în care mi se va întâmpla din nou. Sper doar ca momentul ăsta să fie cât mai departe.

Într-un fel... nu mai sunt la fel. Am ajuns să fiu foarte cinică, sceptică și sarcastică. Poate chiar puțin răutacioasă. Dar e bine. Mi-e bine așa. Sunt într-un punct în viață în care mi-e atât de bine singură încât dacă m-aș trezi cu sufletul meu pereche (există așa ceva?!) bătându-mi la ușă, i-aș trânti ușa în nas și i-aș spune să revină peste un an. Dar îmi place cum lucrurile sunt acum. Îmi place să văd că pot singură. Că pot fi independentă, din orice punct de vedere. 

Singurul lucru de care mi-este dor și care îmi lipsește este să fiu sărutată. Îți dai seama? Nu să simt că am pe cineva care mă ține de mână atunci când lucrurile par să se prăbușească. Nu să simt că mă pot cuibări în brațele cuiva și să mă simt acasă. Nu să simt că cel de lângă mine este familia mea. Toate lucrurile care țin de emoții, toate lucrurile astea de care acum două luni credeam că am fost jefuită... nu le mai vreau. Nu mai pot. Nu mai vreau să trec prin ele. Nu mai vreau planuri de viitor și nu mai vreau speranțe și vise. Nu mai vreau să-mi risc sufletul o bună bucată de timp. 

Sunt atât de tânără... Vreau să fiu mai nebună și mai nesăbuită. Vreau să mă distrez și să profit de anii ăștia. Să pot merge înainte fără să stau să analizez fiecare pas și fiecare decizie. Vreau să-mi trăiesc viața cu aceeași spontaneitate cu care uneori îmi trăiesc zilele. Vreau să nu mă tem că o să mă mai doară. Aș vrea să mă desprind de toată partea asta a mea rațională și să trăiesc ghidându-mă doar după instinct și intuiție. 

Am ales să trăiesc, nu doar să supraviețuiesc.

Cineva mi-a spus acum câteva săptămâni: nu ești broken. Avea dreptate. Nu sunt. Blessed are the hearts that can bend, they shall never be broken. Sunt o salcie.

În ultimele două zile mi-ai bântuit nopțile. Îți cer să te oprești.

Photo by Nikita Tikhomirov on Unsplash

Revin la ce am spus anterior: Viața mi-a dat întotdeauna înapoi de două ori ce mi-a luat.

Photo by Zoritsa Valova on Unsplash

Doar pentru că nu-mi mai port rănile peste haine, nu înseamnă că nu mă mai doare.

Tea(rs)

Photo by Sixteen Miles Out on Unsplash

A week ago I needed so many tears, that I had to drink tea in order to be able to cry them all.

Despre alegeri sau despre ce naiba se întâmplă cu viețile noastre?!

Photo by Jez Timms on Unsplash

Nu pot să îmi schimb trecutul. Dar am puterea de a-mi schimba viitorul înainte să treacă în trecut. 

Mă înțelegi? 

I will miss you in forever ways.