Haiku #12

Photo by okeykat on Unsplash 

 He holds me as I 

hold my grief and I wonder: 

when will his arms break?

Grief is the price we pay for love

I know better,

But you're still around.

I am not what happened to me, I am what I choose to become.

Photo by Tim Marshall on Unsplash

Nu există iad pe care picioarele mele să nu-l poată străbate. Gândul ăsta e și înfricoșător și minunat. Am trăit, în adevăratul sens al cuvântului, cel mai mare coșmar pe care l-am avut încă de când eram copil. Și am supraviețuit. Reziliența mea nu are dată de expirare, deși mi se întâmplă uneori să obosesc. 

Noaptea și visele mă ajută să-mi limpezesc mințile. Va fi nevoie de mult întuneric până mi se va face lumină din nou. 

Sonder & my past versions

 Photo by Chromatograph on Unsplash

Merg cu 41 și privesc pe geam la variantele mele din trecut și simt cum mi se strânge inima când mă gândesc la ce le așteaptă. Mă întreb ce voi simți peste un an privind în urmă la cea care sunt acum. 

Anul ăsta e cel mai greu de până acum. Mă simt goală de mine. Simt că m-am uitat undeva în toamna lui 2022 și că de atunci trăiesc ca bezmetica fără să fie cineva cu adevărat înăuntrul meu. Mi-e dor de cine obișnuiam să fiu. Știu că nu voi mai fi la fel. Știu și că e firesc să fie așa. Știu și că a nu mai fi la fel poate fi, de fapt, un lucru bun. Știu și că doar pentru că m-am pierdut, nu înseamnă că nu mă voi putea găsi și așeza la loc în mine.

Mintea mea încearcă să pună în ordine tot ce mi s-a întâmplat sau am permis să mi se întâmple anul ăsta. Ca și cum mi s-ar putea dezvălui în fața ochilor cheia care m-ar putea ajuta să nu mai trebuiască să trec prin lucrurile astea vreodată. 

Pe 1 iunie am simțit, pentru prima oară, că mi-a murit copilăria. Pe 4 a fost ziua mea. Pe 18 a murit Mama. Mama mea a murit, ăsta e primul gând care îmi trece prin cap când mă trezesc. Și tot ăsta e ultimul gând care îmi trece prin minte când pun noaptea capul pe pernă.

Nu înțeleg cum e posibil să merg pe două picioare, să pot vorbi, să fiu funcțională, fără să simt că mai locuiește cineva în mine. Pilotul automat e la cârmă. Sunt pe mâini bune. Nu este prima dată.

"However many tomorrows are left to me, I will miss you in every single one", Edward Lee

Photo by Nikita Tikhomirov on Unsplash

 Sunt zece zile de când Mama mea a murit. Mama mea a murit. Mama mea a murit. Oricât de des aș rosti sau aș scrie cuvintele astea, mintea mea nu poate să priceapă. Mama mea a murit. Mama mea a murit. Dar eu sunt încă aici. Viața mea merge mai departe. Viața de dinainte și viața de după, așa va fi împărțită viața mea de acum înainte. Nu voi mai fi niciodată la fel. Ce am pierdut este irecuperabil. Nu am cum să mă întorc la varianta de dinaintea momentului în care am mângâiat-o pe braț și i-am vorbit până a tras ultima gură de aer. Sau, mai bine zis, la varianta de dinaintea momentului în care am știut că s-a întors cancerul. Mama mea a murit. Mama mea a murit. Eu sunt încă aici. Nu înțeleg. Mama mea nu o să mă mai sune vreodată. Nu o să mai apuc să-i povestesc nimic vreodată. Asta a fost. Atât a fost. Nu înțeleg ce s-a întâmplat cu viața mea în anul ăsta. Nu înțeleg ce s-a întâmplat cu viața ei în anul ăsta. Nu înțeleg cum lucrurile se pot încheia definitiv. Nu înțeleg. E absurd. Simt că nu mai am suflet. De cele mai multe ori, nu mai simt mare lucru. Îmi vine greu să-mi imaginez un viitor în care mă voi mai simți plină și totodată ușoară sufletește. Mama mea a murit. Nimeni nu mă va mai iubi vreodată așa. Nu o să învăț vreodată să gătesc așa cum o făcea ea. Nu o să apuc să-i povestesc lucrurile pe care le-am ținut pentru mine în anii ăștia. Nu o să apuc să-i arăt apartamentul meu din București. Nu o să apuc să-i fac cunoștință cu pisicile mele. Dacă vreodată o să am un copil, nu îl va cunoaște. Numele ei nu va mai apărea pe ecranul telefonului meu vreodată. Nu o să-i mai aud vocea. Nu o să-i mai aud poveștile. Nu o să mai fie nimeni care să-și facă griji pentru mine așa cum o făcea ea. Nu o să-i mai dau niciodată un mesaj ca să o anunț că am ajuns cu bine acasă. Nu o să apuc să aflu răspunsurile la o grămadă de întrebări. Nu o să apuc să-i arăt cum i-am așezat moriștile de vânt în curte. Nu o să mai vadă niciodată un apus. Nu o să mai mănânce niciodată o prăjitură. Nu o să mai deschidă ușa de la camera mea.

