Poți să stai lângă un om să priviți în zare și să vedeți cu totul altceva. Și fiecare e în stare să jure cu mâna pe inimă că ceea ce vede el e Adevărul. De aici începe totul să se rupă. Pentru că poate la început este fascinant să trăiești lângă cineva a cărui realitate nu coincide cu a ta, dar după nu face decât să ducă la dezastru. Nu degeaba se spune că cine se aseamănă se adună. Oamenii care văd diferit ajung să se îndepărteze. Se îndepărtează de bună voie, și nu pentru că sunt împinși la distanță de celălalt. Se îndepărtează fugind cu adevărul lor strâns la piept pentru că cea mai importantă persoană e cea din oglindă, nu cea de lângă tine. Și încep să cred că toată dragostea aia despre care mi s-a șoptit în ultima vreme nu e decât un basm pentru oameni mari care au o nevoie disperată de a crede în ceva.
Am fost iubită pentru felul în care îl făceam pe celălalt să se simtă și nu pentru cine eram. Și în momentul în care toată imaginea aia ideală a început să se distorsioneze am devenit o dezamăgire. Dar dezamăgirea asta nu am produs-o eu, ci și-a produs-o singur. Așteptările prea mari omoară. Mai ții minte când ți-am spus că mi-e frică de înălțimi? Am ajuns prea devreme în punctul ăsta. Eram pe o autostradă din aia fără sfârșit... Dar ne-am pus singuri bețe în roate, ne-am pus singuri piedică și ne-am tras unul după altul în gol. Am decis să ne îmbrățișăm orgoliul și încăpățânarea, în loc să ne bucurăm unul de altul. Ne-am ales pe noi, oameni cu mândria neștirbită, în locul unor oameni fericiți. Cât am fost de fericiți...
E păcat. Pentru că am trecut peste obstacole și prejudecăți imense, dar n-am fost în stare să trecem peste lucrurile mici. În schimb ne-am priceput al naibii de bine la a arăta cu degetul către celălalt. La a amenința. La a șantaja emoțional. La a critica. La a refuza să ia fiecare asupra sa jumătate de vină. Pentru că totul a ajuns să se împartă la unul, și nu la doi. Pentru că e mai simplu să arunci decât să încerci să repari. Da, chiar e păcat. Sper să ne gustăm din plin fericirea și împlinirea de a fi oameni mândri, orgolioși, încăpățânați. Oameni perfecți și fără cusur, nu ca cel care ne-a fost alături, care ne-a iubit și ne-a acceptat.
Și poate e cazul să facem nu unul, nu doi, ci o sută de pași înapoi. Însă nu față de celălalt, ci față de noi înșine. Poate chiar suntem ca un tablou pe care dacă nu îl privim în ansamblul său, riscăm să nu îl înțelegem, sau mai rău, să-l înțelegem greșit. Și poate o să ne dăm seama, că fiecare trebuie să se construiască, să se modeleze, să se educe pe sine, nu pe celălalt. Acțiune – reacțiune. Dacă ne-am tras unul după altul în gol, de ce nu ne-am urma unul pe celălalt spre armonie? Doar am mai fost acolo. Și nu de mult.
No comments:
Post a Comment
Vorbește-mi.