Noi

Photo by Jakob Owens on Unsplash

Am fost

un scurt-metraj de oscar.

Hai să rămânem așa!

Ca Manole

Photo by Pat Farrell on Unsplash

Zidim la temelia noastră

alți oameni

de parcă ne-am dărâma

dac-ar trebui să locuim 

singuri

sub piele.

Amândurora

Photo by Ilya Chunin on Unsplash

Lăsați morții să doarmă

și nu-i mai dezgropați –

trezirea din uitare

poate fi fatală.

Distanța e doar aer

Photo by Anastasiia Vedmedenko on Unsplash

Aș fi fost toată un plămân de nefumător,

aș fi respirat cu amândouă mâinile

cu fiecare celulă și fir de păr,

aș fi dezrădăcinat toate pădurile dintre noi,

aș fi înțepat cu un ac fiecare balon

și fiecare trup pe care l-aș fi bănuit

că ascunde măcar o fărâmă de aer –

toate astea cu pofta și foamea

pe care numai un om flămând de un altul

le poate avea.

Dar distanța nu e doar aer.

Distanța e și tăcere,

orgoliu

și uitare,

iar eu n-am cum să lupt cu atâția monștri

și să rămân întreagă.

Nimeni nu ne iubește pe jumătăți.

Nimeni nu ne iubește nici întregi,

dar asta e altă poveste.

Photo by Eugenio Amato Nadaia on Unsplash

Văru-miu de opt ani intră în viteză în casă de la joacă şi mă întreabă foarte entuziasmat: 

"Chiar, cum a fost trecutul tău?" 

Răspunsul meu a fost: "Poftim?"

Codul bunelor maniere I

Photo by Andrew Neel on Unsplash

Intră încălţat,

dar nu-ţi lăsa sufletul la intrare.

Titlul e în renovare

Photo by DESIGNECOLOGIST on Unsplash

Viaţa doar cu mine însămi

ar fi insuportabilă.

să ascult doar bătăile inimii mele –

asta da picătura chinezească.

Recalling dreams

Photo by Maximilien T'Scharner on Unsplash

"Caut omul care în fiecare seară îmi trăieşte visele

fără pic de remuşcare.

Are două mâini, două picioare,

numărul de organe îmi este momentan necunoscut

nu ştiu dacă este bun sau rău,

presupun că e un om ca oricare altul

care plânge, râde şi uneori habar n-are cine e.

Dar m-am săturat ca în fiecare seară,

de pe marginea pleoapei stângi,

cu picioarele în gol,

să-l privesc trăindu-şi senin viaţa

de parcă locul lui ar fi fost dintotdeauna

în mintea mea",

am scris în ziar.

A doua zi am aflat

că e căutat de mai multe femei

pentru aceeaşi infracţiune

care se pedepseşte cu realitatea.

This beautiful world should never come to an end

Photo by Mike Kotsch on Unsplash

Am intrat în cameră

şi m-a lovit sentimentul ăla de familiaritate insuportabilă

care mă scoate din minţi,

îmi erodează oasele şi tot ce mai am pe dinăuntru dar am uitat,

babele şi sfinxul sunt mici

pe lângă ce sculpturi ascund sub piele.

M-am oprit în pragul uşii

nu-mi doream decât să respir,

dar aerul ăsta-l respirasem deja cu luni în urmă

când eram omul de care prefer să nu-mi amintesc.

Am ieşit pe geam să iau o gură de acum

am numărat până la zece

am zis alfabetul în gând

şi alte lucruri stupide pe care le fac oamenii să se calmeze

în loc să se dea cu capul de pereţi

sau să greşească de dragul durerii

aşa cum obişnuiam să testez

cât de elastic mi-e sufletul

înfăşurându-l în jurul celor pe care aproape i-am iubit.

Încetul cu încetul

m-am întors înapoi

în 6 iunie 2012,

ciudat cum călătorii în timp

trăiesc în noi.

