Crimă

Photo by Jr Korpa on Unsplash

- Haide!

- Unde?

- Să ne jucăm, nu vezi cât de frumos e afară?

- Sunt ocupat. Nu am timp de prostiile tale.

- Tu nu mai ai timp niciodată. Ar trebui să mai scoţi capul din cutia în care te-ai izolat. Viaţa nu e acolo, ci în afara ei. Ai uitat să mai zâmbeşti sau să te bucuri de lucrurile mărunte. Nu, să nu încerci să mă contrazici. Promovarea în funcţie sau orice are legătură cu acea cutie în care te-ai închis nu contează. Nu sunt alea lucrurile care au importanţă.

- Mă faci să râd. Ce ştii tu despre viaţă?

- Ştiu mai multe, deşi sunt mai tânăr. Ştiu cum să mă bucur de fiecare răsărit de soare, de fiecare bomboană de ciocolată, de fiecare cuvânt sau de fiecare îmbrăţişare. Tu nu ştii cum să te bucuri de lucrurile ăstea.

- Taci!

- Te doare adevărul, nu?

- Taci, am zis! Te urăsc.

- Da, mă urăşti. Pentru că ştiu mai multe lucruri despre viaţă decât tine.

- Ce ştii tu despre viaţă? Viaţa ta abia a început, nu ai habar de nimic.

- Cu siguranţă ştiu mai multe decât ştii tu. De ce nu mă laşi să te ajut? Te pot învăţa cum să zâmbeşti din nou.

- Nu am nevoie de ajutorul tău. Pleacă, lasă-mă în pace.

- Nu. Lasă-mă să te ajut, te rog…

- Pleacă am zis!

- Sau ce?

- Sau o să te fac eu să pleci pentru totdeauna.

Soarele apune, păsările cântă, oamenii râd. Pe o bancă, se află ea. Ea, cea care se simte goală, pustiită. Ea, cea care şopteşte mai mult pentru sine, "adultul a ucis copilul din mine".