Filele sufletului

Photo by Olga Tutunaru on Unsplash

Încă de când mai credeam în basme, mi s-a spus că voi şti

 cine este persoana potrivită pentru mine atunci când amândoi vom putea citi unul în sufletul celuilalt. Mi s-a mai spus că, deşi nu vom avea aceeaşi poveste, vom fi identici.

Aşa că am început să caut. Să caut în oameni. Să caut adânc şi să citesc fiecare filă a sufletului lor. Mi-a fost greu la început să reuşesc să găsesc sufletul unui om. L-am căutat în sărutul lui, în îmbrăţişarea lui şi nu l-am găsit, deşi, mi s-a spus că atunci când îl voi săruta, vom fi legaţi pentru totdeauna pentru că o parte din sufletul lui va curge în mine, iar o parte din sufletul meu va aluneca în el. Ei bine, nu a fost aşa. Mă întrebam mereu, cum pot citi în sufletul unui om dacă nu ştiu unde se află sufletul? Am căutat răspunsul zile întregi fără să îl găsesc. Până când, într-o zi, am privit mai atent. Nu la el, ci în el. În ochii lui. Şi mi-am dat seama că nu degeaba se spune că "ochii sunt oglinda sufletului".

Am început să cercetez în oameni ca să văd cine este potrivit pentru mine şi cine nu. Dar era greu pentru că majoritatea îşi încuiau filele de gânduri, emoţii şi sentimente cu lacăte mari şi grele. Cu timpul, am învăţat cum să obţin cheia către sufletul oamenilor. Nu a fost atât de greu precum am crezut, tot ceea ce trebuia să fac era să arăt înţelegere, compasiune şi să fiu demnă de încredere. Mulţi oameni mi-au încredinţat cheia către sufletul lor; o cheie mică, uneori de argint, alteori de aramă. De fiecare dată, înainte să plec le-am înapoiat cheia cu dezamăgire. 

Nu găseam ceea ce căutam. Ciudat este că nici eu nu ştiam exact ceea ce căutam. Identici din toate punctele de vedere... nu este imposibil?

Mi-am petrecut ore întregi citind în sufletul oamenilor: amintiri, poveşti, întâmplări care mai de care mai interesante sau bizare. Nu mă plictiseam, era chiar interesant să am acces deplin la toate gândurile şi sentimentele cuiva.

Am conştientizat că nu aveam cum să îmi dau seama cine este potrivit pentru mine şi cine nu din moment ce nu mă cunoşteam pe mine însămi. Îmi petrecusem atât de mult timp încercând să pătrund în sufletul celorlalţi încât uitasem cu desăvârşire că mai întâi trebuie să mă cunosc pe mine ca să îi cunosc pe ceilalţi. Aşa că am început să mă citesc. Cu răbdare şi atenţie, corectând pe ici pe colo diferite sentimente sau vorbe dure. Mi-am îndreptat greşelile şi am făcut altele. Dar nu-i nimic. Am timp să mă rescriu la nesfârşit până când structura şi conţinutul meu vor fi perfecte. Sau nu... nu vreau perfecţiune. Nu vreau să devin un robot incapabil de a greşi. M-am scris şi şters de multe ori, am constatat că, în timp, îmi schimbasem stilul de a scrie şi forma literelor. Scriam din ce în ce mai matur, iar literele erau mai rotunde acum decât înainte. Trecusem de la subiectivitate la obiectivitate, eram mai dură cu mine, dar era mai bine aşa. În câţiva ani, am ajuns să mă cunosc şi mi-am spus că abia acum trebuie să încep să încerc să citesc în sufletul altor oameni.

Am început iar să citesc, eram înconjurată zi şi noapte de file care mai de care mai îngălbenite de timp. Am citit în neştire şi cu fiecare filă dată eram şi mai dezamăgită pentru că nu găseam ceea ce căutam de atâta timp, iar atunci când găseam o mică parte din ceea ce îmi doream, nu era reciproc. Ei nu puteau citi în sufletul meu, deci nu eram identici. Mi s-a reproşat că nu scriu destul de poetic, că sunt haotică, că scrisul meu nu este destul de caligrafic. Cum poţi citi în sufletul cuiva dacă nu înţelegi scrisul? Aveau dreptate.

Într-o zi l-am cunoscut pe El. La început nu am vrut nici măcar să încerc să mai citesc în sufletul lui. Obosisem. De fiecare dată când încercam să citesc toate cuvintele se suprapuneau alcătuind o avalanşă de litere ce nu avea vreun sens. Vederea îmi era afectată, căci citisem mult prea mult în fiecare zi, în fiecare noapte. Cu toate astea m-am hotărât să încerc, pentru ultima dată. Nu mi-a fost uşor să obţin cheia către sufletul lui, cea care deschidea lacătul. De fapt erau lacăte, căci filele sufletului său erau bine păzite de trei lacăte ameninţătoare mari şi grele. Cu timpul am reuşit să obţin cheia care le putea deschide. Era de aur. Până atunci nu mai întâlnisem cheiţe de aur. Am zâmbit. Era ciudat. Am pătruns timidă în camera sufletului său. Era mică, dar drăguţă. Era curată şi frumos zugrăvită. Pe masă am găsit un teanc de file, nu erau îngălbenite, ci erau bine păstrate. Mă simţeam stingheră. Am ridicat cu mâinile tremurânde prima filă şi am început să citesc. Nu ştiu cât am stat acolo pentru că timpul părea că a stat în loc. Când am terminat de citit, m-am ridicat uimită şi obosită. Am închis uşa cu cheia şi am ieşit din sufletul lui la fel de timid precum am intrat. Eram într-adevăr identici. Aceeaşi exprimare, acelaşi scris. Aceeaşi formă a literelor, acelaşi punct al lui "i" niciodată pus perfect deasupra literei. Aceeaşi foaie si aceeaşi cerneală. Aceleaşi emoţii şi gânduri. Acelaşi spaţiu de 3 centimetri pe care îl lăsam ca alineat, aceleaşi puncte de suspensie abia vizibile pe care cerneala albastră le lăsa pe foaie. Nu m-am chinuit şi nu am zăbovit în faţa niciunei fraze, comparaţii sau cuvânt. Totul era clar. Totul era identic deşi aveam o altă poveste. Mi-era teamă că el nu va putea citi în sufletul meu. Pentru o secundă am vrut să mă rescriu, dar am decis că e mai bine sa mă las aşa, aşa cum eram scrisă atunci.

M-a citit. Şi amândoi simţeam la fel. Ne găsiserăm. Dintr-o întâmplare. Am intrat din nou în camera sufletului său, m-am aşezat la masă şi am scris pe o foaie: Capitolul XXIII. Începea un nou capitol pentru amândoi. Un capitol care avea să conţină aceleaşi amintiri, aceeaşi poveste, un capitol care avea să fie identic din toate punctele de vedere.

Ne găsiserăm.