Linia de sosire

Photo by on Anika Huizinga on Unsplash

De când eram mică mi-a plăcut să alerg. Singură sau însoţită îmi era tot una pentru că atunci când alergam eram doar eu şi pământul de sub picioarele mele. Într-o seară rece de primăvară am început să alergăm împreună. Vântul bătea uşor, aerul era curat, îţi mai aminteşti? Am alergat aşa, ore în şir fără să obosim sau să ne plictisim unul de altul. Am decis să alergăm împreună. Pentru cât timp? Nu ştiu. Mi-ai zis că poate pentru o săptămână sau poate pentru un an. Mi-ai spus că depinde. Te-am întrebat zâmbind de ce anume mai exact. N-a fost nevoie să îmi dai răspunsul: am văzut în ochii tăi. Te plictiseai repede. Nu puteai alerga în aceleaşi locuri de fiecare dată, nu puteai să vezi mereu aceleaşi chipuri sau să alergi ţinând de mână aceeaşi persoană. Am înţeles. M-ai pus să îţi promit că nu voi alerga niciodată prea repede şi că vom fi mereu pe acelaşi picior de plecare. Am decis să îţi ascult sfatul şi să mă las în voia sorţii o dată cu tine. Să nu mă gândesc la ce va fi mâine, peste 10 zile sau peste o lună. Vezi? Ai reuşit. Ai reuşit să faci dintr-un om însetat de certitudine şi stabilitate un om dispus să îşi asume riscuri şi să facă compromisuri. Şi am alergat împreună, zi şi noapte, niciodată prea repede, niciodată prea încet. Îmi făcea plăcere să alerg cu tine şi să vorbim despre lucruri făr' de nicio noimă. Nu oboseam şi nu mă plictiseam vreodată. Într-o zi, mi-am dorit să grăbesc pasul, îmi doream atât de mult să ajung la linia de final. M-ai strâns de mână şi mi-ai zis să mă opresc, să îmi menţin viteza constantă, să nu încerc să grăbesc lucrurile. Dar nu m-am putut abţine, eram sigură că, dacă voi grăbi pasul, la fel vei face şi tu din dorinţa de a mă ajunge din urmă. Aşa că am început să alerg din ce în ce mai repede, fiind atât de convinsă că eşti în urma mea, încât nici nu m-am sinchisit să întorc privirea pentru a vedea dacă eşti acolo. Simţeam că mă apropii de linia de final, eram atât de fericită că vom face împreună pasul decisiv. Am alergat, am alergat şi am alergat ore în şir... zile sau ani? Niciodată nu am ştiut. Am continuat să alerg, dorindu-mi cu ardoare să ajung acolo, la linia de sosire. Când în sfârşit am văzut-o, am decis să te aştept, să facem ultimul pas împreună, ţinându-ne de mână ca în seara aceea rece de primăvară. M-am întors cu un zâmbet larg pe faţă, dar autostrada era pustie... Nu erai acolo. Ştiam că nu o să mai apari. Ştiam asta, dar am preferat să mă mint şi să îmi spun că poate ai rămas în urmă, poate ai obosit sau ţi-a fost foame şi te-ai oprit pentru a mânca ceva. Poate chiar acum întrebi diferiţi oameni dacă m-au văzut şi dacă ştiu încotro am luat-o. Am preferat să mă mint. M-am aşezat lângă linia de sosire şi am aşteptat. Am aşteptat să mă ajungi din urmă. Ştiu că mai mult ca sigur nu o să mă ajungi din urmă vreodată, cel mai probabil nici măcar nu o să încerci, dar eu o sa fiu acolo, lângă linia de sosire şi o să te aştept. Pentru cât timp? Pentru cât timp va fi nevoie. Vântul bate uşor, aerul e curat ca în seara aceea rece de primăvară.

Oare îţi mai aminteşti?