You're not the one

There are deeper and darker things than me.

Mai mult de o trilogie

Photo by Casey Fyfe on Unsplash

Melodia asta o să-mi amintească întotdeauna de tine. Și de drumul nostru de întoarcere. Dacă aş fi reuşit cumva să-mi ies din trup şi să ne privesc de undeva, din afară, de sus, mergând pe autostradă cu melodia asta pe fundal... cel mai probabil aş fi gândit "Da, băi, uite filmul pe care am tot vrut să-l văd, pe care l-am tot căutat... fără să-i ştiu titlul".

Când s-ar fi terminat melodia ar fi apărut în josul ecranului: "De urmat, va urma. Întrebarea este: cât?" E simplu. Cât o să ne ţinem de mână.

Strigăt de ajutor care se vrea a fi ignorat

Photo by Marek Szturc on Unsplash

Bagă-mi minţile în cap si sufletul la loc în piept că au luat-o toate razna în mine! 
Parcă nimic nu mai e la locul său.

Photo by Debby Hudson on Unsplash

You know you're in trouble when you start writing their names with capslock. Fuck.

3 minute şi 46 secunde de melancolie

Photo by Daniel Vogel on Unsplash

Ascult melodia de mai jos şi îmi amintesc de excursia cu cortul din vară. Nu mai ştiu exact ce zi era, ştiu doar că era iulie... Și era aşa, un pic de început. Punctul zero pe axa noastră a timpului. La întoarcere am stat în faţă. Eram toţi obosiţi. Rareş conducea, eu mă uitam pe geam şi ţin minte că zâmbeam. Eram fericită. Și mulţumită de punctul în care reuşisem să ajung. La un moment dat a început melodia asta. După ce am ascultat prima dată refrenul, i-am zis lui Rareş "băi, ce mişto e melodia asta". O ascultam aşa... parcă cu întreg trupul. Era exact unul dintre momentele alea (super clişeice) în care te simţi ca într-un film. Și mă simţeam într-un fel îndrăgostită, cu toate că nu aveam de cine. Era vorba mai mult de o idee, de ceea ce ştiam că, mai devreme sau mai târziu, va urma. Când s-a terminat piesa, Rareş i-a dat repeat, dar până să o termin de ascultat am ajuns în faţa casei mele şi m-am dat jos. Primul lucru pe care l-am făcut atunci când am aprins calculatorul a fost să o caut pe net şi să o downloadez. Și să o ascult iar şi iar şi iar.

Apoi am uitat de ea. Dar ai apărut tu. Nu mult, la câteva zile. Și am început să ascult din nou melodia, fericită că de data asta aveam în sfârşit o persoană la care mă puteam gândi atunci când fredonam versurile. 

Apoi, cu timpul, am uitat din nou de ea. Pe măsură ce ne ţineam de mână, dar fiecare apucând-o într-o cu totul altă direcţie, toată distanţa dintre noi a început să se deşire. Ca un fular prost croşetat. Sau deloc croşetat, mai bine zis. Zi de zi. Zi de zi. Lent. Sesizabil doar după un anumit timp, când, bineînţeles, a urmat binecunoscuta întrebare: "când s-au stricat lucrurile în halul ăsta?". Și de ce. Dar oricum... răspunsurile nu o să scurteze niciodată distanţa. Asta e o lecţie pe care mi-am băgat-o bine în cap.

Ca să ajung în prezent... Astăzi am dat iar de piesa asta şi după ce i-am dat play au început fel şi fel de flashback-uri pe care regret că n-am avut cum să le filmez. Nu ştiu dacă pentru a ţi le arăta şi ţie sau doar aşa... pentru că erau frumoase. Cert este că am avut fix senzaţiile alea de la început, când noaptea începea pentru noi la cinci dimineaţa. Când încă nu ne spuseserăm nicio tăcere grea. Când încă nu exista niciun zid imposibil de sărit sau de dărâmat. Oricât m-aş fi străduit. Când golurile din stomac erau mai mult decât binevenite. Când exista timp.

Și mă minunez din nou... de importanţa unor lucruri atât de mărunte care, în cele din urmă, ajung să pună în umbră imaginea de ansamblu. Și mă bucur pentru fiecare moment care, în momentul ăla, avea un faţa lui un final fericit. Și tot timpul din lume să se repete.

