This modern love is not enough

Perfect compus: acţiune începută în trecut şi încheiată în trecut

Photo by JD Mason on Unsplash

Mi-am făcut un obicei din a-mi închide vechile iubiri în cutii. Mai mari sau mai mici, cutii de carton, de pantofi sau cutii metalice cu berze. Fiecare cutie abia după ce am plecat. Şi asta pentru că până atunci ţineam biletele de tren în portofel, scrisorile pe noptiera de lângă pat, brăţările pe mână. Îmi decoram viaţa cu prezenţa lor. 

Le ţin una peste alta, de la cea mai mică la cea mai mare, închise laolaltă acasă, în Braşov, în dulapul cu haine. Cu multe rochii aşezate frumos pe umeraş... acoperindu-le în aşa fel încât să nu le găsească nimeni. Cutiile apar atunci când obiectele, odată responsabile pentru zâmbete şi amintiri frumoase, ajung să deranjeze prin prezenţa lor. Să încurce, să enerveze. Să doară. Să mă împiedice de la a privi doar înainte. Şi sunt preţioase. Pentru simplul fapt că ascund poveşti. Sau mai bine zis, dovezi ale acelor poveşti. Ale oamenilor cărora, pentru mai mult sau mai puţin timp, le-am lăsat uşa deschisă. Că au rămas sau nu, că i-am alungat sau ba, asta deja nu mai contează. Important este că le-am dat voie să aibă un rol. Că uneori s-a întâmplat să regret şi să-mi vină să mă dau cu sufletul de pereţi? Nici asta nu mai contează. Faptul / dragostea / nervii / energia / timpul – toate astea erau deja consumate. Nu arunc niciodată. Păstrez toate lucrurile astea ca mai târziu să pot cât de cât să-mi amintesc... Păstrez toate lucrurile astea pentru că sunt lecţii de AŞA NU! Dar şi pentru că sunt ce a fost mai frumos şi mai frumos din toată povestea. O floare presată, o poezie, o scrisoare primită cu o zi înainte de ziua mea, primul te iubesc şi alte detalii care contează şi fără de care acel Tot ar fi fost nimic.

Uneori mă întreb ce mai fac toate lucrurile pe care, la rândul meu, le-am dăruit. Pe unde mai sunt... N-am lăsat niciodată lucruri mari în urmă... Am lăsat mereu cuvinte scrise pe cât posibil de citeţ. Ghinion, hârtia se rupe uşor. Undeva, poate chiar în momentul ăsta, cineva a dat drumul la ploaie. Confetti?

Epilog urmat de tăcere: Simt că am plămânii prea mici pentru cât vreau să oftez. Dacă aş fi ştiut că ultimul nostru sărut a avut loc atunci, în ziua aia de luni, aş fi pus cât suflet mi-ar fi încăput pe buze.

Cel mai frumos coşmar?

Photo by Gabriel on Unsplash

La început eram cu Andreea – vară-mea. Ne plimbam prin Bucureşti şi colindam fel şi fel de buticuri de unde ne-am cumpărat nişte maiouri tare frumoase care erau la reducere. Apoi am descoperit o patiserie care vindea plăcintă cu mere la 1 leu bucata. Eram atât de încântată încât ţin minte că i-am spus că o să trec zilnic înainte de cursuri ca să-mi cumpăr. Apoi ne-am trezit brusc în Braşov. Eram în parcul de lângă casa mea care arăta exact aşa ca atunci când eram mică. Doar că erau numai două leagăne pe care eu şi vară-mea ne dădeam alternativ. Nici măcar nu ne doream să ne sincronizăm aşa cum tot timpul încercam atunci când eram mici. 

