Nimic... nimic important

Photo by Joanna Nix-Walkup on Unsplash

Cineva mi-a spus acum câteva zile că doar atunci când eşti singur ai parte de linişte. Că liniştea şi dragostea nu merg mână-n mână. Braţ de braţ nici atât. Şi pe moment mi-am dorit şi eu asta. Liniştea pe care o aveam pe când mă mulţumeam cu două certitudini: prima că am fost şi a doua că sunt. Atât. Râvneam la zilele în care singurele aşteptări, dorinţe şi planuri şi viitor mă includeau pe mine şi atât. Zilele în care nu trebuia să-mi iau la revedere de la nimeni într-o gară. Şi nici să anunţ pe cineva dacă trenul o să întârzie. Nopţile în care somnul venea fără să-l chem. Şi serile în care subliniam diverse citate din cărţi fără să-mi zboare gândul la altcineva în afară de mine. 

Şi-apoi m-am răzgândit. Uşor, legănându-mi degetele de parcă mi-ar fi fost cald, am alungat gândurile astea. Pentru că mi-am amintit că prea multă linişte ajunge să fie tăcere. Că uneori e nevoie să-ţi auzi numele şi din gura altcuiva. Că pielea trebuie atinsă şi de alte degete decât ale noastre. Că muzica cea mai frumoasă e uneori un cuvânt şoptit. Şi că lumea arată altfel când cineva te ţine de mână. 

Şi pentru că unul dintre cele mai frumoase momente e cel în care cineva îmi ascultă inima cum bate. Pentru că eu nu pot asculta nicio bătaie de inimă fără teama că o să se oprească în momentul în care o să-şi dea seama că o aud. Nu mă întreba de unde până unde toată ideea asta copilărească pentru că n-aş şti să-ţi răspund. Probabil mi-a rămas din copilărie când, după ce alergam prea mult, îmi auzeam pulsul atât de tare încât mi se făcea frică. 

- Îţi aud inima. 

- Și nu ţi-e teamă că o să se oprească? 

- Nu. 

E bine să existe cineva dispus să-ţi asculte inima, atunci când nici măcar tu nu o mai faci. E bine să nu-ţi fie frică în locul meu. 

(Nu doar) Pentru asta o să te ţin mâine de mână.