Perfect compus: acţiune începută în trecut şi încheiată în trecut

Photo by JD Mason on Unsplash

Mi-am făcut un obicei din a-mi închide vechile iubiri în cutii. Mai mari sau mai mici, cutii de carton, de pantofi sau cutii metalice cu berze. Fiecare cutie abia după ce am plecat. Şi asta pentru că până atunci ţineam biletele de tren în portofel, scrisorile pe noptiera de lângă pat, brăţările pe mână. Îmi decoram viaţa cu prezenţa lor. 

Le ţin una peste alta, de la cea mai mică la cea mai mare, închise laolaltă acasă, în Braşov, în dulapul cu haine. Cu multe rochii aşezate frumos pe umeraş... acoperindu-le în aşa fel încât să nu le găsească nimeni. Cutiile apar atunci când obiectele, odată responsabile pentru zâmbete şi amintiri frumoase, ajung să deranjeze prin prezenţa lor. Să încurce, să enerveze. Să doară. Să mă împiedice de la a privi doar înainte. Şi sunt preţioase. Pentru simplul fapt că ascund poveşti. Sau mai bine zis, dovezi ale acelor poveşti. Ale oamenilor cărora, pentru mai mult sau mai puţin timp, le-am lăsat uşa deschisă. Că au rămas sau nu, că i-am alungat sau ba, asta deja nu mai contează. Important este că le-am dat voie să aibă un rol. Că uneori s-a întâmplat să regret şi să-mi vină să mă dau cu sufletul de pereţi? Nici asta nu mai contează. Faptul / dragostea / nervii / energia / timpul – toate astea erau deja consumate. Nu arunc niciodată. Păstrez toate lucrurile astea ca mai târziu să pot cât de cât să-mi amintesc... Păstrez toate lucrurile astea pentru că sunt lecţii de AŞA NU! Dar şi pentru că sunt ce a fost mai frumos şi mai frumos din toată povestea. O floare presată, o poezie, o scrisoare primită cu o zi înainte de ziua mea, primul te iubesc şi alte detalii care contează şi fără de care acel Tot ar fi fost nimic.

Uneori mă întreb ce mai fac toate lucrurile pe care, la rândul meu, le-am dăruit. Pe unde mai sunt... N-am lăsat niciodată lucruri mari în urmă... Am lăsat mereu cuvinte scrise pe cât posibil de citeţ. Ghinion, hârtia se rupe uşor. Undeva, poate chiar în momentul ăsta, cineva a dat drumul la ploaie. Confetti?

Epilog urmat de tăcere: Simt că am plămânii prea mici pentru cât vreau să oftez. Dacă aş fi ştiut că ultimul nostru sărut a avut loc atunci, în ziua aia de luni, aş fi pus cât suflet mi-ar fi încăput pe buze.