Photo by Jerry Wang on Unsplash

Tot timpul mi-am vânat fericirea.
De la o vreme mă vânează ea pe mine și îmi place să i mă las pradă.

De prin blogul meu secret

Photo by Evgeny Ozerov on Unsplash

Da, se pare că acum 2-3 ani mi-am făcut un blog secret (cică?) pe care scriam constant. Am uitat complet de el, am dat din greșală pe net acum de el. Câteva chestii care, nu știu, m-au făcut să-mi fie și mai drag trecutul (nu mai drag decât prezentul – e nesănătos):

Am încetat să visez cu ochii deschiși la noi. Cât timp mai durează până n-o să te mai visez nici cu ochii închiși?

O iau de la capăt cu un nou sfârșit. Ciudat cum astea au fost de fapt începuturile mele.

Azi noapte am visat că mi-ai spus că mă iubeşti. Nu putea să sune mai firesc decât atât.

Yellow Lights: sunt încurcată în asta

Yellow Lights: cu totul

Yellow Lights: adica şi să vreau să ies

Yellow Lights: nu mai am cum

Yellow Lights: pentru că am pus suflet

Yellow Lights: şi când pui suflet

Yellow Lights: nu mai ai cum să-l iei înapoi

Yellow Lights: cu una cu două

21 noiembrie – Astăzi am fost frumoasă şi tu nu ai fost aici să mă vezi.

Yellow Lights: da

Yellow Lights: dar mă sărutaseși

Yellow Lights: și era ca și cum

Yellow Lights: luaseși ceva

Yellow Lights: îți dădusem ceva

Yellow Lights: din mine

Tocmai am respins buzele altui băiat. Pentru că încă simt gustul tău. Şi nu vreau să-l pierd. Să-l înlocuiesc nici atât. Mi-e dor de tine. Tot drumul spre casă nu am făcut decât să mă gândesc la cum ar fi trebuit să fii tu cel care mă conduce. Dacă erai tu… te-aş fi lăsat să mă săruţi până dimineaţă. De ce n-ai putut să mă păstrezi?

Eşti o furtună, nu un tsunami. Nu eşti atât de distrugător pe cât te crezi.

Yellow Lights: să nu mă regreți niciodată

Cu sufletul nu se merge înainte. 

Oricât de bine ne-am pricepe la cuvinte… de multe ori nu vorbim aceeaşi limbă.

Acum doi ani: Mă mai gândesc din când în când la tine. Dar nu spun nimănui asta. Nu ştiu dacă e normal sau nu, dacă e corect sau nu, dacă e bine sau rău… Aş vrea să mai vorbim din când în când. Aş vrea să ştiu că eşti bine. Vreau să ştiu că… la naiba. It wasn't meant to be. Ştiu. Dar mă doare să ştiu că ţi-am lăsat un gust amar. Ai avut minusurile tale. Ştiu. Şi eu le-am avut pe ale mele. Dar am avut şi momente de o frumuseţe incredibilă. Şi n-aş vrea să le uiţi. Nici să te gândeşti la ele dacă îţi fac rău. Dar aş vrea să rămână peste ani. Sunt melodii care îmi amintesc de tine. I know, I know, I know there will be tears. Îmi pare rău. De ce te-ai apucat de fumat? Ce mai faci? Care sunt acum prietenii tăi? Tot cei de atunci pe care nu am apucat să-i întâlnesc? Am dat reply la piesă. Ce sado-maso sunt. Nu pot să-ţi spun tot ce cred. Nu vreau să te induc în eroare. Să mă joc cu mintea ta cum s-a jucat el cu a mea. Nu. Sunt fericită. Uneori. Nu tot timpul. Acum nu sunt… Am momente în care îmi vine să pun mâna pe telefon şi să te sun. Să văd ce mai faci. Cum mai eşti. Ce mai fac Sara şi Simona. Sau cum te mai înţelegi cu tatăl tău. De mama ta ştiu sigur că tot frumoasă e. Bunicul tău cred că în continuare nu vrea să audă de mine. E normal să par personajul negativ. Ei te iubesc. Eu te-am iubit… dar te-am făcut să suferi. Am plecat. Nu pentru că nu eram fericită, ci pentru că nu eram fericiţi. Oricât ai încerca să te autoconvingi că nu e aşa. Am dreptate şi tu ştii asta. Reply încă o dată. De fiecare dată când o să aud melodia asta o să-mi amintesc de seara de la karaoke. Când ai cântat-o cu Sabina ţinându-mă pe mine de mână. Am băut vodcă cu suc de mere. În drum spre casă m-ai cărat pe umeri. Ţi-am pus mâinile la ochi şi te-am ghidat. Mai la dreapta, mai la stânga, drept în faţă, aşa, da, nu, stai! Ce uşor era cu încrederea în momentul ăla. Sper să mai poţi, dar mai ales să vrei să mai ai încrederea pe care ai avut-o în mine în Altă-Cineva. Îţi mulţumesc şi îmi pare rău.

