Acum câteva zile notasem în jurnal: Simt că sunt de nicăieri pentru că tânjesc după un loc în care nu am fost încă. Probabil Acasă. Am greșit. Am fost și nu o dată. Am avut un alt Acasă în fiecare an. Alteori adresa către locul care se presupune că ar trebui să-ți ofere cea mai mare siguranță s-a schimbat și mai des de atât. Poate o să crezi că m-am mutat de multe ori în ăștia douăzeci de ani ai mei. Într-un fel așa și e. Am zburat de la un om la altul. Mi-am făcut cuib după cuib în brațele lor pentru ca mai apoi să plec fără să mă întorc. (*Prima și ultima oară când m-am întors am stagnat pentru 8 anotimpuri a fost singura dată în care nu eu am fost cea care a decis să plece către... brațe-mai-calde). Nu mi-e atât de greu să-mi găsesc locul, cât mi-e să rămân. Toamna e mereu proba de foc pentru mine. Până acum ăsta a fost anotimpul de tranziție. Tipic păsărilor călătoare. Dar de data asta e diferit. Cel de lângă mine, cel pe care îl vreau lângă mine, cel din coșmaruri, vise frumoase și scurtele momente de visat cu ochii deschiși în timpul cursurilor... toți ăștia sunt acum Unul. E pentru prima dată după multă vreme când simt că sunt sinceră cu mine însămi. Când nu mai există jumătăți de măsură, renunțare, adevăr, implicare.
Totul e întreg. Eu nu fac excepție.
intregurile mereu m-au facut sa ma simt implinita. iti doresc multe anotimpuri in intregire.
ReplyDeleteÎți mulțumesc din suflet! Așa să fie! :)
ReplyDeleteRanile sunt rasplatite cu rani.
ReplyDeleteÎmi place să cred că nu întotdeauna.
ReplyDeletecuibul perfect e cel în care, oricum te-ai așeza, exista brate sa te strângă. unii pot doar să viseze. mă regăsesc în negarea textului tău, tocmai de aceea îmi pare cum nu se poate mai adevărat.
ReplyDeletela multe vieți:)
Aşa să fie! :)
ReplyDelete