Trecutul nu poate fi abandonat la marginea drumului. Dar îl putem lăsa să stea pe bancheta din spate, în loc să (ne) conducă.

Photo by bruno costa on Unsplash

Ce mult îmi doresc să mă pot lăsa ținută în brațe de tine, fără să mi se strângă carnea pe mine anticipând suferința. Să-mi poți săruta trupul sau atinge sufletul fără să faci cunoștință cu vreo rană. Spui că ești plin de cicatrici, dar ar trebui să închizi ochii ca să le poți vedea pe ale mele. Sunt peticită din cap până în picioare. M-am cusut la loc cu frânghii făcute din timp, poezie, soare, înțelegere de sine și prietenia unor oameni care sunt mai degrabă făcuți din suflet, decât din carne și oase. Vremuri disperate, cer măsuri disperate. Mi-am încropit vindecarea din ce aveam la îndemână. Sunt plină de noduri anxioase strânse atât de bine încât am ajuns să cred că într-o viață anterioară am fost marinar pe ape care nu izvorau din ochii mei. Măcar acolo genele mele să fi cunoscut secetea.

Vreau să mă atingi dincolo de piele. Să mă săruți dincolo de buze. Să mă dezbraci dincolo de haine. Să mă dezlegi dincolo de păr. Să mă prinzi cu palmele dincolo de încheieturi. Sunt curioasă de tine. Sunt curioasă de noi. Îți vreau poveștile, gândurile, privirile, zilele bune, zilele proaste, umerii, mâinile, ochii, vocea, pielea. Vreau să-ți vizitez lumea de dincolo de ceea ce pot cunoaște cu ochii. Întunericul și lumina.  

Și nu ți se pare curios cum ochii mei nu ți-au întâlnit privirea atâția ani? Câtă viață am trăit fără să avem habar unul de existența celuilalt? De acum înainte, voi ști că exiști până la capăt de timp.

Nu vom mai trece niciodată pe aici. Trăim totul o singură dată. 

Nu ar fi păcat să nu ne bucurăm de tot ceea ce ni se întâmplă?