Timpul nu se ciocnește de mine, din păcate

Photo by Karl Fredrickson on Unsplash

Am recitit anumite lucruri pe care le-am scris acum 4 ani. 

Mă sperie tot timpul ăsta care a trecut pe lângă noi. Mă sperie senzația asta de amintire. Știu tot ce am scris pentru fiecare, dar de fiecare dată când recitesc mi se pare ceva nou... nemaiîntâlnit și în niciun caz ceva care a ținut de viața mea... Aveam optișpe ani, după aia nouășpe, douăzeci, douăzeci și unu, acum douăzeci și doi. Și uneori, nu știu de ce, simt că am început să trăiesc cu adevărat abia după vara din 2010 în care am împlinit optișpe ani. Tot ce e înaintea acelei veri îmi pare atât de departe și de nesemnificativ. Cred că optișpe a fost cel mai îngrozitor an pe care l-am trăit, dar nu știu de ce, simt că a fost și cel mai frumos. Poate pentru că atunci am început să mă șlefuiesc. Cea mai frumoasă și urâtă durere am trăit-o atunci.

Începutul ultimului an de liceu, prima dată când am suferit cu adevărat după un băiat, vara la Craiova, vara la Cluj, vara la mare, Ioana și Rareș. Ioana cu care nu am mai vorbit de nu știu de când... Rareș cu care vorbesc doar în vacanța de vară și care anul ăsta m-a surprins când și-a amintit de ziua mea și m-a sunat. Dani, Adi, Luci, Andrei, Beni, Dani, Cătă, Vlad, Ștefan, Claudia, Iulia, Virginia, Raul, blogul, clasa a doișpea, MARIN SORESCU, banchetul, admiterea, prima sesiune, Placebo – instrumentalul de la Twenty years, totul trece foarte repede pe lângă mine.

Și au trecut trei ani de când nu am mai văzut marea vara. Și doar un an de când am văzut-o ultima dată iarna. Ce frumos întoarsă cu susul în jos e viața mea, nu? 

A fost o iarnă lungă, dar parcă a sosit mai repede ca niciodată vara. De marți o să fiu oficial liberă, absolventă și o să am timp să citesc câtă poezie am chef, să mă plimb, să mă duc la ștrand, să beau o grămadă de litri de ceai, să învăț să gătesc, să mă întorc în Brașov, să ma văd cu Di, să îi văd pe ai mei, să mănânc dulceața de căpșuni a mamei, să trec pe la fostul liceu, să mă duc la țară, să mă scald în lac, să stau pe bancheta din spate a mașinii și să mă simt mai creativă ca oricând, să petrec timp cu vară-mea, să-l citesc și să-l învăț pe Freud, să aplic la masterat, să merg împreună cu colegii de facultate la mare, să jucăm activity, mimă, eu, mafia, să citesc doar ce vreau eu și să nu mă mai simt constrânsă să învăț nimic din ceea ce nu-mi place, măcar pentru câteva luni.

Vara asta o să fie minunată. Și după o vară atât de frumoasă nu poate sosi decât o toamnă pe măsură.

Vă iubesc pe toți pentru că v-am iubit odată. 

Cică nu mai suntem copii, dar parcă tot suntem

Photo by Sithila Waduge on Unsplash

E trecut de ora cinci și bineînțeles că nu dorm. Mi-am dat peste cap somnul de câteva zile bune. Îmi dorm zilele și-mi trăiesc nopțile. Sunt înconjurată de foi și căni de apă și am browserul deschis pe modul incognito. Am dat cu search chestii pe Google care nu vreau să apară în istoric. 