Dăruirea de sine nu miroase a bine

Photo by Jakob Owens on Unsplash

Până acum dăruirea de sine nu a dus decât la dezastru. Și apoi la nimic. La gol. Am încercat să înţeleg de ce nu eşti îndeajuns atunci când te dai cu totul. E ca şi cum ai pune în palma celuilalt mai multă dragoste decât ar fi putut vreodată să ţină. Sau mai mult decât ar fi crezut vreodată că o să primească. Dar, bănuiesc, aşa a fost dintotdeauna. Oamenii n-au ştiut niciodată să aprecieze ceea ce n-au fost capabili să înţeleagă. Felul în care li te-ai dat. Și, odată ce te-ai pus în mâinile lor, n-au mai ştiut ce să facă cu tine. Nu e vina nimănui. Dar oricum, toate astea au început să treacă. Și e pentru prima dată când mă bucură faptul că am ajuns să dau cu scroll printre amintiri ca să-mi amintesc de cum obişnuiam să simt. Sau să-i întreb pe cei din jurul meu. De uitat nu o să uit niciodată că am simţit, o să uit doar cum am simţit. Și cu timpul… a părut mereu din ce în ce mai neînsemnat, oricât de intens ar fi fost. 

Altceva? Nu-mi amintesc când am mai fost atât de liniştită ca în ultimele zile. Atât de împăcată cu mine însămi. Nu fericită, ci liniştită. La mine, sentimentul de linişte e cel mai rar dintre toate. Rar mă las în pace. După cum am scris prin iulie 2011: 

M-am aruncat în faţa oamenilor care dacă n-ar fi avut mâini sau picioare, ai fi crezut că sunt trenuri. Am rămas când mi s-a cerut să plec şi-am aşteptat atunci când toţi plămânii din lume mi-au strigat că oamenii nu se întorc. Am scris celor care n-au vrut să citească şi am şoptit celor care n-au vrut să audă. De tăcut, am tăcut prea târziu. Mi-am promis zeci de lucruri în fiecare seară, doar ca să-mi aud vocea când mint. Am îmbrăţişat ziduri reci şi-am întors spatele oamenilor făcuţi din soare. M-am învinovăţit pentru că era mai uşor să fiu dezamăgită de mine decât de oamenii pe care i-am crezut mai mult decât sunt. Am ales când calea grea, când calea uşoară, dar niciodată pe cea care trebuia. Am împărţit patul cu călăi pentru care oricâte săbii aş fi îmbrăţişat, tot n-ar fi fost îndeajuns. M-am încăpăţânat să nu mă iert şi mi-am dat peste mână de fiecare dată când am încercat să mă mângâi.

Faptul c-am reuşit să las jos armele pe care le foloseam împotriva mea… e cel mai bun şi mai important lucru pe care l-am făcut pentru mine în ultima vreme. Și e doar începutul.

Before the summer turned to brown

Photo by Aditya Vyas on Unsplash

Azi cerul mi-a părut mai departe de mine decât de obicei. 
Mi-am ridicat privirea şi nu-mi venea să-mi cred ochilor de atâta distanţă.

 There's a patch of blue in the stormy sky, a memory of a brighter time.

How much of human life is lost in waiting

Photo by Levi Meir Clancy on Unsplash

“Mai mult decât orice, m-a enervat să aştept. Acum, mai mult decât orice, mă enervează să fiu aşteptată.” 

http://drinkonlyvodka.wordpress.com/

Băi, înainte mă găseau şi câte 4 anotimpuri lângă aceeaşi uşă. Acum îmi vine să-mi iau câmpii când îl găsesc pe câte unul adormit lângă prag, fie şi după o singură noapte. Înainte ajunsesem să-mi fac loc cu coatele în viaţa lor. Acum îmi vine să-i iau la palme numai pentru că au îndrăznit să-mi bată la uşă. Mă enervează oamenii care mă vor. Oamenii care sunt dispuşi să mă aştepte ţinând cont că în momentul de faţă nu sunt în stare să mă opresc nicăieri. În niciun loc. Cu atât mai puţin în braţele cuiva. 

Băi, mă enervează să văd oameni care sunt aşa cum eu acum nu mai sunt. Care sunt în stare să-şi verse tot sufletul în palmele mele cu riscul de a-l scăpa pe jos pentru că e prea mare. Sau pentru că am eu palmele prea mici. 

Nu-mi mai bateţi la uşă. Și dacă totuşi o faceţi… n-o să auziţi decât binecunoscutul “aici nu stă nimeni”.

And we wake from the night in a bed with a bruise

And we learn to get by if we learn to have scars.

