Dăruirea de sine nu miroase a bine

Photo by Jakob Owens on Unsplash

Până acum dăruirea de sine nu a dus decât la dezastru. Și apoi la nimic. La gol. Am încercat să înţeleg de ce nu eşti îndeajuns atunci când te dai cu totul. E ca şi cum ai pune în palma celuilalt mai multă dragoste decât ar fi putut vreodată să ţină. Sau mai mult decât ar fi crezut vreodată că o să primească. Dar, bănuiesc, aşa a fost dintotdeauna. Oamenii n-au ştiut niciodată să aprecieze ceea ce n-au fost capabili să înţeleagă. Felul în care li te-ai dat. Și, odată ce te-ai pus în mâinile lor, n-au mai ştiut ce să facă cu tine. Nu e vina nimănui. Dar oricum, toate astea au început să treacă. Și e pentru prima dată când mă bucură faptul că am ajuns să dau cu scroll printre amintiri ca să-mi amintesc de cum obişnuiam să simt. Sau să-i întreb pe cei din jurul meu. De uitat nu o să uit niciodată că am simţit, o să uit doar cum am simţit. Și cu timpul… a părut mereu din ce în ce mai neînsemnat, oricât de intens ar fi fost. 

Altceva? Nu-mi amintesc când am mai fost atât de liniştită ca în ultimele zile. Atât de împăcată cu mine însămi. Nu fericită, ci liniştită. La mine, sentimentul de linişte e cel mai rar dintre toate. Rar mă las în pace. După cum am scris prin iulie 2011: 

M-am aruncat în faţa oamenilor care dacă n-ar fi avut mâini sau picioare, ai fi crezut că sunt trenuri. Am rămas când mi s-a cerut să plec şi-am aşteptat atunci când toţi plămânii din lume mi-au strigat că oamenii nu se întorc. Am scris celor care n-au vrut să citească şi am şoptit celor care n-au vrut să audă. De tăcut, am tăcut prea târziu. Mi-am promis zeci de lucruri în fiecare seară, doar ca să-mi aud vocea când mint. Am îmbrăţişat ziduri reci şi-am întors spatele oamenilor făcuţi din soare. M-am învinovăţit pentru că era mai uşor să fiu dezamăgită de mine decât de oamenii pe care i-am crezut mai mult decât sunt. Am ales când calea grea, când calea uşoară, dar niciodată pe cea care trebuia. Am împărţit patul cu călăi pentru care oricâte săbii aş fi îmbrăţişat, tot n-ar fi fost îndeajuns. M-am încăpăţânat să nu mă iert şi mi-am dat peste mână de fiecare dată când am încercat să mă mângâi.

Faptul c-am reuşit să las jos armele pe care le foloseam împotriva mea… e cel mai bun şi mai important lucru pe care l-am făcut pentru mine în ultima vreme. Și e doar începutul.