Pe 4 am făcut 22 de ani... douăzeci și doi. Și parcă nu-mi vine să cred că cel puțin teoretic sunt om în toată firea, adult cum s-ar spune. Mă simt tânără, mă simt încă copiliță și cu toate astea mă simt și femeie în același timp. Dar niciun paradox nu mă mai miră. Am ajuns să cred că există NU POT, dar VREAU și viceversa. Există dragoste și nu există în același timp. Mi-am dat seama că absolutul este foarte rar... Și nu mă refer la vodca pe care ultima dată am băut-o la revelion și care m-a făcut să mă simt suprarealistă. Și lucrurile mi se întâmplau și nu mi se întâmplau în același timp. 

Sunt un om foarte norocos. Am trăit și am avut parte de mai mult decât mi-am imaginat în copilărie. Viața mi-a dat de fiecare dată înapoi de două ori ce mi-a luat. Și am învățat să renunț, să nu mai trag cu dinții și să nu mă mai agăț. Am învățat să las să moară pentru ca apoi să se nască ceva și mai frumos. Am avut curajul să abandonez. Am învățat să las uneori lucrurile să treacă pe lângă mine fără să mă pun instant în fața lor ca să mă lovească din plin. Și am avut tăria să sper, să sădesc, să plantez rădăcini în ceea ce se presupunea că era pământ mort și sec. Am avut puterea și dragostea să iert. Am dat și am luat șanse. Și a fost o perioadă de câteva săptămâni în viața mea în care m-am simțit mai singură și mai pierdută ca niciodată, cu toate că oamenii din suflet, din jur și din apartament erau mai mulți și mai prezenți ca oricând. Și mi-am lăsat sufletul otrăvit de furie. 

Proful meu de română din liceu care este un om extraordinar mi-a spus odată "toți avem traumele noastre sufletești". Și poate am mai spus asta și am mințit fără să știu, dar cred ca am depășit mai toate momentele care mă apăsau pe umeri și pe suflet. Nu mai am strângeri de inimă. Nu mai strâng pumnii nici de furie, nici de neputință, de durere. În schimb mi-a rămas un colț de nostalgie timid, inofensiv.

E adevărat că nu am mai scris de foarte mult timp. Cred că nu mai am sămânța de tristețe cu care am crescut în suflet. Și pe care în tot timpul ăsta am avut grijă să o așez sub ploi de vară ca să crească. Pentru că eu am fost genul de om care și-a alimentat tristețea, nefericirea, neputința. Dar de vreo patru luni încoace mi-am găsit liniștea. M-am depășit. M-am eliberat de lanțurile pe care mi le credeam permanente. 

Am părul lung și sănătos. Nu am avut niciodată părul așa de lung. Și afară e vară, e soare, e cald și port rochii colorate și sandale negre. Și mie mi-e cald și mi-e bine. Nu sunt nici măcar stresată cu licența. Și am sufletul plin de speranță, de siguranță, de vară. Sunt încă atât de mică... dar sunt și om mare. 

Ochii mei încă se miră de cât de frumoasă este viața asta!