Mama mea a murit. Și odată cu ea, a murit și cine am fost până atunci. 

Încerc să strâng la piept toată dragostea invizibilă pe care i-o port. Mi-am promis că o să am grijă de tot ce a iubit și a îndrăgit pe pământul ăsta. Și știu, pe mine m-a iubit cel mai mult.

Știu. Nu mai pot schimba nimic. Dar am libertatea de a alege felul prin care voi traversa ceea ce mi-este dat să trăiesc, pierderea ei. Ăsta este singurul lucru asupra căruia mai am control.

Welcome to 31! We've certainly made a mess of it.

Photo by Seyedeh Hamideh Kazemi on Unsplash

Este primul an în care nu mi-am așteptat cu nerăbdare ziua de naștere. Primul an în care nu am numărat zilele pe degete. Primul an în care nu m-am bucurat.

Cum să mă bucur când mă bântuie gândul că poate ăsta e ultimul an în care M. îmi va spune la mulți ani? Cum să mă bucur când simt că de anul trecut și până acum (m-)am pierdut atât de mult pe drum? Mintea mea poate și nu poate să cuprindă tot ce s-a schimbat în ultimele luni. Tot ce s-a întâmplat. Tot ce am pierdut. Tot ce s-a pierdut de mine.

Dor și știu că asta înseamnă că cresc. Trebuie să cresc. Tot ce am trăit în ultimul an îmi forțează oasele invizibile să crească. 

Știu că orice s-ar întâmpla, o să ajung, la un moment dat, să fiu iar bine. Știu că nu pot să fiu cu adevărat zdrobită. Că orice ar fi să fie, pot să supraviețuiesc. Dar asta nu înseamnă că nu e al naibii de greu. Am ajuns să-mi înfulec durerea zilnic ca să nu mă înfulece ea pe mine. Mi s-au strepezit dinții.

Merg singură înainte. Pe margine, în stânga și în dreapta, merg la pas alături de mine oamenii din viața mea care mă iubesc. Iar numărul lor mă face să-mi plec capul de recunoștință. Cu toate astea, mă țin singură de mână pentru că numai eu pot să înțeleg, în adevăratul sens al cuvântului, ce înseamnă tot ce trăiesc acum. Și e bine așa. Nu am nevoie să mă creadă nimeni. Nu mai am nevoie să valideze nimeni cât de greu e ca să-mi pot da voie apoi să admit că mă dor picioarele. 

Acum un an, pe vremea asta, spuneam că am un sentiment bun cu privire la vara care avea să vie și la viața mea în general. Privesc la cine eram atunci cu toată compasiunea care mi-a mai rămas. Și știu că am crescut și pentru că am învățat să-mi păstrez întotdeauna resurse și pentru mine. Pentru că-mi pun limite mie, dar și celorlalți. Pentru că-mi dau voie să simt furie. Pentru că am învățat să mă iert. Pentru că știu că sunt lucruri pe care nu îmi voi mai da voie vreodată să le trăiesc. 

