E simplu, eu am fost foaia şi tu ai fost stiloul. Tu ai fost cel care mă schimba în fiecare zi. Ai început prin mici desene în colţurile paginii. Linii curbe se îmbinau armonios. Mă făceai să mă simt ca şi cum aparţineam cuiva. Şi aparţineam. Ţie. Eram mândră de desenele pe care le făceai în fiecare zi pentru că simţeam că devenim una şi aceeaşi persoană. Nu ţi-am impus vreodată ce să desenezi, am lăsat la alegerea ta şi era mai bine aşa. Mă surprindeai cu fel şi fel de nimicuri: azi o floare, mâine un soare, poimâine o stea. Începeai să îţi laşi amprenta asupra mea.
Cu timpul colţurile mele nu au mai fost de ajuns şi nici desenele nu au mai fost interesante. Ai început să scrii. Primele cuvinte au fost "îmi lipseşti". Ai continuat să scrii în fiecare zi câte un cuvânt. Aşteptam cu nerăbdare ca noaptea să treacă pentru a vedea ce urma să scrijelești pe suprafaţa mea albă. Am încercat să ghicesc, să intuiesc ce voiai să îmi transmiţi, dar niciodată nu am reuşit şi mă bucur că a fost aşa. Erai imprevizibil.
Mă scriai mai des acum si începuseși iar să mă desenezi cu mai multă îndemânare decât înainte. Doar că într-o zi, (din neatenţie?) ai stăruit prea mult asupra unui cuvânt şi cerneala ta a căzut din peniţă. Începea să se întindă ameninţător pe suprafaţa mea. Te-am rugat disperată "fă ceva!". M-ai întrebat dacă am pastă corectoare şi ţi-am spus că nu. Vedeam cum puţinul de suprafaţă albă pe care îl mai aveam era acum pătat. Nu ţi-am reproşat nimic şi cu toate acestea te-ai înfuriat, deşi fusese vina ta. Aşa că nu ai stat pe gânduri şi ai început să mă mâzgăleşti. Rece, indiferent, brutal, crud. Simţeam cum peniţa ta zgâria fiecare bucăţică din mine. Te-am implorat să încetezi, dar nu ai vrut. La un moment dat ai apăsat atât de tare asupra mea încât m-ai îndoit şi rupt într-un colţ. Te-ai oprit şi te-ai uitat dezgustat la mine după care ai plecat. Fără să te uiţi înapoi.
M-am chinuit să mă refac, eram toată mototolită si mâzgălită. Până în acel moment, întotdeauna îmi plăcuse felul în care arăta cerneala ta neagră pe pagina mea albă. Dar acum simţeam că mă sufocă. Mă simţeam încărcată de prea multe amintiri si sentimente. Preferam să fiu nescrisă şi goală. Complet albă. Ai fost egoist, ai scris pe toată suprafaţa mea, abia dacă se mai văd spaţii albe iar şi acelea sunt mult prea înguste pentru a permite cuiva să mă scrie, să mă deseneze. Tu încă ai cerneală, tu încă poţi să scrii... dar eu? Nu mă doare neapărat că m-ai lăsat aşa, în starea asta, ci mai mult faptul că ştiu, că eu nu am lăsat nicio urmă asupra ta. Poate doar bucăţica aceea de hârtie care s-a rupt şi zace acum atârnând de peniţa ta. Dar şi aceea va dispărea curând de îndată ce vei începe să desenezi şi să scrii altă foaie. Vezi? Aici este diferenţa dintre noi doi. Tu vei putea oricând să scrii, dar eu nu mă voi putea lăsa scrisă prea curând. Cel pe a cărui cerneală mă voi lăsa nu mă va putea scrie prea uşor. Va trebui să mă netezească, iar mai apoi să mă şteargă cu pastă corectoare. Puţini sunt cei care au răbdarea necesară.
Bănuiesc că... o sa rămân a nimănui. Acolo, într-un colţ de cameră, mototolită şi ruptă până mă va găsi cineva. De fapt nu "cineva" ci "oricine".
No comments:
Post a Comment
Vorbește-mi.