Aviz amatorilor

Photo by Cara Beth Buie on Unsplash

Aşa am fost întotdeauna. Am apăsat pe acceleraţie, cu toate că ştiam că podul e rupt. M-am grăbit mereu către cele mai nepotrivite destinaţii. Prăpăstii. Mi-am grăbit toate sfârşiturile de până acum. Accelerez mereu către dezastru când conduc de una singură. Dar încerc să apăs pe frână atunci când volanul se află în mâinile altcuiva. Şi apoi mă întreb cum de-am ajuns aici. 

Aviz amatorilor: ţineţi-mă de mână purtând centura de siguranţă.

This modern love is not enough

Perfect compus: acţiune începută în trecut şi încheiată în trecut

Photo by JD Mason on Unsplash

Mi-am făcut un obicei din a-mi închide vechile iubiri în cutii. Mai mari sau mai mici, cutii de carton, de pantofi sau cutii metalice cu berze. Fiecare cutie abia după ce am plecat. Şi asta pentru că până atunci ţineam biletele de tren în portofel, scrisorile pe noptiera de lângă pat, brăţările pe mână. Îmi decoram viaţa cu prezenţa lor. 

Le ţin una peste alta, de la cea mai mică la cea mai mare, închise laolaltă acasă, în Braşov, în dulapul cu haine. Cu multe rochii aşezate frumos pe umeraş... acoperindu-le în aşa fel încât să nu le găsească nimeni. Cutiile apar atunci când obiectele, odată responsabile pentru zâmbete şi amintiri frumoase, ajung să deranjeze prin prezenţa lor. Să încurce, să enerveze. Să doară. Să mă împiedice de la a privi doar înainte. Şi sunt preţioase. Pentru simplul fapt că ascund poveşti. Sau mai bine zis, dovezi ale acelor poveşti. Ale oamenilor cărora, pentru mai mult sau mai puţin timp, le-am lăsat uşa deschisă. Că au rămas sau nu, că i-am alungat sau ba, asta deja nu mai contează. Important este că le-am dat voie să aibă un rol. Că uneori s-a întâmplat să regret şi să-mi vină să mă dau cu sufletul de pereţi? Nici asta nu mai contează. Faptul / dragostea / nervii / energia / timpul – toate astea erau deja consumate. Nu arunc niciodată. Păstrez toate lucrurile astea ca mai târziu să pot cât de cât să-mi amintesc... Păstrez toate lucrurile astea pentru că sunt lecţii de AŞA NU! Dar şi pentru că sunt ce a fost mai frumos şi mai frumos din toată povestea. O floare presată, o poezie, o scrisoare primită cu o zi înainte de ziua mea, primul te iubesc şi alte detalii care contează şi fără de care acel Tot ar fi fost nimic.

Uneori mă întreb ce mai fac toate lucrurile pe care, la rândul meu, le-am dăruit. Pe unde mai sunt... N-am lăsat niciodată lucruri mari în urmă... Am lăsat mereu cuvinte scrise pe cât posibil de citeţ. Ghinion, hârtia se rupe uşor. Undeva, poate chiar în momentul ăsta, cineva a dat drumul la ploaie. Confetti?

Epilog urmat de tăcere: Simt că am plămânii prea mici pentru cât vreau să oftez. Dacă aş fi ştiut că ultimul nostru sărut a avut loc atunci, în ziua aia de luni, aş fi pus cât suflet mi-ar fi încăput pe buze.

Cel mai frumos coşmar?

Photo by Gabriel on Unsplash

La început eram cu Andreea – vară-mea. Ne plimbam prin Bucureşti şi colindam fel şi fel de buticuri de unde ne-am cumpărat nişte maiouri tare frumoase care erau la reducere. Apoi am descoperit o patiserie care vindea plăcintă cu mere la 1 leu bucata. Eram atât de încântată încât ţin minte că i-am spus că o să trec zilnic înainte de cursuri ca să-mi cumpăr. Apoi ne-am trezit brusc în Braşov. Eram în parcul de lângă casa mea care arăta exact aşa ca atunci când eram mică. Doar că erau numai două leagăne pe care eu şi vară-mea ne dădeam alternativ. Nici măcar nu ne doream să ne sincronizăm aşa cum tot timpul încercam atunci când eram mici. 

