Photo by Mohamed Nohassi on Unsplash
N-am avut niciodată tăria să plec fără să mă uit înapoi. Nici suficient respect de sine pentru a pleca de îndată ce-am ştiut că mai devreme sau mai târziu se va ajunge la asta. Nici suficientă înţelepciune pentru a înţelege că atunci când cineva nu te vrea, nu te vrea şi punct. Oricât ai încerca să-ţi devii o variantă mai bună. Cea mai bună chiar.
Plecarea noastră se face cu paşi mărunţi. Câteva zile să ne împachetăm hainele. Câteva săptămâni să inventariem câtor dorinţe le va fi imposibil să se îndeplinească din momentul în care vom ieşi pe uşă. Apoi un pas în fiecare zi. Şontâc, şontâc până la prag. Şi-acolo stop. Ne uităm în spate. Uneori şi celălalt se uită la noi. Fiecare pas înainte cu ochii privind înapoi. Aşa am făcut eu. Şi-apoi am ajuns să mă întreb de ce, din moment ce au trecut luni sau ani, peisajul şi oamenii au rămas la fel.
încăpăţânare.proStie.încăpăţânare.ProstiE.încăpăţânare.pRostie.
încăpăţânAre.prosti.îNcăpăŢânare.prostie.încăpĂţânare.
încăpăţânAre.prosti.îNcăpăŢânare.prostie.încăpĂţânare.
Am lăsat ca tot aerul să-mi iasă din plămâni. Apoi am acceptat realitatea. Am îmbrăţişat ideea de ne-noi. Asta doar pentru ca apoi să apari din nou şi sădeşti, pentru a nu ştiu câta oară, speranţa în mine. Când ştii că eu nu calc florile în picioare. Cu toate că tind să cred că speranţa e mai degrabă o buruiană decât o floare. Au murit prea mulţi cu ea în braţe. N-o să fie şi cazul meu. Pentru că o să o îngrop eu prima. Pentru a supravieţui trebuie să fim capabil de orice.
No comments:
Post a Comment
Vorbește-mi.