Al nu ştiu câtelea vis

Photo by Larm Rmah on Unsplash

Eu şi el ne despărţiserăm pentru că el avea nevoie de mai mult timp şi somn. Eu am acceptat fără să lupt. Apoi eram cu altul, mult mai mare decât mine şi abuziv. Aproape tot visul am fugit de el... Prin parcuri, restaurante, malluri, chiar şi autobuze. Lucra(se) în poliţe şi avea multe relaţii, deci îşi permitea să facă orice avea chef. Plângeam şi fugeam într-una şi nimeni nu-l oprea. Toată lumea îl cunoştea, dădea noroc cu el, îl întreba ce mai face şi sfârşea prin a-i spune poate mai ieşim şi noi la o bere. Toată lumea vedea şi nu vedea ce fel de monstru era. Şi eu încercam, strigam, trăgeam oamenii de mânecă, voiam pe cineva care să-l poată opri, cineva care SĂ VREA să-l oprească. Odată am reuşit să scap pentru mai mult timp de el, asta însemnând să fug de el fără să-l am fix în spatele meu, auzindu-l cum îmi suflă în ceafă. Eram într-un autobuz şi voiam să mă duc la gară să fug de tot din oraş. Eram definiţia disperării. La un moment dat monstrul s-a urcat în autobuz. Nu ştiu cum a aflat că eram acolo. Am început să fug de la un capăt la celălalt al autobuzului. Mă strecuram printre oameni şi plângeam zgomotos. Când am ajuns în spatele autobuzului l-am văzut. Avea ochii şi părul negru. Era împreună cu o fată. M-am aşezat lângă el şi l-am rugat vorbit sau nu, nu mai ţin minte, să mă ajute. M-a luat în braţe. Nu mai ştiu exact ce s-a întâmplat, dar monstrul s-a dat până la urmă jos din autobuz. El mă ţinea în braţe, mă liniştea prin prezenţa lui şi îmi spunea că a auzit de monstrul ăsta şi, dacă vreau să fug, să nu iau vreun personal, pentru că mă va găsi. Vorbeam doar cu el, nu-mi amintesc dacă fata a spus ceva, dar ţin minte că avea o expresie plăcută pe faţă. La un moment dat mi-a zis noi ne dăm jos aici, tu rămâi aici, mai ai câteva staţii şi ajungi la gară. Am dat din cap în semn de da, iar apoi m-a sărutat lung, ţinându-mi obrajii în palme. Apoi mi-a spus ceva în franceză şi m-a întrebat da?, iar eu am dat din nou din cap în semn de da, cu toate că nu înţelesesem nimic din franceza lui. S-au dat jos şi eu am rămas înăuntru. Când mă urcasem în autobuz eram în Bucureşti în 85. După ce s-au dat jos, nu ştiu cum de m-a lovit ideea că de fapt nu sunt în Bucureşti, ci în Braşov, aşadar 85-ul nu exista. M-am dat jos panicată, neştiind în ce autobuz mă aflam, într-un fel de mozambic... Bucureştiul şi Braşovul erau un singur oraş. Clădirile ieşeau din pământ, oraşul se construia singur, iar eu fugeam de nebună pe străzi încercând să-l găsesc. Pentru că trebuia să îl găsesc. Simţeam că el era. Pe străzi erau foarte multe autocare şi mulţi oameni în excursie, dar aveam senzaţia că el nu era doar un simplu turist. Am avut de multe ori impresia că-l văd, dar când mă apropiam nu era el. Probabil nu l-aş fi recunoscut oricum. Apoi încercam să mă adun şi să-mi dau seama cu ce autobuz reuşeam să ajung în Braşov la gară. Până să-mi dau seama că era 51 m-am trezit.

Nu mai visasem de mult străini.

Scotocind prin cutiile mele de pantofi în care ascund comori

Photo by Wolfgang Hasselmann on Unsplash

Am găsit o stângăcie de care uitasem complet :)

Se întâmplă uneori

să ne intre frica în oase
şi-atunci începem să trăim cu toate becurile aprinse
de parcă fricii îi e frică de electricitate.
E periculos să te prindă frica pe scări
să simţi cum îţi respiră în ceafă
şi tu să nu poţi decât să fugi
să numeri fiecare treaptă
şi să te întrebi de ce nu se mai termină
să speri că cea din urmă va fi ultima
iar atunci când se sfârşesc
să continui să alergi călcând pe aer
şi să urli
"puteam sa jur că mai era o treaptă"
şi-apoi să-njuri în gând monstrul
care ţi-a făcut farsa asta
şi care cel mai probabil te arată cu degetul
din colţul camerei
te numeşte prost şi orb şi laş
şi prea om pentru întunericul ăsta.

10 things I need to say to 10 different people

Photo by Alexander Popov on Unsplash

1. Nu-ţi doresc să ştii adevărul.

2. Cu toate mările şi ţările... eşti la un click distanţă. Mereu. Oh, ce norocoasă sunt!

3. 0

4. Mi-am lipit perna de gură şi te-am urlat afară din plămâni. Nu mai sunt prea mici.

5. Orice ar spune lumea, sunt mândră că îţi semăn.

6. Am ajuns să fim exact aşa cum mi-am dorit. Mi-ai fost cel mai frumos Octombrie. Dar şi doar atât.

7. Dacă aţi şti... Dacă aţi şti... Mă întreb de multe ori ce aţi spune dacă v-aş mărturisi. Oare ar mai fi la fel? Nu. De-aia nu veţi şti niciodată! :D

8. Nu voi face greşelile tale. Nu te condamn pentru ele. Într-o zi îţi voi face viaţa mai uşoară. Ştiu asta.

9. Eşti prea bun pentru cât de rea sunt uneori.

10. Tu... tu eşti ca... melcul ăla... pe care ţi l-am arătat acum câteva zile. Înţelegi tu.

I'd burn my house down, just to hear them scream my name

Photo by David Maunsell on Unsplash

- Mă iubeşti. Eşti rău şi bun cu mine în acelaşi timp. Și am ajuns să nu mai înţeleg cine eşti.