La un moment l-am văzut pe Jack Nicholson apropiindu-se. Începe The Shining, i-am spus. Prefă-te că nu eşti aici. Şi toată acţiunea cărţii a început să se desfăşoare în faţa noastră, doar că deznodământul era diferit, Jack sfârşind prin a-şi omorî soţia şi copilul. După ce a terminat cu ei, ne-a observat şi pe noi. S-a apropiat de vară-mea, i-a oprit leagănul şi a început să o lovească. Atunci mi-am dat seama că e doar un vis şi am început să strig tare în gând ANCA, TREZEŞTE-TE! TREZEŞTE-TE! TREZEŞTE-TE! După ce a omorât-o pe vară-mea a oprit şi leagănul meu. Îmi repetam într-una TREZEŞTE-TE, dar nu reuşeam. Atunci mi-am amintit că citisem odată pe net că atunci când visezi că mori, creierul tău va ieşi automat din starea de vis, ca să zic aşa, înainte ca tu să mori. Nu ştiu exact cum să explic. Ideea e că eram conştientă că mai devreme sau mai târziu o să se termine, doar că nu voiam să mă agreseze în niciun fel. Aşa că începusem să strig cât de tare puteam TREZEŞTE-TE! TREZEŞTE-TE! iar Jack se uita la mine şi zâmbea ca un nebun. Partea cea mai tare e că am reuşit totuşi să mă trezesc înainte ca el să mă lovească măcar o dată. 

Nu e prima dată când într-un vis conştientizez că nu e realitate. Obişnuiam să-mi dau seama de asta, dar de obicei se întâmpla doar cu visele frumoase. Atunci începeam să fac lucruri pe care în viaţa reală nu am apucat să le fac. Îmi doream să apară în faţa mea o persoană, şi ea apărea automat. Apoi îi spuneam ce poate nu am avut ocazia sau curajul să-i spun. Uneori îi dădeam o palmă. Alteori pur şi simplu îi întorceam spatele. De multe ori îl sărutam. Odată mi-am dat seama că visez şi în momentul ăla mi-am dorit să am aripi pentru că ştiam că e posibil. Şi fix în secunda în care mi-am dorit asta, o pereche de aripi mi-a crescut pe umeri. Am profitat din plin de faptul că ştiam că e un vis şi că se poate întâmpla orice îmi doresc. Dar a fost prima dată când am avut un coşmar şi am ştiut că nu este realitate. Şi-am putut să-l fac să se oprească.

M-am trezit zâmbind şi cu inima luând-o la goană dacă n-ar fi fost pieptul meu ca s-o oprească.

Photo by Thula Na on Unsplash

Wart nur ein Weilchen, bis der Mond aufgegangen ist.

Welcome to 20, we've certainly made a mess of it

Photo by Edgar Hernández on Unsplash

N-am plecat niciodată atunci când a trebuit. Am aşteptat întotdeauna ca dezamăgirea să atingă cote maxime înainte să închid uşa pe dinafară. Am aşteptat să se distrugă tot. Şi asta pentru că am vrut să fiu sigură că orice ar fi, n-o să mă întorc. Nu pentru că nu aş vrea, ci pentru că nu aş mai avea unde. Sau la cine. N-am luat-o niciodată la fugă. Am plecat întotdeauna cu paşi de furnică. Şi asta poate din cauza faptului că am plecat întotdeauna pentru că a trebuit, nu pentru că am vrut. Pentru că primeam dragoste cu porţia, în unele zile da, în unele zile nu. Pentru că liniştea era în altă parte. De somn să nu mai vorbesc. Fericirea… rămânea şi în urmă din ea. Pe lângă alte stări, nopţi nedormite, incertitudini şi anotimpuri fără noi. 
 Cu toate că era extrem de frig… ultima dată când m-ai ţinut de mână nu am purtat mănuşi. Asta ca să am şi mai multe amprente de şters acum.      
Your voice was the soundtrack of my summer.