La un moment l-am văzut pe Jack Nicholson apropiindu-se. Începe The Shining, i-am spus. Prefă-te că nu eşti aici. Şi toată acţiunea cărţii a început să se desfăşoare în faţa noastră, doar că deznodământul era diferit, Jack sfârşind prin a-şi omorî soţia şi copilul. După ce a terminat cu ei, ne-a observat şi pe noi. S-a apropiat de vară-mea, i-a oprit leagănul şi a început să o lovească. Atunci mi-am dat seama că e doar un vis şi am început să strig tare în gând ANCA, TREZEŞTE-TE! TREZEŞTE-TE! TREZEŞTE-TE! După ce a omorât-o pe vară-mea a oprit şi leagănul meu. Îmi repetam într-una TREZEŞTE-TE, dar nu reuşeam. Atunci mi-am amintit că citisem odată pe net că atunci când visezi că mori, creierul tău va ieşi automat din starea de vis, ca să zic aşa, înainte ca tu să mori. Nu ştiu exact cum să explic. Ideea e că eram conştientă că mai devreme sau mai târziu o să se termine, doar că nu voiam să mă agreseze în niciun fel. Aşa că începusem să strig cât de tare puteam TREZEŞTE-TE! TREZEŞTE-TE! iar Jack se uita la mine şi zâmbea ca un nebun. Partea cea mai tare e că am reuşit totuşi să mă trezesc înainte ca el să mă lovească măcar o dată. 

Nu e prima dată când într-un vis conştientizez că nu e realitate. Obişnuiam să-mi dau seama de asta, dar de obicei se întâmpla doar cu visele frumoase. Atunci începeam să fac lucruri pe care în viaţa reală nu am apucat să le fac. Îmi doream să apară în faţa mea o persoană, şi ea apărea automat. Apoi îi spuneam ce poate nu am avut ocazia sau curajul să-i spun. Uneori îi dădeam o palmă. Alteori pur şi simplu îi întorceam spatele. De multe ori îl sărutam. Odată mi-am dat seama că visez şi în momentul ăla mi-am dorit să am aripi pentru că ştiam că e posibil. Şi fix în secunda în care mi-am dorit asta, o pereche de aripi mi-a crescut pe umeri. Am profitat din plin de faptul că ştiam că e un vis şi că se poate întâmpla orice îmi doresc. Dar a fost prima dată când am avut un coşmar şi am ştiut că nu este realitate. Şi-am putut să-l fac să se oprească.

M-am trezit zâmbind şi cu inima luând-o la goană dacă n-ar fi fost pieptul meu ca s-o oprească.

Photo by Thula Na on Unsplash

Wart nur ein Weilchen, bis der Mond aufgegangen ist.

Welcome to 20, we've certainly made a mess of it

Photo by Edgar Hernández on Unsplash

N-am plecat niciodată atunci când a trebuit. Am aşteptat întotdeauna ca dezamăgirea să atingă cote maxime înainte să închid uşa pe dinafară. Am aşteptat să se distrugă tot. Şi asta pentru că am vrut să fiu sigură că orice ar fi, n-o să mă întorc. Nu pentru că nu aş vrea, ci pentru că nu aş mai avea unde. Sau la cine. N-am luat-o niciodată la fugă. Am plecat întotdeauna cu paşi de furnică. Şi asta poate din cauza faptului că am plecat întotdeauna pentru că a trebuit, nu pentru că am vrut. Pentru că primeam dragoste cu porţia, în unele zile da, în unele zile nu. Pentru că liniştea era în altă parte. De somn să nu mai vorbesc. Fericirea… rămânea şi în urmă din ea. Pe lângă alte stări, nopţi nedormite, incertitudini şi anotimpuri fără noi. 
 Cu toate că era extrem de frig… ultima dată când m-ai ţinut de mână nu am purtat mănuşi. Asta ca să am şi mai multe amprente de şters acum.      
Your voice was the soundtrack of my summer.

Oamenilor Mari din viaţa mea

Photo by J W on Unsplash

Oamenii Mari încearcă mereu să mă ferească de dezamăgiri. Oamenii Mari îmi dau sfaturi fără ca eu măcar să le cer. Oamenii Mari vor ca eu să învăţ din greşelile lor, fără să ştie că până când nu sunt EU cea care dă cu capul de prag, totul e degeaba. Oamenii Mari îmi vorbesc pe un ton blând, ca de om trecut prin multă viaţă şi zâmbesc discret la aşa-zisa “naivitate” a mea. Oamenii Mari spun că ei nu au avut lângă ei un Om Mare care să-i îndrume şi să-i înveţe. Şi că ar trebui să mă consider norocoasă datorită acestui lucru. Oamenii Mari vor să-mi arate că oamenii şi viaţa nu sunt aşa cum eu le cred. Oamenii Mari, fără ca măcar să-şi dea seama, îmi insuflă scepticism. Oamenii Mari mă ajută să devin şi eu un Om Mare. Şi nu vreau încă asta. Am douăzeci de ani şi încă simt iresponsabil. Nesăbuită. 