Trăiesc cea mai dificilă perioadă din viața mea. Dar mă simt în siguranță, la adăpost în mine. Iar asta e lumina de la capătul tunelului pe care mi-am spânzurat-o de vârful degetelor.

I know, I know.

Growing pains

Photo by Dominik Vanyi on Unsplash

 (Mă) Cresc în perioada asta mai mult ca oricând. 

2014 remake

Photo by Nikolas Noonan on Unsplash

Cu cât mă doare mai tare, cu atât mă duc mai mult la fund. Dacă înainte obișnuiam să-mi vărs sufletul în pixelii de pe blogul ăsta, acum, când sufăr, pur și simplu dispar. Cu cât e mai multă tăcere, cu atât e mai adâncă prăpastia. Iar hăul ăsta în care am căzut de ceva săptămâni pare să nu aibă sfârșit. Mă întorc iar la câtă simetrie poate să existe în viețile noastre.

În 2014 a trebuit să renunț la bărbatul la care țineam ca la ochii din cap. Nu pentru că aș fi vrut, ci pentru că știam că el nu mai era acolo. Imediat după, a venit Crăciunul. După Crăciun, a sosit cancerul lui M. În tot timpul ăsta, trupul meu a somatizat.

În 2023 a trebuit să renunț la primul bărbat căruia, după 8 ani, am putut să mă ofer cu totul. Nu pentru că aș fi vrut, ci pentru că știam că el nu mai era acolo. Imediat după, a venit Paștele. După Paște, s-a întors cancerul lui M. În timpul ăsta, trupul meu trage semnale de alarmă. Serios, nu e ironic?!

Bineînțeles, există și o grămadă de diferențe între 2014 și 2023. Oameni de a căror existență habar nu aveam atunci, dar care au ajuns să-mi fie familie. Și invers. Cel care atunci m-a ținut de mână, dar care acum... mă mai ține doar (în) minte. Iar eu... am mai multă minte acum. Dar mai puțin spirit.

Știu că nu mă poate ajuta nimeni în afară de mine pentru că nu poate să ia nimeni ceea ce simt. Nu poate să-mi ia nimeni durerea, teama, anxietatea, regretele. Așa că stau cu mine. Lângă mine. Încerc să disociez cât mai puțin. Și iau fiecare zi așa cum vine. Și-apoi o iau de la capăt. Ca și cum aș înșira niște mărgele pe o ață atât de subțire încât abia o poți vedea cu ochiul liber. 

La început nu voiam să fac nimic pentru că totul mi se părea absurd. După mai multe astfel de zile la rând, a început să mi se pară absurd actul de a-mi îngheța viața cu totul. Încă mă adaptez. Procesez. Am momente în care-mi doresc să dau totul pe fast-forward doar ca să văd care e deznodământul, să mă pot pregăti cumva. Însă, în ultima vreme, am început să trăiesc din aici în aici. Încerc să nu privesc dincolo de ziua de azi când vine vorba de lucrurile pe care nu le pot controla. Fac tot ce-mi stă în putință și sper din inimă să fie îndeajuns. Trăitul din aici în aici e cântecul de leagăn pe care-mi adorm fricile. 

Dacă atunci mă tot întrebam "de ce", acum știu că nu are rost să mă întreb lucruri care nu au răspuns. Nu e nimeni cu nimic mai special. Nu e nimeni scutit de durere. Unii trag lozul nenorocos de mai multe ori în viață. Iar eu ar trebui să trăiesc mereu cu mâinile ținute adânc în buzunare.

Asta este. Îi dăm înainte. Întotdeauna îi dăm înainte. 

Înainte este singura direcție în care putem merge, oricât de înspăimântătoare e călătoria.

Dureri existențiale

Photo by Johannes Krupinski on Unsplash

Acum vreo două săptămâni am scris paragraful de mai jos, dar nu m-am îndurat să apăs butonul de Publish.