Oamenilor Mari din viaţa mea

Photo by J W on Unsplash

Oamenii Mari încearcă mereu să mă ferească de dezamăgiri. Oamenii Mari îmi dau sfaturi fără ca eu măcar să le cer. Oamenii Mari vor ca eu să învăţ din greşelile lor, fără să ştie că până când nu sunt EU cea care dă cu capul de prag, totul e degeaba. Oamenii Mari îmi vorbesc pe un ton blând, ca de om trecut prin multă viaţă şi zâmbesc discret la aşa-zisa “naivitate” a mea. Oamenii Mari spun că ei nu au avut lângă ei un Om Mare care să-i îndrume şi să-i înveţe. Şi că ar trebui să mă consider norocoasă datorită acestui lucru. Oamenii Mari vor să-mi arate că oamenii şi viaţa nu sunt aşa cum eu le cred. Oamenii Mari, fără ca măcar să-şi dea seama, îmi insuflă scepticism. Oamenii Mari mă ajută să devin şi eu un Om Mare. Şi nu vreau încă asta. Am douăzeci de ani şi încă simt iresponsabil. Nesăbuită. 

Aşa că voi, Oamenii Mari din viaţa mea care-mi purtaţi de grijă, lăsaţi-mă să mai copilăresc puţin. Om Mare am timp să fiu toată viaţa.

Mea culpa. Aţi avut dreptate.

O zi care a trecut

Photo by Amin Moshrefi on Unsplash

Băi, e greu când cel de lângă tine nu înţelege. Când pui înaintea lui pe o masă tot ce simţi, tot ce gândeşti şi tot ce te doare şi el se uită şi se scarpină în cap. Când începi să diseci fiecare trăire şi aproape că eşti în stare să tai în carne vie doar ca să-i explici, pe rând, fiecare bucăţică din tine... şi el nu face decât să ridice din umeri. E greu să n-ai cuvinte să te explici. Să n-ai cuvinte ca să-ţi descrii rănile care nu se văd. E greu. E greu să te vindeci aşa.

Unul dintre cele mai frumoase complimente

Photo by 🇸🇮 Janko Ferlič on Unsplash

Eu, Iris (vară-mea de 4 ani) şi Elias (văru-miu de 8 ani)

Eu: Iri, ştii ce vreau eu să ştiu?

Iris: Ce?

Eu: Vreau să ştiu de la cine ai luat tu frumuseţea. De la mami sau de la tati?

Iris (râde): Tati nu e fată.

Eu: Nu contează, frumuseţea poţi să o iei şi de la el.

Iris: De la mami!

După două secunde:

Iris: De la tine!

Eu: Păi hotărăşte-te, de la mine sau de la mami?

Iris: De la tine!

Elias (râde): Nu se poate de la Anca, mai gândeşte-te.

Iris: De la mami!

Elias: Da, aşa este!

Iris (cu o voce dezamăgită): Dar eu vreau de la Anca... 

Photo by Anastasia Sklyar on Unsplash

Uneori şi când te ţin în braţe simt că sunt prea departe de tine. 
Cum fac să fiu mai aproape de tine? Cum pot să-mi ies din piele şi să intru sub a ta?

Sharing tales of those we've lost is how we keep from really losing them

Photo by Saurav Mahto on Unsplash

Astăzi am dat întâmplător de o melodie pe care nu o mai ascultasem de foarte multă vreme, dar pe care acum 2 ani o ascultam într-una: Tom Freund - Copper Moon. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că-mi aminteam încă versurile. Şi atunci mi-a picat fisa. Cu oamenii nu-i acelaşi lucru. Am început să uit aşa cum nu credeam vreodată că o să fiu în stare. Îmi amintesc că că am văzut filme, că am ascultat melodii, îmi amintesc poveşti, frânturi de momente şi viaţă, dar nu-mi mai amintesc alături de cine am trăit toate lucrurile astea. Cine mi-a povestit. Cine mi-a recomandat cartea. În braţele cui am văzut filmul. Amintirile în sine au rămas. Ştiu, îmi amintesc clar ce mi s-a povestit, dar nu mai ştiu povestea cui era. Ca un puzzle aparent incomplet. Ca şi cum amintirile astea îmi aparţin acum doar mie. 

