Énouement

Photo by Brent Ninaber on Unsplash

Ce aș putea spune? Că nu va mai exista nicio toamnă în care să o pot vedea pe mama? Că am început să-i dau voie durerii să mă prindă din urmă? Încetinesc intenționat. Din ce în ce mai des, mă întorc cu fața către ea, îmi deschid brațele și îi dau voie să mă lovească din plin. Când simt că e mai mult decât pot să duc, o iau iar la goană. Și tot așa. Și tot așa. Încerc să-mi părăsesc cât mai puțin corpul, dar uneori e al naibii de necesar.

Sunt obosită. Și să vreau să renunț și nu pot face asta. Nu mă lasă picioarele.

Viața mea e oribilă. Viața mea e frumoasă. Mi se întâmplă nenorociri. Mi se întâmplă lucruri minunate. Sau mai bine zis oameni minunați. Nu mai înțeleg mare lucru nici despre viață, nici despre moarte, nici despre sens, nici despre scop. Tot sistemul meu de credințe e la pământ.

Visele mele sunt mereu la fel. Visul imită realitatea. Realitatea mea nu se mai simte ca un coșmar. Realitatea mea se împământenește în fiecare zi.

Zilele trec. Eu trăiesc mai departe. Înăuntrul meu trăiește un urlet care nu ajunge decât la urechile și pieptul meu.

Mă gândesc adesea la variantele mele din trecut. Mă gândesc cu compasiune, de parcă ele ar fi încă acolo, blocate în timp și spațiu, trăind tot ce eu am trăit deja. Mă strâng singură în brațe, și cu trupul și cu sufletul, de parcă le-aș cuprinde și pe ele. De parcă aș putea să le îmbrățișez din viitor. De parcă aș putea să le spun: „Sunt aici, o să trecem și prin asta. Supraviețuim întotdeauna. Împreună”. Și în timp ce fac asta, simt cum variantele mele din viitor mă îmbrățișează, la rândul lor, cu sufletul.

And if you see me in the darkness, I hope you know I'm not alone.