Nu așa îmi imaginam viața atunci când eram mică. Nu ar trebui să fie atât de dureros să existăm. Încep să mă satur să-mi mai fiu tartor. Orice aș face, nu mă pot mulțumi vreodată. Când o să fiu îndeajuns de bună pentru mine? Când o să mă doară palma de la cât de tare strâng biciul? Mă uit în oglindă și nu sunt acolo. Mă uit înăuntru și nu sunt acolo. Mă ascund de mine însămi și pe bună dreptate. Nimeni nu poate trăi așa simțindu-se în siguranță. Înțelegi? Nu mi-a făcut nimeni vreodată mai mult rău decât mi-am făcut eu de una singură. Deciziile pe care le-am luat, vorbele pe care mi le-am spus strângând din dinți, dragostea pe care nu mi-am dat voie să o primesc... Dau în mine până cad lată. După mi se face milă și mă ajut să mă ridic. Mă șterg de praf. Mă iau în brațe. Plâng. Promit că nu mai fac. Și-apoi o iau de la capăt. Ajunge. Sunt sfârșită. Nu mă poate ajuta nimeni în afară de mine să mă încep de la capăt.

A trecut o săptămână și ceva de când s-a făcut liniște în mintea mea. Pot în sfârșit să mă aud bătând din inimă dincolo de piele. Nu știu când o să mă aud din nou bătând din aripi. Momentan îmi trag sufletul, îmi odihnesc picioarele și mintea de la cât au alergat în ultimul an. Sunt epuizată de la cât m-am gândit și răzgândit. La nesfârșit. Viața mea îmi pare o înșiruire nesfârșită de gânduri. Poate de fapt e același gând, gândit și răzgândit, gândit și răzgândit de la capăt. Nu știu. Înainte era mai ușor, orbecăiam alandala prin întuneric. Acum lumina e aprinsă. Harta e în mâinile mele. Nu pot spune că sunt pierdută. Dar nu pot spune nici că sunt găsită. Sunt aici, ghemuită la granița dintre mine și cine aș putea să fiu. Nici înăuntru, nici în afară. Stau pe vârfuri pe linia asta subțire și aștept. Mă aștept. Începe să-mi fie din ce în ce mai clar că pe mine m-am așteptat de fapt în tot timpul ăsta.

Eram în cadă acum câteva zile când am rostit, probabil pentru prima oară, că-mi doresc să mă simt iubită, văzută, acceptată. Nu e o coincidență că mi-au ieșit cuvintele astea pe gură atunci când puteau fi auzite doar de urechile mele. Cheia e la mine. Dintotdeauna a fost. 

Mi-e greu să trăiesc din mine, dar nu am încotro. 

Data trecută când am fost în Brașov și am trecut pe lângă terenurile de basket de sub Tâmpa m-am oprit locului ca să mă uit la mine, cea de acum 15 ani, cu compasiunea celui care a văzut deja viitorul. Știu tot ce urmează să se întâmple. Toate lucrurile bune, oamenii pe care nu i-aș fi putut născoci nici în cele mai frumoase vise, dorințele care mi s-au îndeplinit, dar și toată suferința, bolile, fantomele care m-au ținut de mână chiar și după ce am plecat. Îmi aduc aminte de cum simțeam că viața se întinde în fața picioarelor mele așteptând să fie trăită. Acum tălpile mele sunt bătătorite, dar viața mea tot neîncepută îmi pare. 

Ajunge. Am plâns destul la căpătâiul vieților pe care nu le-am trăit. Viața mea e încă aici. 

Eu sunt încă aici.

When will we get it? No one is coming.

Îmi înghit cuvintele. Îmi înghit cuvintele. Îmi înghit cuvintele. 

Până nu mă înghit ele pe mine.

Blue Monday

Photo by Muhammad Ali on Unsplash

Mi-e greu să trăiesc din mine. Recidivez și mă întorc la vechile mele obiceiuri. Biciul e mereu pe masă. Spatele meu mereu dezgolit. Eu niciodată perfectă. Mi-e greu să mă țin în brațe. Pielea mi-e adăpost și temniță. Nu mai înțeleg nimic privind în afară din spatele ochilor mei. Sau înăuntru, dincolo de ei. 

Îmi vreau obrajii uscați, pielea netedă, tăcerea liniște. Mă vreau aproape și departe în același timp. Îmi vreau brațele în jurul meu strângându-mă fără urmă de ranchiună. Îmi vreau somnul greu și visele ușoare. Tălpile prinzând rădăcini. Palmele deschise dându-și voie să primească.