This beautiful world should never come to an end

Photo by Andi Rizal on Unsplash

Din când în când, avem înţelepciunea de a face un pas înapoi şi de a ne privi pe noi înşine (şi viaţa noastră în general) în ansamblu. Nu pe bucăţi, nu pe zile şi nici în funcţie de prezenţa sau absenţa anumitor oameni. Și, din când în când, am fost îndeajuns de luminaţi încât să ne dăm seama că avem norocul să trăim o viaţă superbă! Nici pe departe perfectă, dar din cale afară de frumoasă! Aşa cum mi-am dat seama (în ultima vreme) că a fost şi e viaţa mea. După multe luni de căutare, m-am găsit în sfârşit. Și n-am de gând să-mi dau drumul la mână prea curând.

Auzisem pentru prima dată de Autostrada Soarelui

Three flights up

Uite! Luna!

Photo by Nicolas Jamonneau on Unsplash

Acum 10-15 minute în curte cu verişoara mea Iris în vârstă de trei ani, pe punctul de a merge la magazin să cumpărăm cereale. Pe când eram într-o luptă crâncenă de unu la unu cu fermoarul de la hanoracul ei care refuza cu încăpăţânare să se închidă, Iri tăcea şi se uita la cer. Deodată numai ce o aud strigând:

- Uite! Luna!

Las fermoarul în pace, mă uit pe cer, nimic. 

- Unde? întreb.

- Uite-acolooo! Pe cer! îmi zice.

Mă gândesc că ar trebui să-mi port tot timpul ochelarii din moment ce nu mai sunt în stare nici măcar luna să o văd, aşa că-mi forţez ochii, îi fac mici (miopii ştiu de ce) şi tot nimic.

- Unde, măi, Iri? Că nu văd nimic...

În momentul ăsta vară-mea ajunsese la capătul răbdării, aşa că întinse mâna şi-mi arată cu degetul fix către un punct de pe cer.

- Uite! E acolo! Dar nu se vede că sunt nori.

Și-am zâmbit. Dar aşa... cu fiecare celulă. 

Și-apoi, ce să vezi, s-a închis şi fermoarul. :)

Fără nicio legătură cu ceea ce e sus: când eram mică îmi doream ca lumea întreagă să fie din macaroane cu brânză şi cu zahăr. Inclusiv oamenii. Dar apoi m-am gândit că atunci când le va fi foame, oamenii se vor mânca între ei. Și n-o să fie bine. Aşa că m-am răzgândit.

Rochii de mireasă din perdele II

Photo by Samantha Gades on Unsplash

Aveam şaişpe ani

părul până la umeri 

şi-o poftă nebună să nu cresc

să nu cresc 

pentru c-atunci

fericirii îi vor creşte mâini şi picioare

iar mie-mi va fi greu să o recunosc

în lumea asta-n care toţi umblăm încălţaţi

şi cu mâinile în buzunare.

*

Am îngropat în glumă seminţe sărate de floarea soarelui

şi-n anul următor

chiar în locul ăla

crescuse o floare mai înaltă ca noi.

ASTA era definiţia minunii.

Nouă, celor care am fost

Terapie

Photo by Sam Pak on Unsplash

Îmi tastez toate fricile

cu virgulă-ntre ele

şi-apoi apăs delete.

