De prin blogul meu secret

Photo by Evgeny Ozerov on Unsplash

Da, se pare că acum 2-3 ani mi-am făcut un blog secret (cică?) pe care scriam constant. Am uitat complet de el, am dat din greșală pe net acum de el. Câteva chestii care, nu știu, m-au făcut să-mi fie și mai drag trecutul (nu mai drag decât prezentul – e nesănătos):

Am încetat să visez cu ochii deschiși la noi. Cât timp mai durează până n-o să te mai visez nici cu ochii închiși?

O iau de la capăt cu un nou sfârșit. Ciudat cum astea au fost de fapt începuturile mele.

Azi noapte am visat că mi-ai spus că mă iubeşti. Nu putea să sune mai firesc decât atât.

Yellow Lights: sunt încurcată în asta

Yellow Lights: cu totul

Yellow Lights: adica şi să vreau să ies

Yellow Lights: nu mai am cum

Yellow Lights: pentru că am pus suflet

Yellow Lights: şi când pui suflet

Yellow Lights: nu mai ai cum să-l iei înapoi

Yellow Lights: cu una cu două

21 noiembrie – Astăzi am fost frumoasă şi tu nu ai fost aici să mă vezi.

Yellow Lights: da

Yellow Lights: dar mă sărutaseși

Yellow Lights: și era ca și cum

Yellow Lights: luaseși ceva

Yellow Lights: îți dădusem ceva

Yellow Lights: din mine

Tocmai am respins buzele altui băiat. Pentru că încă simt gustul tău. Şi nu vreau să-l pierd. Să-l înlocuiesc nici atât. Mi-e dor de tine. Tot drumul spre casă nu am făcut decât să mă gândesc la cum ar fi trebuit să fii tu cel care mă conduce. Dacă erai tu… te-aş fi lăsat să mă săruţi până dimineaţă. De ce n-ai putut să mă păstrezi?

Eşti o furtună, nu un tsunami. Nu eşti atât de distrugător pe cât te crezi.

Yellow Lights: să nu mă regreți niciodată

Cu sufletul nu se merge înainte. 

Oricât de bine ne-am pricepe la cuvinte… de multe ori nu vorbim aceeaşi limbă.

Acum doi ani: Mă mai gândesc din când în când la tine. Dar nu spun nimănui asta. Nu ştiu dacă e normal sau nu, dacă e corect sau nu, dacă e bine sau rău… Aş vrea să mai vorbim din când în când. Aş vrea să ştiu că eşti bine. Vreau să ştiu că… la naiba. It wasn't meant to be. Ştiu. Dar mă doare să ştiu că ţi-am lăsat un gust amar. Ai avut minusurile tale. Ştiu. Şi eu le-am avut pe ale mele. Dar am avut şi momente de o frumuseţe incredibilă. Şi n-aş vrea să le uiţi. Nici să te gândeşti la ele dacă îţi fac rău. Dar aş vrea să rămână peste ani. Sunt melodii care îmi amintesc de tine. I know, I know, I know there will be tears. Îmi pare rău. De ce te-ai apucat de fumat? Ce mai faci? Care sunt acum prietenii tăi? Tot cei de atunci pe care nu am apucat să-i întâlnesc? Am dat reply la piesă. Ce sado-maso sunt. Nu pot să-ţi spun tot ce cred. Nu vreau să te induc în eroare. Să mă joc cu mintea ta cum s-a jucat el cu a mea. Nu. Sunt fericită. Uneori. Nu tot timpul. Acum nu sunt… Am momente în care îmi vine să pun mâna pe telefon şi să te sun. Să văd ce mai faci. Cum mai eşti. Ce mai fac Sara şi Simona. Sau cum te mai înţelegi cu tatăl tău. De mama ta ştiu sigur că tot frumoasă e. Bunicul tău cred că în continuare nu vrea să audă de mine. E normal să par personajul negativ. Ei te iubesc. Eu te-am iubit… dar te-am făcut să suferi. Am plecat. Nu pentru că nu eram fericită, ci pentru că nu eram fericiţi. Oricât ai încerca să te autoconvingi că nu e aşa. Am dreptate şi tu ştii asta. Reply încă o dată. De fiecare dată când o să aud melodia asta o să-mi amintesc de seara de la karaoke. Când ai cântat-o cu Sabina ţinându-mă pe mine de mână. Am băut vodcă cu suc de mere. În drum spre casă m-ai cărat pe umeri. Ţi-am pus mâinile la ochi şi te-am ghidat. Mai la dreapta, mai la stânga, drept în faţă, aşa, da, nu, stai! Ce uşor era cu încrederea în momentul ăla. Sper să mai poţi, dar mai ales să vrei să mai ai încrederea pe care ai avut-o în mine în Altă-Cineva. Îţi mulţumesc şi îmi pare rău.