Sunt foarte obosită. Mâine o să fiu mai bine. Abia atunci.

Give me all I never knew,

Give me something to hold on to.

Coborâri contemporane în infern

Photo by Matt Howard on Unsplash

N-a mai coborât nimeni de mult în mine

să vadă cum mai sunt, 

nici măcar eu nu mă vizitez

atât de des pe cât ar trebui

vezi tu,

drumul e lung

anevoios

zilele de concediu pe an sunt numărate,

de ce să dau ochii cu mine

când aș putea să văd marea,

de ce să îngenunchez în fața mea

și să mă iau în brațe, 

când pot să-mi torn sufletul

în palmele celor care

strâng pumnii 

fără să fi învățat vreodată

să-și țină mâinile căuș?

Până ce și iadul meu

se simte singur, 

nu-și mai întinde nimeni palmele

să se încălzească lângă el

ca la un foc de tabără.

Nu trebuie să vin niciodată 

cu mâna goală,

flăcările astea se potolesc

doar atunci când primesc tribut.

We are our choices

Photo by Dewang Gupta on Unsplash

 Sunt ani în care nu pot spune că am trăit, ci mai degrabă că mi-am evitat viața. Am privit mai mult în urmă, decât în față, am acceptat apropieri doar învelite în distanță și pixeli, am trăit în mintea mea o viață imaginată căreia nu i-a fost vreodată hărăzit să existe. Nu, nu cred în destin, soartă sau lucruri predestinate. Dar chiar și așa... există povești care nu ni se vor întâmpla vreodată. E firesc. Viețile noastre sunt limitate, chiar dacă în fața noastră se întind un infinit de fire narative din care putem să alegem. Când deschidem o ușă, automat punem zăvorul pe alte zeci de uși.

Iar eu, pentru prima dată după mult timp, am avut curajul și dorința de a alege, de a deschide o ușă, de a începe o călătorie. Iar asta, în sine, e minunat de vindecător!

Ți-am atins bezna din gură

Photo by Cherry Laithang on Unsplash

Ți-am atins bezna din gură

cu vârful limbii

și-am știut că o să râvnesc

cu lăcomie

la tot întunericul din tine,

lasă-mă să dorm ghemuită

între coastele tale

poate așa mă voi simți

în siguranță

și liberă

colivia care își ține mereu

ușa deschisă,

nu mai este închisoare,

ci adăpost –

nici nu știi...

mi-e atât de dor să-mi închid ochii

și să simt că nu mă poate răni nimic.

Trecutul nu poate fi abandonat la marginea drumului. Dar îl putem lăsa să stea pe bancheta din spate, în loc să (ne) conducă.

Photo by bruno costa on Unsplash

Ce mult îmi doresc să mă pot lăsa ținută în brațe de tine, fără să mi se strângă carnea pe mine anticipând suferința. Să-mi poți săruta trupul sau atinge sufletul fără să faci cunoștință cu vreo rană. Spui că ești plin de cicatrici, dar ar trebui să închizi ochii ca să le poți vedea pe ale mele. Sunt peticită din cap până în picioare. M-am cusut la loc cu frânghii făcute din timp, poezie, soare, înțelegere de sine și prietenia unor oameni care sunt mai degrabă făcuți din suflet, decât din carne și oase. Vremuri disperate, cer măsuri disperate. Mi-am încropit vindecarea din ce aveam la îndemână. Sunt plină de noduri anxioase strânse atât de bine încât am ajuns să cred că într-o viață anterioară am fost marinar pe ape care nu izvorau din ochii mei. Măcar acolo genele mele să fi cunoscut secetea.

Vreau să mă atingi dincolo de piele. Să mă săruți dincolo de buze. Să mă dezbraci dincolo de haine. Să mă dezlegi dincolo de păr. Să mă prinzi cu palmele dincolo de încheieturi. Sunt curioasă de tine. Sunt curioasă de noi. Îți vreau poveștile, gândurile, privirile, zilele bune, zilele proaste, umerii, mâinile, ochii, vocea, pielea. Vreau să-ți vizitez lumea de dincolo de ceea ce pot cunoaște cu ochii. Întunericul și lumina.  