Aseară am visat că ai murit

Photo by Alina Perekatenkova on Unsplash

        O femeie roşcată plănuia să te omoare, iar eu încercam să te avertizez. În timp ce-ţi explicam întreaga situaţie, am început să plâng şi ţi-am spus, pentru prima dată după ani întregi, că te iubesc. Nu pe un bileţel, nu printr-un sms. Drept în faţă. Apoi am început să-mi fac bagajele să mă duc să dorm la Diana până aveau să se calmeze apele, iar tu te-ai dus jos să-ţi împachetezi lucrurile. La un moment dat a intrat mama în cameră. Avea într-o mână geanta, iar în cealaltă o plasă cu sticle de apă minerală. Nu ştiu dacă erau goale sau pline. S-a oprit în pragul uşii şi-a început să vorbească. "Anca" a fost singurul cuvânt pe care l-am înţeles. În rest... cuvinte din care n-am înţeles nimic. Era lipsită de orice expresie – asta m-a speriat cel mai tare la ea. Dar pe măsură ce vorbea, i-a apărut o lacrimă în colţul ochiului drept. Și-atunci mi-am dat seama ce s-a întâmplat. 
        M-am trezit INSTANT cu o senzaţie pe care nu am simţit-o niciodată. N-am simţit în viaţa mea atâta gol şi atâta frică. Eram paralizată de frică. Am stat câteva secunde în pat până m-am dumirit că a fost doar un vis. Îmi tremurau picioarele. M-am ridicat din pat şi simţeam că în loc de podea păşesc în gol. M-am dus la parter şi nu era nimeni. Copiii dormeau, iar mătuşă-mea plecase să-l ducă pe văru-miu la şcoală. M-am simţit şi mai rău. Am mai stat câteva secunde pe canapea după care n-am mai rezistat şi-am pus mâna pe telefon. Tremuram toată. De atâta frică, în momentul în care mama a spus "alo" mi s-a părut că plânge. M-am panicat şi mai tare. Nu eram în stare să spun nimic, mama începuse să-mi vorbească despre cum acolo plouă neîncetat de o săptămână. I-am zis că aici a fost senin. După voce şi-a dat seama din start că ceva e în neregulă cu mine. I-am spus doar c-am visat (pentru nu ştiu câta oară) că ai murit. Dar de data asta a fost altfel. A fost mai rău. Mi-a spus să stau liniştită, că eşti bine şi să te sun după ora 9 dacă vreau să vorbesc cu tine. E 7 seara şi încă nu te-am sunat, deşi în ultima vreme am făcut un adevărat ritual din a ne povesti unul altuia visele. N-o să uit niciodată coincidenţa aia... când eu te-am visat pe tine şi chiar în seara aia ţi-ai visat şi tu tatăl. Am spus că există o conexiune între noi. 
        Când eram mică, pe la vreo şapte ani, reparai ceva la casă. Erai suit pe o scară şi m-ai rugat să ţin de ea ca să nu se mişte. Întotdeauna aveam impresia că nu o să o ţin îndeajuns de bine şi că o să cazi de pe ea. Din când în când, ce-i drept mai rar acum, te visez căzând de pe scară din cauza mea. O fi şi frica un soi de frig... intră în oase.

        Gata. Te sun să-ţi spun că te iubesc. Încetează să-mi mori! N-o mai face nici măcar în vise! Chiar dacă mama spune mereu că-n felul ăsta-ţi moare moartea.

Cum comunicăm

Photo by Romain V on Unsplash

Tragem fermoarul de la piept. Afundăm uşor mâinile să ne murdărim de puţin suflet. Apoi călcăm tastele cu vârful degetelor. Dar partea cea mai importantă nu ajunge, mă, pe ecranul celuilalt. Rămâne pe tastatură. Nu-i de mirare că nimeni nu mai înţelege nimic.

If I Had $1000000

    Din seria melodiilor pe care tata le fredona mereu când eram mică.

Photo by Gabriel on Unsplash

But we all fade sometimes, I believe.

Copilăria mea

Photo by Bruno Nascimento on Unsplash

Am mai scris despre asta aici: Rochii de mireasă din perdea

        Andreea e verişoara mea cea mai apropiată de mine ca vârstă. E mai mică decât mine cu un an şi dacă ar fi să mă întrebe cineva de cât timp ne ştim... n-aş şti să răspund. Cele mai îndepărtate amintiri legate de copilăria mea la ţară o includ şi pe ea. N-a existat vară acolo fără ea. Am fost prietene bune dintotdeauna şi n-am stat niciodată certate mai mult de o juma' de oră, o oră. 