Nici nu-ţi dai seama când se întâmplă uitarea. De uitat, nu o să uiţi niciodată că ai simţit. O să uiţi doar cum ai simţit. La un moment dat, o să ajungi să foloseşti acelaşi ton pentru toate stările şi sentimentele şi oamenii care ţi-au trecut. Da, m-a durut… Da, am fost fericită… Şi-aşa mai departe. Ca şi cum toţi care au încetat să mai fie, ajung să fie închişi laolaltă. Din când în când, mai mergi pe câte o stradă, mai treci pe lângă o librărie şi-ţi spui “Am mai fost aici. Ştiu sigur. Am fost aici şi de pe raftul din dreapta am luat o carte cu ghicitori. Ţin minte şi ghicitoarea pe care i-am citit-o: Care cer nu are stele? N-a ştiut răspunsul şi i-am spus eu – cerul gurii. Ştiu sigur că am mai fost aici. Dar cu cine? Care era numele lui?”. Şi tot aşa. 

Da, rămâi cu imaginea de ansamblu. Ne-am cunoscut în ziua x, ne-am despărţit în ziua y, ne-am avut atâta timp. Dar ce e între se uită. Ca atunci când mori şi pe cruce ţi se scrie ziua în care te-ai născut şi ziua în care ai murit. Restul se trece sub tăcere… 

Mi-e frică totuşi de gândul că aş putea fi uitată aşa cum am început eu să uit. Egoism pur, ştiu.

Nimic... nimic important

Photo by Joanna Nix-Walkup on Unsplash

Cineva mi-a spus acum câteva zile că doar atunci când eşti singur ai parte de linişte. Că liniştea şi dragostea nu merg mână-n mână. Braţ de braţ nici atât. Şi pe moment mi-am dorit şi eu asta. Liniştea pe care o aveam pe când mă mulţumeam cu două certitudini: prima că am fost şi a doua că sunt. Atât. Râvneam la zilele în care singurele aşteptări, dorinţe şi planuri şi viitor mă includeau pe mine şi atât. Zilele în care nu trebuia să-mi iau la revedere de la nimeni într-o gară. Şi nici să anunţ pe cineva dacă trenul o să întârzie. Nopţile în care somnul venea fără să-l chem. Şi serile în care subliniam diverse citate din cărţi fără să-mi zboare gândul la altcineva în afară de mine. 

Şi-apoi m-am răzgândit. Uşor, legănându-mi degetele de parcă mi-ar fi fost cald, am alungat gândurile astea. Pentru că mi-am amintit că prea multă linişte ajunge să fie tăcere. Că uneori e nevoie să-ţi auzi numele şi din gura altcuiva. Că pielea trebuie atinsă şi de alte degete decât ale noastre. Că muzica cea mai frumoasă e uneori un cuvânt şoptit. Şi că lumea arată altfel când cineva te ţine de mână. 

Şi pentru că unul dintre cele mai frumoase momente e cel în care cineva îmi ascultă inima cum bate. Pentru că eu nu pot asculta nicio bătaie de inimă fără teama că o să se oprească în momentul în care o să-şi dea seama că o aud. Nu mă întreba de unde până unde toată ideea asta copilărească pentru că n-aş şti să-ţi răspund. Probabil mi-a rămas din copilărie când, după ce alergam prea mult, îmi auzeam pulsul atât de tare încât mi se făcea frică. 

- Îţi aud inima. 

- Și nu ţi-e teamă că o să se oprească? 

- Nu. 

E bine să existe cineva dispus să-ţi asculte inima, atunci când nici măcar tu nu o mai faci. E bine să nu-ţi fie frică în locul meu. 

(Nu doar) Pentru asta o să te ţin mâine de mână.

Photo by Chad Madden on Unsplash

Nu mai pot să mă exprim. Nu când e vorba de tine. Parcă mi-ai luat cuvintele şi le-ai ascuns. Ce-ai făcut cu ele? Vine iarna… dacă tot mi le-ai furat, bagă-ţi-le sub piele, să-ţi ţină de cald. Am observat că nu prea porţi mănuşi.