- Ți-aş fi adus şi luna de pe cer dacă ai fi avut răbdare.

Și printre toate cuvintele de dragoste şi ură pe care mi le întinde în palmă sau mi le aruncă în faţă... îi scapă cel mai important lucru. Nu pot să-mi trăiesc prezentul aşteptându-mi viitorul. Nu pot să-mi trăiesc viaţa gândindu-mă la lucrurile care se presupune că au să se întâmple într-un oarecare viitor. Nu pot să trăiesc aşteptând... 

Ai fost anul meu de ploi şi soare. În ultima vreme mi-ai fost doar furtuni şi uragane. E ca şi cum afară ar ploua de nu ştiu câte luni iar mie, tot de atâta timp, mi-ar fi poftă de-aş muri de o ciocolată albă aerată, iar tu mi-ai cere să am răbdare, să aştept până se opreşte ploaia ca să mă duc la magazin. Nu am putut să mai aştept. Aşa că mi-am luat umbrela şi-am plecat. Înţelegi? 

Sunt repezită, ştiu. Ieri am fost atât de repezită încât am deschis uşile liftului înainte să ajungă la parter. Și am rămas blocată între etaje. Dar prefer să rămân blocată pentru că aşa am ales, am greşit sau am vrut eu. Prefer să sufăr din nebunia şi nesăbuinţa mea şi nu din alegerile altora. 

Nu pot aştepta la nesfârşit. Pentru că da, viitorul luminos despre care mi-ai tot povestit, mai urlat sau mai şoptit, era undeva atât de departe încât nu mi-l puteam imagina vreodată adevărat... al meu, real, aici. Știi?

Un altfel de repeat

Photo by Shantaryna Payne on Unsplash

Trăiesc ce trăiesc şi mă întorc mereu la aceleaşi melodii. Nu mai sunt în stare să-mi descriu viaţa sau sufletul aşa că mă folosesc de cuvintele altora. Cu toate că de fiecare dată a fost altfel, uneori am impresia că trăiesc pe repeat. Mereu aceeaşi coloană sonoră. Mereu aceleaşi melodii. Oameni şi locuri diferite. Şi cu toate astea... parcă un şir luuuung de întâmplări şi cuvinte care mai devreme sau mai târziu duc într-un singur punct. Mereu aici.

Parcă nu mă pot mulţumi niciodată cu ce am. Întotdeauna vreau mai mult. 

Mereu vie şi dezcătuşată.

Photo by Bryan Goff on Unsplash

Am început să am din nou vise noaptea. Mulţumesc, moşule! :)

Te uiţi la mine şi mă vezi

Photo by Manny Moreno on Unsplash

Cuvintele pe care ţi le-am şoptit, pe care ţi le-am urlat sau tăcut au fost tastate într-o căsuţă de messenger sau de facebook, rostite de la capătul unui telefon sau... cu puţin noroc faţă în faţă. Nu le-am scris aici pentru că nu credeam ca voi fi vreodată nevoită să răsfoiesc paginile blogului ca să-mi amintesc de cum am simţit unul pentru altul. De cum am fost unul cu altul. Intru uneori pe blogul nostru "secret", dar nu rezist mai mult de două, trei minute. Încerc să fac din asta un exerciţiu. Încerc să-mi măresc rezistenţa sufletului la tot ce a ţinut de trecutul pe care mi l-am dorit atât prezent cât şi viitor. 

Nu mai ştiu nimic de tine. Nu ştiu dacă ţi-a spus Mădă sau nu, dar te sunase pentru că o rugasem eu, ca să ştiu că eşti bine. Scriu toate lucrurile astea pentru tine, dar şi pentru mine. Nu am plecat acasă şi am venit aici ca să fiu liniştită şi mereu înconjurată de oameni. Şi reuşesc. Reuşesc să zâmbesc şi să îmi pun iar sufletul pe picioare. Chiar astăzi mi-a spus bunică-mea că am ochii mai puţin trişti decât ieri. Aşa mă fac bine... cu paşi de furnică. Cu victorii zilnice în care binele înseamnă mai puţin rău decât ieri. Astăzi ai avut şi tu ochii trişti. Şi eu... oricât mă ascund după zâmbete şi oameni, printre jocuri de cărţi şi căni de ciocolată caldă... degeaba.