Și nu ți se pare curios cum ochii mei nu ți-au întâlnit privirea atâția ani? Câtă viață am trăit fără să avem habar unul de existența celuilalt? De acum înainte, voi ști că exiști până la capăt de timp.

Nu vom mai trece niciodată pe aici. Trăim totul o singură dată. 

Nu ar fi păcat să nu ne bucurăm de tot ceea ce ni se întâmplă?

Hi, friend

Photo by pawel szvmanski on Unsplash

Everything looks better from afar 

and baby, 

you are very far away, 

timing is everything 

and we've never been more poor

I'm pacing around

this could-have-been

with my empty pockets

trying to understand 

how could you have arrived on time 

while I was a couple of years late, 

there are answers 

that can only be found 

through living, 

so that's what we'll do, 

we'll go on living, 

knowing the other 

is somewhere 

out there

alive 

carrying this never-opened door 

within 

never knowing 

if we'll ever hear the knock.

Just another life that we will never get to live

So wonderfully living on the brink of a love.

I take off my clothes

And your heart feels the weight of all you don't know.

Normă întreagă

Photo by MUILLU on Unsplash

Îmi ocrotesc durerea,

traumele și anxietățile

de ochii celor din jur

din egoism,

nu din teamă –

cu cât tac mai mult,

cu atât îmi rămâne mai mult din mine,

e ca și cum

m-aș pune la păstrare

pentru zile negre,

puțin 

câte

puțin

câte

puțin

până o să știu că sunt 

îndeajuns 

pentru orice viitor

voi vizita

sau

mă va vizita –

zilele trec 

și eu stau de strajă 

deasupra comorilor mele

ca un dragon care

doarme mereu

doar cu un ochi închis.

Istoria se repetă atunci când trăim cu ochii închiși

Photo by Marita Kavelashvili on Unsplash

Viața se întâmplă și atât. De multe ori, ni se întâmplă. Uneori, dacă stă în puterea noastră, dacă ne duc mintea și sufletul, o facem să se întâmple. Dar chiar și așa, mi se pare că există un soi de simetrie sau ciclicitate în toate lucrurile pe care ajungem să le trăim. M-am tot gândit la asta în ultima vreme. Parcă trăim în spirale fără sfârșit. Cine poate ști? Istoriile noastre se repetă, uneori în oglindă, alteori la indigo.

Sunt momente, în perioada asta, în care mă simt cu totul amorțită. Știu că ăsta e mecanismul meu de apărare. Tăcerea mea – scutul sub greutatea căruia mă pot strivi? Poate. Mi se rupe sufletul, dar nu despre sufletul meu ar trebui să fie vorba aici. Îmi îmblânzesc anxietățile. Nu ele pe mine. Autocontrol. Și dacă mâine ar fi să uit toate proverbele care s-au rostit vreodată și aș putea păstra doar unul care să mă călăuzească, alegerea ar fi ușoară: a watched pot never boils. 

Copilăria nu ar trebui să fie perioada în care învățăm să fim rezilienți. O generație de copii își va crește oasele înainte de vreme. Asta e definiția nefirescului.

Viețile noastre gri

Photo by Etienne Boulanger on Unsplash

Sunt zile în care e fie prea mult loc în mine, fie prea multă înghesuială. În care ceilalți sunt fie prea aproape, fie prea departe. Zile în care e fie tăcere, fie liniște. Zile în care nu văd luminița de la capătul tunelului și zile în care simt că am purtat dintotdeauna lumina pe vârful degetelor mele. Zile pe care de-abia aștept să le încep și zile cărora de-abia aștept să le pun capăt.

Sunt zile în care mă ghemuiesc înăuntrul meu ca și cum m-aș afla în casa pe care am visat-o atunci când eram mică. Dar sunt și zile în care mă las și plec din mine. Îmi dau voie. Știu că mă voi întoarce de fiecare dată.

Trăim totul o singură dată. Nu trebuie să uit. Nu trebuie să uit.