        Scriu asta acum pentru că mi s-a făcut un dor de nedescris faţă de perioada de atunci. Pentru că am avut o copilărie groazavă din care am rămas cu o mulţime de amintiri frumoase şi haioase. Prima care-mi vine în minte acum e cea legată de furatul de cireşe când, ca să nu ne prindă, am luat-o la fugă atât de repede încât mi-am prins piciorul într-o băltoacă plină de noroi şi nu am mai putut să-l scot. A trebuit să-mi las papucul acolo şi să alerg desculţă. Altă dată ne jucam de-a baba oarba lângă un râu, iar Ruxi, legată la ochi, nu ne-a crezut când i-am strigat "Nu în dreapta! Nu în dreapta!" şi-a intrat fix în el. Și ea şi-a pierdut atunci papucul.

        În clasa a IV-a primisem cadou de ziua mea de la ai mei un joc de Monopoly. Ţin minte că l-am luat cu mine la ţară şi la un moment dat inventaserăm un joc cum că eram mari şi-aveam copii, iar soţii noştri erau plecaţi în străinătate şi ne trimiteau bani pe care îi scoteam din scorbura unui copac pe post de bancomat. După care mergeam prin grădină şi rupeam fel si fel de frunze şi iarbă – făceam cumpărături. Ziua până pe la ora 16 ne jucam la ea în curte, iar mai pe seară ieşeam "pe drum" unde ne adunam în jur de 20 de copii. De toate vârstele, de toate naţiile. Nu conta care e român, care e ungur, care e ţigan. Ne jucam flori, fete şi băieţi, următoarea carte, adevăr sau provocare şi de-a v-aţi ascunselea, joc pentru care eu şi vară-mea veneam mereu îmbrăcate în verde ca să ne camuflăm cu tufişurile după care ne ascundeam de cele mai multe ori.

        Când ploua şi nu puteam ieşi la joacă, stăteam în casă şi ne jucam ore în şir macao pe puncte. Aveam un caiet special pentru jocul ăsta. Nu ne plictiseam niciodată. Întotdeauna era ceva de făcut, ceva de povestit. De multe ori vorbeam despre cum ea va fi domnişoară de onoare la nunta mea (pentru că eu eram mai mare, eu aveam deci, să mă căsătoresc prima), iar apoi voi fi şi eu domnişoară de onoare la nunta ei.

        Ne dădeam cu rândul în leagănul din curtea ei şi, la un moment dat, chiar improvizaserăm un balansoar dintr-o buturugă şi o scândură. Dacă ziua era prea cald, stăteam pe pătură sub salcia pletoasă din curtea ei care ajunsese cu crengile până la pământ. Râdeam ore în şir de poreclele pe care mamele noastre ni le dădeau şi de-abia aşteptam să vină bâlciul ca să ne dăm "în lanţuri". Făceam concursuri de care scrie mai frumos, iar o bună perioadă de timp eram de-a dreptul obsedate să ne jucăm "popice" cu vreo 20 de bidoane de 2 litri şi o minge de tenis. Ţin minte că odată am găsit printre jucăriile ei o baghetă magică cu Sailor Moon, iar ea mi-a promis că mi-o dă de tot, doar ca peste cinci minute să mi-o ceară înapoi. Doamne, ce supărare a fost atunci!

        Dormeam mereu împreună şi seara ne uitam la desene animate după care stăteam pe întuneric şi povesteam despre ziua care tocmai trecuse. Din când în când aprindeam lanterna, o îndreptam spre perete şi făceam fel şi fel de animăluţe din degetele noastre. Pe scurt... eram de nedespărţit şi pot să spun că eram mai degrabă ca două surori.
        A trecut mult timp de-atunci. Şi multe s-au schimbat. Cel puţin relaţiile dintre oamenii care în copilărie împărţeau dulciurile şi jucăriile unii cu alţii.

        Un lucru a rămas totuşi la fel. ANCA + EDI şi ANDREEA + RĂZVAN, scris pe stradă chiar în dreptul staţiei de maxi taxi. Ţin minte şi-acum cât am încercat cu vara-mea să ştergem, fără succes însă – spre bucuria băieţilor. Acum mă bucur c-a fost aşa. Pentru că-mi aminteşte de perioada în care lucrurile erau mult mai simple, iar noi mult mai întregi.

        Ciudat cum atunci când eşti mic... totul pare mult mai clar.