O perioadă am tot sperat. Apoi mi-am dat seama că m-am minţit singură. Apoi am sperat din nou. Acum m-am resemnat. Pendulez încontinuu. Ştiu şi nu ştiu că diferenţele dintre noi sunt iremediabile. Accept şi nu accept că nu mai suntem. Îţi spun DA şi îţi spun NU zilnic în gând. Dar adevărul e atât de simplu... Fiecare om are dreptul de a fi fericit. Trebuie să avem curajul de a fi fericiţi. Trebuie să avem curajul de a o lua de la capăt. 

Am şi alte griji. Cred că ştii la ce mă refer... Dar am luat decizia de a nu mă gândi la nimic până nu mă întorc acolo pentru că altfel o să cedez. Nu pot face faţă. Am ajuns să am 41 de kilograme. Şi ochii parcă mereu plânşi, deşi nu mai pot să plâng. Noroc că sunt răcită ca să am pe ce da vina. 

Cred că a trecut o groază de timp de când nu am mai fost atât de sinceră pe blogul ăsta... Un alt motiv pentru care nu am mai scris aici. Am fost egoistă cu fiecare cuvânt spus. Pentru că a fost doar pentru urechile tale. Şi pentru maşina ta albă care a fost cea mai norocoasă maşină din lume! A avut şansa să vadă atâta dragoste... Şi cu toate astea... O să las câteva cuvinte aici: 

nouă februarie: Mi-ar plăcea să mă dezbrac de toate fricile aşa cum m-am dezbrăcat astăzi de haine în maşina ta.

optişpe februarie: În maşina ta, îmbrăcată de data asta, ţi-am zis: trebuie să fiu îndeajuns
de aproape încât să te motivez şi suficient de departe încât să te inspir.

De acum... ne aparţine toată inspiraţia din lume.

Love, if this is how you choose to leave me, let me let you

Photo by Meadow Marie on Unsplash

Dacă aş fi un semn de punctuaţie aş fi o cratimă. Cratima e ca ţinutul de mână în rândul cuvintelor, nu crezi? 6.februarie.2013

Acum aş fi o linie de dialog. De dragul tăcerii pe care ne-am întins-o azi definitiv pe buze.

Interpretarea viselor

Photo by KWON JUNHO on Unsplash

Aseară am visat că m-am trezit în miezul nopţii pentru că nu mai puteam să respir. Uitasem gazul aprins. Am încercat să îl opresc, dar nu aveam suficientă putere să învârt butonul. Panicată, am ieşit din apartament şi am bătut din uşă în uşă, în toiul nopţii, cerând ajutor. La un moment a ieşit un vecin. I-am explicat disperată ce s-a întâmplat şi a încercat să opreasca gazul, dar nu a reuşit. Aşa că a luat aragazul şi l-a dat afară din apartament spunându-mi că de acolo, de după uşă, nu are cum să-mi facă rău. I-am mulţumit şi m-am întors în pat să dorm. Și atunci m-am trezit.

Și m-am gândit la tine. Și la tot apartamentul ăsta care mă sufocă şi când eşti şi când nu eşti aici. Am obosit să aştept lucruri care nu au să se întâmple. Mi-ai spus că nu au să se întâmple. Nu pot.

Când un dezastru se întâlnește cu o catastrofă

Photo by Matt Howard on Unsplash

26.09.2012: Azi am avut o zi atât de urâtă încât n-am de gând să povestesc ce s-a întâmplat pentru că nu vreau să-mi amintesc de ea nici măcar peste ani.

 Azi am încercat să îmi amintesc ce mi se întâmplase, dar nu am reușit. Deci planul meu a funcționat, am reușit să uit. Poate veți crede că nu îmi amintesc din simplul motiv că nu este ceva important. Fals! A se învăța distincția dintre prezent și perfect compus! Și în plus, doar pentru că ceva nu (mai) este, nu înseamnă că nu a fost: toți oamenii care mi-au trecut prin suflet și care, la plecare, și-au lăsat amintirea atârnând în cuierul de lângă ușă. 

