Era o dimineaţă rece de toamnă. Plouase toată noaptea. Am ieşit să mă plimb, nu puteam să stau în casă, simţeam că mă sufoc. Aerul rece m-a trezit imediat biciuindu-mi faţa. Era mult prea frig. Un frig care îmi pătrunsese până în măduva oaselor. Încercam să mă gândesc la ceva doar-doar n-oi mai simţi frigul. Am început să număr frunzele galbene de pe jos. M-am plictisit însă în momentul în care am ajuns la cea de a cincizecişiopta.
Mi-am aşezat din nou fularul şi mai strâns la gură, speram să nu mai simt aerul rece.
Am decis să mă întorc acasă şi să mă abandonez în fotoliu cu o cană de ciocolată caldă în mână. Străzile gri erau şi ele pustii. Aproape ajunsesem la scara blocului când am zărit două picioruşe goale ce ieşeau de sub un morman de zdrenţe şi cartoane. Inima mi-a stat in loc. M-am apropiat încet, am dat la o parte o haină prăfuită maro şi atunci i-am văzut chipul. Era o fetiţă. Mi-a îngheţat sângele în vine, mi-era teamă să nu fie moartă. Dar, ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile, a deschis ochii. Mă privea mirată. Nu ştiam ce să fac aşa că m-am rezumat la a-i zâmbi. Ne priveam una pe cealaltă fără să spună niciuna ceva. Nu mă simţeam stânjenită, pentru că astfel aveam timp să o studiez. Avea vreo 7-8 ani, îmi puteam da seama după inocenţa feţei ei. Avea un păr lung brunet şi ochii de un albastru închis cum nu mai văzusem până atunci. Era îmbrăcată cu o bluză lungă, albastră, care îi scotea şi mai mult ochii în evidenţă şi cu o pereche de pantaloni rupţi şi foarte murdari. Nu purta încălţăminte.
- Bună, i-am zis.
Fetiţa însă nu schiţă vreun gest. Parcă încremenise, se uita lung la mine fără să zică ceva.
- Ţi-e frig? Am întrebat-o, sperând că de data asta voi primi un răspuns.
Fata încuviinţă cu o înclinare a capului.
- Uite, eu locuiesc în blocul ăsta, ce zici vrei să vii cu mine? Am putea bea amândouă nişte ciocolată caldă, te-ai mai încălzi.
Ochii fetiţei scânteiară. Zâmbi şi înclină încă o dată capul în semn că da. Am luat-o de mână şi am urcat cu liftul până la etajul 5, unde locuiam. De îndată ce am ajuns am condus-o în bucătărie şi i-am zis să mă aştepte. I-am adus nişte haine care îmi rămăseseră mici. Erau mult prea largi pentru ea, dar măcar erau curate şi uscate spre deosebire de cele pe care le purta.
- Vrei ciocolată caldă? am întrebat-o zâmbind.
- Da… vă rog, răspunse ea şoptit.
Am fost plăcut surprinsă când am observat că vorbea. Avea o voce subţire şi plăcută.
Am preparat, aşadar, cele două ciocolate calde. Am dus-o în sufragerie şi am aşezat-o pe un fotoliu, învelind-o cu o pătură groasă. Căldura începu să îi inunde întregul corp. Stăteam amândouă în linişte şi ne savuram ciocolata caldă atunci când ea sparse tăcerea print-un oftat.
- Ce frig e, aşa-i? am întrebat.
- Foarte, răspunse ea simplu.
Linişte din nou.
- Mi-e dor de ea… şopti fetiţa.
- De mama ta?
- Ceva de genul…
- Unde e? am întrebat cu inima strânsă.
- Nici eu nu ştiu, nu ştiu nici măcar dacă mai trăieşte…
- De ce? Ce s-a întâmplat cu ea? am întrebat speriată.
- Nu ştiu… Într-o zi m-a dat afară din casa şi din sufletul ei, nu am mai văzut-o de atunci.
- Ai încercat să o cauţi? Te pot ajuta eu, o putem găsi.
- Nu… odată ce m-a alungat nu mă voi putea întoarce vreodată. Nu mă mai vrea.
Ochii mi se umpluseră de lacrimi. Era "ceva" în legătură cu fetiţa asta care mă înduioşa. Aveam impresia că o cunosc de o viaţă întreagă. Mi-era dragă, aşa că nu am ezitat şi am întrebat-o:
- Nu ai vrea să locuieşti cu mine? Aş putea avea grijă de tine. Am putea bea ciocolată caldă în fiecare zi, nu ţi-ar mai fi frig, te-aş învăţa cum să scrii, ne-am juca împreună, ţi-aş citi poveşti şi te-aş înveli înainte să adormi.
- Mi-e frică…
- De ce?
- Să nu mă abandonezi şi tu…
- Nu se va întâmpla, ai încredere în mine, te rog…
- Promiţi?
- Promit.
Liniste. Ne zâmbeam una alteia. Mi-am dat seama că nu ştiam nici măcar cum o cheamă aşa că am întrebat-o. Mi-a răspuns în timp ce privea atentă urmele pe care le lăsase ciocolata caldă pe cana acum goală:
- Speranţă.
Doi ani mai târziu, pe o alee obscură, o fetiţa de 9-10 ani stătea zgribulită sub un morman de zdrenţe. O femeie se opri în faţa ei şi înduioşată de starea în care se afla fetiţa o întrebă:
- Ai vrea să mergem până la mine acasă? Te-ai mai încălzi, am putea bea o ciocolată caldă… Ce zici?
Fata încuviinţă înclinând capul şi îşi spuse în gând: "aşa începe mereu… cu o ciocolată caldă".
No comments:
Post a Comment
Vorbește-mi.