Mi-ai trecut

Photo by Daoud Abismail on Unsplash

Nu mi-a fost niciodată dat să văd atât sfârşit, cât am văzut astăzi 

în fiecare deget al tău care se legăna leneş în semn de salut.

Citeşte-mi gândurile!

Photo by Ksenia Makagonova on Unsplash

Stau şi mă gândesc cum ar fi ca într-o zi, aşa deodată, să-mi apară pe piele toate gândurile pe care mi-e teamă încă să ţi le spun. Sunt curioasă cum ai reacţiona. M-ai dezbrăca cât mai repede ca să citeşti tot? Sau mi-ai cere să-mi pun paltonul pe mine şi să plec după prima propoziţie?

Posesive II

Photo by Artem Kniaz on Unsplash

Anul trecut aveam camera mea. O cameră mică, dar frumoasă, cu un perete tapetat cu iepuraşi şi castele, iar cu personaje din poveşti şi desene animate lipite pe ceilalţi pereţi. În colţul camerei aveam un ficus care săracul nici acum nu a primit un nume şi care cel mai probabil nici nu va primi unul vreodată. Aveam şi balcon şi perdele frumoase şi o cutie albastră cu berze în care aşezam ce mi-era mie mai drag şi ce voiam să păstrez ca peste ani să ştiu, în cazul în care voi uita, cine eram la nouăşpe ani. Pentru cine scriam. Cu cine îmi făceam planuri pentru anotimpurile care aveau să vină. Pentru cine îmi tremura, din când în când, vocea. La cine ştiam că nu trebuie să mă mai gândesc. 

 Anul ăsta nimic nu mai e la fel. Anul ăsta dorm pe jumătate de canapea într-o sufragerie. Hainele mele sunt într-un dulap în altă cameră, cărţile într-un sertar din bucătărie, iar dacă vreau să citesc sau să învăţ trebuie să mă refugiez într-un dormitor care nu este al meu. Nici cutia metalică cu berze nu mai e, a rămas acasă, ascunsă bine în camera mea, Într-o cutie de pantofi sub nişte haine pe care nu le mai port de mult, dar de care nu mă îndur să le dau. Anul ăsta nu am un loc pe care să-l numesc al meu în casa asta. Niciun colţişor care să-mi fie oază de linişte. Poate doar cada, dar asta numai dacă închid uşa cu cheia. 

Și totuşi… nimic nu pare atât de negru când ştiu că în loc de un pat dublu, am o mână pe care să o ţin. O brăţară – singura dintre toate cu care pot dormi pe mână. Un telefon de noapte bună în care “pe curând” înseamnă a doua zi şi nu o-nu-ştiu-care-zi din viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Acum împăcările se fac prin îmbrăţişări, şi nu prin smsuri. Acum sunt mai multe săruturi şi mai puţine telefoane. Ating mai mult decât rostesc. Corzile vocale au uitat cum e să strige. Tăcerea a devenit linişte. Oftatul de dinainte de culcare, zâmbet. Iar mâinile tremură mai puţin de nervi şi mai mult de… 

Și culmea e că deşi n-am şi eu un loc al meu în toată casa asta mare… nu am simţit niciodată mai mult ca acum că oraşul ăsta îmi poate fi Acasă.

posesive I (5 februarie 2012)

Retrospectivă?

Photo by Clay Banks on Unsplash

Acum ştiu ce în urmă cu doi ani nu ştiam. Sfârşitul ţi-l faci cu mâna ta. Iar plecarea cuiva odată aproape iubit nu reprezintă un punct de oprire. Din contră. Atunci trebuie să apeşi cât mai tare pe acceleraţie. Să treci cu viteză prin cât mai multe momente. Să nu ai nicio clipă de răgaz în care să cauţi semne şi răspunsuri care nu-şi au rostul. Sau să cauţi un sens în tot haosul ăsta. Totul se întâmplă cu un scop? E genul ăla de zicală care te face să te simţi puţin mai bine. Premiul de consolare pentru cei care şi-au ratat şansa. Atribuim sens pentru a ne face viaţa puţin mai uşoară, mai logică, mai poetică chiar. Pentru a ne accepta mai uşor eşecurile. VIAŢA NU E COERENTĂ. 

