Cică nu mai suntem copii, dar parcă tot suntem

Photo by Sithila Waduge on Unsplash

E trecut de ora cinci și bineînțeles că nu dorm. Mi-am dat peste cap somnul de câteva zile bune. Îmi dorm zilele și-mi trăiesc nopțile. Sunt înconjurată de foi și căni de apă și am browserul deschis pe modul incognito. Am dat cu search chestii pe Google care nu vreau să apară în istoric. 

Pe 4 am făcut 22 de ani... douăzeci și doi. Și parcă nu-mi vine să cred că cel puțin teoretic sunt om în toată firea, adult cum s-ar spune. Mă simt tânără, mă simt încă copiliță și cu toate astea mă simt și femeie în același timp. Dar niciun paradox nu mă mai miră. Am ajuns să cred că există NU POT, dar VREAU și viceversa. Există dragoste și nu există în același timp. Mi-am dat seama că absolutul este foarte rar... Și nu mă refer la vodca pe care ultima dată am băut-o la revelion și care m-a făcut să mă simt suprarealistă. Și lucrurile mi se întâmplau și nu mi se întâmplau în același timp. 

Sunt un om foarte norocos. Am trăit și am avut parte de mai mult decât mi-am imaginat în copilărie. Viața mi-a dat de fiecare dată înapoi de două ori ce mi-a luat. Și am învățat să renunț, să nu mai trag cu dinții și să nu mă mai agăț. Am învățat să las să moară pentru ca apoi să se nască ceva și mai frumos. Am avut curajul să abandonez. Am învățat să las uneori lucrurile să treacă pe lângă mine fără să mă pun instant în fața lor ca să mă lovească din plin. Și am avut tăria să sper, să sădesc, să plantez rădăcini în ceea ce se presupunea că era pământ mort și sec. Am avut puterea și dragostea să iert. Am dat și am luat șanse. Și a fost o perioadă de câteva săptămâni în viața mea în care m-am simțit mai singură și mai pierdută ca niciodată, cu toate că oamenii din suflet, din jur și din apartament erau mai mulți și mai prezenți ca oricând. Și mi-am lăsat sufletul otrăvit de furie. 

Proful meu de română din liceu care este un om extraordinar mi-a spus odată "toți avem traumele noastre sufletești". Și poate am mai spus asta și am mințit fără să știu, dar cred ca am depășit mai toate momentele care mă apăsau pe umeri și pe suflet. Nu mai am strângeri de inimă. Nu mai strâng pumnii nici de furie, nici de neputință, de durere. În schimb mi-a rămas un colț de nostalgie timid, inofensiv.

E adevărat că nu am mai scris de foarte mult timp. Cred că nu mai am sămânța de tristețe cu care am crescut în suflet. Și pe care în tot timpul ăsta am avut grijă să o așez sub ploi de vară ca să crească. Pentru că eu am fost genul de om care și-a alimentat tristețea, nefericirea, neputința. Dar de vreo patru luni încoace mi-am găsit liniștea. M-am depășit. M-am eliberat de lanțurile pe care mi le credeam permanente. 

Am părul lung și sănătos. Nu am avut niciodată părul așa de lung. Și afară e vară, e soare, e cald și port rochii colorate și sandale negre. Și mie mi-e cald și mi-e bine. Nu sunt nici măcar stresată cu licența. Și am sufletul plin de speranță, de siguranță, de vară. Sunt încă atât de mică... dar sunt și om mare. 

Ochii mei încă se miră de cât de frumoasă este viața asta!