  

 Toți oamenii ăștia... oameni frumoși pe care i-am iubit mai mult sau mai puțin, mai rostit sau mai tăcut, mai cu brațele și buzele sau cu aerul și lumea dintre noi, toți... ați rămas poveștile mele încheiate mereu cu un "va urma". Și continuate mereu de către altcineva. Flashbacks. 

  

 Când un dezastru se întâlnește cu o catastrofă se produce de la bun început nu un prezent, ci o amintire. 

What parents don't know, won't hurt them

Photo by Gaelle Marcel on Unsplash

NOTA BENE:  uneori, a-i spune părintelui tău adevărul e cel mai egoist act.

It's our thing

Photo by Becca Tapert on Unsplash

Isn't it funny how day by day nothing changes, but when we look back everything's differrent?

It's our thing. Secretele noastre au gust de cafea. Și asta din simplul motiv că sunt mărturisite după ora 1 noaptea și după o cană mare de cafea. Așa cum unii oameni au nevoie de alcool că să prindă curaj, noi avem nevoie de cafea că să prindem mai mult timp. Parcă niciodată nu ne ajunge timpul pentru toate câte avem să ne (re)povestim.  

Am fost acum un an la o conferință ținută de un profesor universitar despre timp. Și la un moment dat a spus că extraordinar nu este doar să observăm schimbările din viața noastră, ci și pe cele care se petrec în viața celor care ne sunt aproape. Și trebuie să recunoaștem amândouă că am avut parte de o grămadă de plot twists. Știi cum a fost? Ca într-un film mindfuck din care lipsește o singură bucată ca să capete sens. Ei, singura diferență e că piesa puzzle lipsă a fost în fața noastră. Dar am preferat să ne închidem ochii sau să privim dincolo de ea din simplul motiv că nu era continuarea pe care ne-o doream. Va urma-ul plănuit. Oameni nepotriviți pentru noi – haine la un moment dat prea strâmte sau largi pe care totuși le-am păstrat. Cine știe, poate în viitor ne va sta mai bine cu ele. Și cu toate astea nu ne-am învățat lecția. Cu toate astea încă ne facem planuri uneori mult prea îndrăznețe. Alegeri de oameni și viață prea mari pentru cât de mici încă suntem. Dar e frumos, avem 21 de ani și toată energia că să o luăm de la capăt dacă e nevoie.

  

Anul 2013 a fost un an frumos. A fost anul în care am învățat că există dragoste după dragoste și că uneori e mai... cum nu am fi crezut vreodată că poate fi. Cum face ca ceea ce a fost înainte să rămână frumos, dar să pălească – așa cum îi șade frumos unei amintiri să fie.  

Și deși tot postul asta a fost despre schimbări... să știi că în toată incertitudinea asta de zi cu zi, tu ești omul cu cele mai adânci rădăcini în viața mea. Și pentru asta sunt recunoscătoare. Ca să vezi, unele relații la distanță chiar merg!  

  

La mulți ani plini de nebunia de care ai nevoie pentru înțelepciunea de mai târziu, draga mea colegă de bancă cea mai bună prietenă! :) 

Photo by Alexis Fauvet on Unsplash

Mi-am întins tăcerea pe buze. Abia apoi mi te-am zdrobit de suflet.

Diana a avut dreptate

Photo by pawel szvmanski on Unsplash

Mi-am luat îndoielile și le-am îndesat sub preș. Sunt dezordonată, mă știi. Până mâine când o să mă ajuți să-mi strâng toate lucrurile, o să și uit că le-am ascuns acolo. Sau că au existat. Și o să fie singurul lucru al meu care va rămâne aici. Acum nu-mi rămâne decât să aștept octombrie. Să fii acolo. Doar așa o să fie acasă. Pe curând!

So much hate for the ones we love

Photo by Evan Wise on Unsplash

Poți să stai lângă un om să priviți în zare și să vedeți cu totul altceva. Și fiecare e în stare să jure cu mâna pe inimă că ceea ce vede el e Adevărul. De aici începe totul să se rupă. Pentru că poate la început este fascinant să trăiești lângă cineva a cărui realitate nu coincide cu a ta, dar după nu face decât să ducă la dezastru. Nu degeaba se spune că cine se aseamănă se adună. Oamenii care văd diferit ajung să se îndepărteze. Se îndepărtează de bună voie, și nu pentru că sunt împinși la distanță de celălalt. Se îndepărtează fugind cu adevărul lor strâns la piept pentru că cea mai importantă persoană e cea din oglindă, nu cea de lângă tine. Și încep să cred că toată dragostea aia despre care mi s-a șoptit în ultima vreme nu e decât un basm pentru oameni mari care au o nevoie disperată de a crede în ceva. 

