Am auzit prea mulţi de niciodată care s-au transformat în mâine. Prea mulţi de întotdeauna care s-au sfârşit înainte să terminăm măcar de rostit cuvântul. Prea multe promisiuni privindu-ne în ochi şi încrucişându-ne degetele la spate. Prea multe minciuni… care nu au fost de la început minciuni. Prea multe poezii al căror răspuns a fost tăcerea. O singură întrebare: DE CE? Și prea multe răspunsuri din care să pot alege de una singură. Pentru că Adevărul de care aveam nevoie mi-a fost interzis. Un mare X imposibil de rezolvat, dar care acum ştiu că nu este indispensabil vieţii mele.
Prea multe planuri pentru verile viitoare pentru ca la prima toamnă să ne punem bocancii şi să plecăm. Aşa se iese din suflete mai nou – luându-ne măsuri de precauţie că n-o să fim uitaţi prea curând. Cu cât vei călca mai tare, cu atât vei fi mai de neînlocuit. Cu cât vei trânti uşa mai tare, cu atât ţi se va simţi mai mult lipsa. Iar dacă nu vei arunca nicio privire înapoi, fii sigur că celălalt te va urma. Cerşindu-te înapoi.
Și acum spune-mi tu… cum să pot eu SĂ VREAU să mă mai dau pe de-a-ntregul? Abia acum când m-am recăpătat şi eu, ca să spun aşa. Și cum să percep cuvintele tale drept adevăr, când drumul pe care am venit a fost pavat cu minciuni? Cum să am încredere atâta timp cât adevărul de ieri a fost minciuna de azi?
Trecutul meu încă trece. Stai jos lângă mine. Aşteaptă. Mâna mea dreapta e acum plină doar de amprentele tale. Măcar pentru asta merită să ai puţină răbdare.
No comments:
Post a Comment
Vorbește-mi.