Aşa că voi, Oamenii Mari din viaţa mea care-mi purtaţi de grijă, lăsaţi-mă să mai copilăresc puţin. Om Mare am timp să fiu toată viaţa.

Mea culpa. Aţi avut dreptate.

O zi care a trecut

Photo by Amin Moshrefi on Unsplash

Băi, e greu când cel de lângă tine nu înţelege. Când pui înaintea lui pe o masă tot ce simţi, tot ce gândeşti şi tot ce te doare şi el se uită şi se scarpină în cap. Când începi să diseci fiecare trăire şi aproape că eşti în stare să tai în carne vie doar ca să-i explici, pe rând, fiecare bucăţică din tine... şi el nu face decât să ridice din umeri. E greu să n-ai cuvinte să te explici. Să n-ai cuvinte ca să-ţi descrii rănile care nu se văd. E greu. E greu să te vindeci aşa.

Unul dintre cele mai frumoase complimente

Photo by 🇸🇮 Janko Ferlič on Unsplash

Eu, Iris (vară-mea de 4 ani) şi Elias (văru-miu de 8 ani)

Eu: Iri, ştii ce vreau eu să ştiu?

Iris: Ce?

Eu: Vreau să ştiu de la cine ai luat tu frumuseţea. De la mami sau de la tati?

Iris (râde): Tati nu e fată.

Eu: Nu contează, frumuseţea poţi să o iei şi de la el.

Iris: De la mami!

După două secunde:

Iris: De la tine!

Eu: Păi hotărăşte-te, de la mine sau de la mami?

Iris: De la tine!

Elias (râde): Nu se poate de la Anca, mai gândeşte-te.

Iris: De la mami!

Elias: Da, aşa este!

Iris (cu o voce dezamăgită): Dar eu vreau de la Anca... 

Photo by Anastasia Sklyar on Unsplash

Uneori şi când te ţin în braţe simt că sunt prea departe de tine. 
Cum fac să fiu mai aproape de tine? Cum pot să-mi ies din piele şi să intru sub a ta?

Sharing tales of those we've lost is how we keep from really losing them

Photo by Saurav Mahto on Unsplash

Astăzi am dat întâmplător de o melodie pe care nu o mai ascultasem de foarte multă vreme, dar pe care acum 2 ani o ascultam într-una: Tom Freund - Copper Moon. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că-mi aminteam încă versurile. Şi atunci mi-a picat fisa. Cu oamenii nu-i acelaşi lucru. Am început să uit aşa cum nu credeam vreodată că o să fiu în stare. Îmi amintesc că că am văzut filme, că am ascultat melodii, îmi amintesc poveşti, frânturi de momente şi viaţă, dar nu-mi mai amintesc alături de cine am trăit toate lucrurile astea. Cine mi-a povestit. Cine mi-a recomandat cartea. În braţele cui am văzut filmul. Amintirile în sine au rămas. Ştiu, îmi amintesc clar ce mi s-a povestit, dar nu mai ştiu povestea cui era. Ca un puzzle aparent incomplet. Ca şi cum amintirile astea îmi aparţin acum doar mie. 

Nici nu-ţi dai seama când se întâmplă uitarea. De uitat, nu o să uiţi niciodată că ai simţit. O să uiţi doar cum ai simţit. La un moment dat, o să ajungi să foloseşti acelaşi ton pentru toate stările şi sentimentele şi oamenii care ţi-au trecut. Da, m-a durut… Da, am fost fericită… Şi-aşa mai departe. Ca şi cum toţi care au încetat să mai fie, ajung să fie închişi laolaltă. Din când în când, mai mergi pe câte o stradă, mai treci pe lângă o librărie şi-ţi spui “Am mai fost aici. Ştiu sigur. Am fost aici şi de pe raftul din dreapta am luat o carte cu ghicitori. Ţin minte şi ghicitoarea pe care i-am citit-o: Care cer nu are stele? N-a ştiut răspunsul şi i-am spus eu – cerul gurii. Ştiu sigur că am mai fost aici. Dar cu cine? Care era numele lui?”. Şi tot aşa. 

Da, rămâi cu imaginea de ansamblu. Ne-am cunoscut în ziua x, ne-am despărţit în ziua y, ne-am avut atâta timp. Dar ce e între se uită. Ca atunci când mori şi pe cruce ţi se scrie ziua în care te-ai născut şi ziua în care ai murit. Restul se trece sub tăcere… 

Mi-e frică totuşi de gândul că aş putea fi uitată aşa cum am început eu să uit. Egoism pur, ştiu.