Am fost iubită pentru felul în care îl făceam pe celălalt să se simtă și nu pentru cine eram. Și în momentul în care toată imaginea aia ideală a început să se distorsioneze am devenit o dezamăgire. Dar dezamăgirea asta nu am produs-o eu, ci și-a produs-o singur. Așteptările prea mari omoară. Mai ții minte când ți-am spus că mi-e frică de înălțimi? Am ajuns prea devreme în punctul ăsta. Eram pe o autostradă din aia fără sfârșit... Dar ne-am pus singuri bețe în roate, ne-am pus singuri piedică și ne-am tras unul după altul în gol. Am decis să ne îmbrățișăm orgoliul și încăpățânarea, în loc să ne bucurăm unul de altul. Ne-am ales pe noi, oameni cu mândria neștirbită, în locul unor oameni fericiți. Cât am fost de fericiți...

E păcat. Pentru că am trecut peste obstacole și prejudecăți imense, dar n-am fost în stare să trecem peste lucrurile mici. În schimb ne-am priceput al naibii de bine la a arăta cu degetul către celălalt. La a amenința. La a șantaja emoțional. La a critica. La a refuza să ia fiecare asupra sa jumătate de vină. Pentru că totul a ajuns să se împartă la unul, și nu la doi. Pentru că e mai simplu să arunci decât să încerci să repari. Da, chiar e păcat. Sper să ne gustăm din plin fericirea și împlinirea de a fi oameni mândri, orgolioși, încăpățânați. Oameni perfecți și fără cusur, nu ca cel care ne-a fost alături, care ne-a iubit și ne-a acceptat.

Și poate e cazul să facem nu unul, nu doi, ci o sută de pași înapoi. Însă nu față de celălalt, ci față de noi înșine. Poate chiar suntem ca un tablou pe care dacă nu îl privim în ansamblul său, riscăm să nu îl înțelegem, sau mai rău, să-l înțelegem greșit. Și poate o să ne dăm seama, că fiecare trebuie să se construiască, să se modeleze, să se educe pe sine, nu pe celălalt. Acțiune – reacțiune. Dacă ne-am tras unul după altul în gol, de ce nu ne-am urma unul pe celălalt spre armonie? Doar am mai fost acolo. Și nu de mult.

I should have known better

Photo by Vesky on Unsplash

M-am lăsat prea afectată de întâmplări, decizii și oameni care nu mi se întâmplau mie. Greutăți care nu cădeau pe umerii mei, dar sub care mi-am vârât imediat spatele de teamă să nu-l zdrobească pe cel de lângă mine. Așa, reacție venită din proprie inițiativă și nu ca urmare a vreunui strigăt de ajutor. Altruism sau spirit autodistructiv? Pentru că una e să întinzi o mână și alta e să te apuci să cari și crucea celui de lângă tine. Ba mai mult, să simți că e de datoria ta să-i rezolvi problemele. Să iei asupra ta măcar jumătate din palma care se vrea a fi o lecție de viață. Pentru celălalt. Nu de alta, dar tu ai învățat-o deja.

Apoi mi-a venit și mie rândul. Și l-am legat la mâinile cu care a vrut să mă ajute. Și i-am pus și căluș ca să înăbuș orice sfat. Și asta doar ca să cad singură în gol. Pentru că eșecul e mai suportabil dacă te prăbușești fără să tragi pe nimeni după tine. Iar paharul de vodcă în cinstea victoriei e mai gustos atunci când ai reușit de unul singur – păcat că nu ai cu cine să-l ciocnești.

Pentru că așa am fost mereu. Am luat într-o mână binele și în cealaltă răul și le-am dus la extreme. Dacă tot ne bucurăm sau suferim, măcar s-o facem ca lumea, nu? 

Și n-am știut niciodată să am grijă de mine așa cum am avut de alții. Și încep să cred că egoismul e esențial când vine vorba de autoconservare.