Poţi să-ţi doreşti tu cu tot sufletul. Să lupţi cu toate armele. Poţi să urli cât vrei că meriţi. Uneori pur şi simplu nu o să fie îndeajuns. În viaţă dragoste nu merge aşa. Poţi să încerci să-ţi dai upgrade după upgrade şi tot degeaba. Nu poţi convinge pe cineva să se întoarcă fără să-ţi pierzi demnitatea şi implicit pe tine însuţi. ATENŢIE! A nu se înţelege greşit, demnitate şi nu orgoliu – graniţa dintre cele două e subţire. E de n ori mai demn să cerşeşti bani decât să cerşeşti dragoste. 

Pierderea sinelui e periculoasă. Nu se poate da anunţ în ziar sau pe net. Nici afişe nu poţi lipi atunci când nu mai ştii cum arată persoana pe care o cauţi. Şansele de recuperare scad dramatic. 

Speranţa e bună doar atunci când se administrează în paralel cu simţul realităţii. 

Pentru goluri în stomac de tipul Groapa Marianelor administraţi ocazional cantităţi rezonabile din persoana care vi le provoacă.

Am dat cu piciorul unde trebuia sărut. Ţie nu îţi voi face asta. 

SFÂRŞITUL vine după ultima bătaie de inimă

Photo by Rosie Kerr on Unsplash

Am ştiut încă de pe atunci că tu ai să fii primul atac de cord căruia nu-i voi supravieţui. 

Îmi strângeam inima la piept cu atâta dor...

Incredibil, dar adevărat!

Photo by Salman Hossain Saif on Unsplash

Ştefan m-a bătut la badminton...

Adevărul de azi, minciuna de mâine

Photo by Eric Ward on Unsplash

Am auzit prea mulţi de niciodată care s-au transformat în mâine. Prea mulţi de întotdeauna care s-au sfârşit înainte să terminăm măcar de rostit cuvântul. Prea multe promisiuni privindu-ne în ochi şi încrucişându-ne degetele la spate. Prea multe minciuni… care nu au fost de la început minciuni. Prea multe poezii al căror răspuns a fost tăcerea. O singură întrebare: DE CE? Și prea multe răspunsuri din care să pot alege de una singură. Pentru că Adevărul de care aveam nevoie mi-a fost interzis. Un mare X imposibil de rezolvat, dar care acum ştiu că nu este indispensabil vieţii mele. 

Prea multe planuri pentru verile viitoare pentru ca la prima toamnă să ne punem bocancii şi să plecăm. Aşa se iese din suflete mai nou – luându-ne măsuri de precauţie că n-o să fim uitaţi prea curând. Cu cât vei călca mai tare, cu atât vei fi mai de neînlocuit. Cu cât vei trânti uşa mai tare, cu atât ţi se va simţi mai mult lipsa. Iar dacă nu vei arunca nicio privire înapoi, fii sigur că celălalt te va urma. Cerşindu-te înapoi. 

Și acum spune-mi tu… cum să pot eu SĂ VREAU să mă mai dau pe de-a-ntregul? Abia acum când m-am recăpătat şi eu, ca să spun aşa. Și cum să percep cuvintele tale drept adevăr, când drumul pe care am venit a fost pavat cu minciuni? Cum să am încredere atâta timp cât adevărul de ieri a fost minciuna de azi? 

Trecutul meu încă trece. Stai jos lângă mine. Aşteaptă. Mâna mea dreapta e acum plină doar de amprentele tale. Măcar pentru asta merită să ai puţină răbdare.

Notă către sine

Photo by Tim Foster on Unsplash

Pune orice, numai suflet nu.