Eram toţi cei de la A2 într-o sală de curs unde studiam o nouă limbă: o combinaţie între română şi portugheză, de genul: 5 cuvinte în română, unul în portugheză. Dintre toţi 25 câţi suntem, o singură colegă ştia să citească în limba asta. Mă plictiseam teribil, iar proful spunea că vom fi nevoiţi să studiem limba asta şi în anul II. Mă gândeam deja la restanţa pe care o să o am. La un moment dat, m-am ridicat de pe scaun şi m-am dus în partea opusă a încăperii. Acolo era proful de la badminton care de-ndată ce m-a văzut, m-a luat de braţ şi mi-a spus că facem pereche la nu ştiu ce joc. Pe podea erau trase fel şi fel de linii cu creta, linii după care trebuia să ne ghidăm. Mai mult nu-mi amintesc. Știu doar că primele două runde le-am câştigat, iar apoi am pierdut într-una din cauza mea. În timp ce jucam jocul ăsta, îi auzeam pe ceilalţi cum spuneau că o colegă de-a noastră are o fetiţă de un an, iar cum altă colegă urmează să se căsătorească cu un tip pe nume Laurenţiu. Când am obosit m-am întors înapoi în bancă. Proful încă vorbea. În momentul în care m-am aşezat mi-am dat seama că sunt încălţată cu adidaşii unui coleg. I-am propus să facem schimb înapoi. Tot ce-mi mai amintesc e încheierea. Eram cu colegii mei undeva... pe o autostrada înconjurată de pădure, mergeam doi câte doi habar nu am unde.
E a doua oară, de când sunt aici, când mă visez în Bucureşti. Pe lângă toate celelalte lucruri, mi-a dat şi visul ăsta senzaţia aia... de apartenenţă.
