Almost everything I wish I'd said the last time I saw you

Photo by eberhard grossgasteiger on Unsplash

Scriu lucrurile astea aici pentru că știu că nu le citești.

Mi se întâmplă uneori să mă opresc. Merg ce merg și brusc mă opresc. Îmi întorc alene capul și privesc în urmă. Nu din regret. Nici neapărat din dor. Mai degrabă din recunoștință și nostalgie. Din drag(oste). 

Stau pe loc cu spatele întors la ceea ce mă așteaptă și cu fața îndreptată spre tine și oamenii care (ne-)am fost. Închid ochii ca să ne pot vedea și rar mi se întâmplă să mă încrunt. Cum m-aș putea încrunta când în amintirile mele cel mai adesea zâmbim și râdem cu gurile până la urechi? Gândul c-am putut fi atât de fericiți mă face să zâmbesc pe jumătate. Și spun pe jumătate pentru că zâmbesc numai cu gura, cu ochii n-am învățat încă să zâmbesc fericirii pe care nu o mai avem. 

Într-un fel, este ciudat să nu ne vorbim. Dar luând situația rațional, știu că este cea mai sănătoasă și înțeleaptă decizie. În plus, e ceva temporar. La un moment dat, apele se vor așeza, pământul nu ne va mai fugi de sub picioare, iar rănile vor înceta să mai doară. Waiting game. Ceea ce e în regulă ținând cont că suntem tineri, frumoși și avem timp din plin, așa-i?

Lucrurile sunt cum sunt. Și tind să cred că totul este așa cum ar trebui să fie. Dacă ar fi trebuit să fie altfel, lucrurile ar fi stat diferit.

Mi-ai rămas ceva frumos în suflet. Mi-ai lăsat un gol, dar e un gol care nu e gol deloc. Nu știu dacă mă înțelegi. E așa... un gol plin. E un gol care nu mă roade pe interior. Dac-aș spune că nu mă mai doare deloc, aș minți. Mai doare. Dar e o durere moale, dulceagă, molcomă. Ca atunci când trebuia să ne cadă un dinte de lapte și-l tot atingeam ca să simțim durerea. 

Și pentru că știu că și tu te întrebi uneori cum mai sunt, vreau să știi că sunt bine. Probabil că dacă mi-ai atinge acum sufletul nu l-ai mai putea recunoaște. Atât de schimbată mă simt. Liniștită și echilibrată. Adesea fericită. Nu sună prea familiar, așa-i? Date fiind toate furtunile, tornadele și tsunamiurile care au stat între noi în ultimele luni.

Și pentru că eu nu am de unde să știu cum ești, vreau doar să știi că sper să-ți fie cel puțin la fel de bine cum îmi este mie. Și dacă prin absurd, ai ajuns să citești lucrurile astea, și te-ai ambiționat să citești până la sfârșit, vreau să cred că zâmbești. Și n-ai nici cel mai mic dram de amărăciune în zâmbet.

Pagină de jurnal, 24 septembrie 2012

Photo by Brandon Johnson on Unsplash

Sunt seri ca astea. Când mă plimb pe străzi cu degetele îngheţate şi respir aerul ăsta care pare identic cu aerul de atunci. De acum doi ani. Şi preţ de câteva minute mă simt teleportată în timp. Mereu înapoi, niciodată înainte. Apoi îmi dau seama că nu mai eşti. Aşa cum nici cel de toamna trecută nu mai este. Un altul e acum. [...] Cu toate astea… Acum ştiu că Adioul ăsta nu va mai fi urmat de un “mai rămân”. Linia finală n-a fost niciodată mai clară şi neîntreruptă ca acum. Nu mai există goluri pe care să le transform în portiţe de re-re-reîntoarcere. Ai fost cel mai frumos moment şi cele mai frumoase amintiri pe care nu le-am avut. Şi totul pentru că noi am fost doar în capul meu, iar imaginaţia mea ştie să facă lucruri frumoase. Plecarea ta a scos ce a fost mai frumos în mine. Şi pentru asta ai să contezi mereu. Nu atât pentru că ai plecat, cât pentru CUM ai plecat. Brusc şi Definitiv. Nimeni nu pleacă ca tine.

Ai fost primul care mi-a frânt inima. Ştiu că vor mai urma şi alţii. 

Am fost predestinaţi neîmplinirii de la bun început.

Leaving is not enough, you must stay gone

Photo by James Cousins on Unsplash

De-abia aștept să fiu goală de dragostea pe care încă ți-o port.

The hottest love has the coldest end.

Melancolii de miercuri seară

What happened to bulletproof weeks in your arms?

What happened to feeling cheap radio songs?

What happened to thinking that the world was flat?

What happened?

What happened to that?

In-between

Photo by Sixteen Miles Out on Unsplash

I'm not broken, but I'm not whole either.

I have this feeling... like something amazing is waiting for me around every single corner.

Gânduri alandala

Photo by Tao Yuan on Unsplash

Am fost mereu un om curios. Am fost mereu omul care avea nevoie să știe toate răspunsurile și toate motivele ca să conecteze, prin linii imaginare, toate ce i se întâmplau sau i se schimbau. Eram în stare să ajung și în pragul disperării în toată nevoia asta de a-mi potoli frustrările și foamea de răspunsuri. Cel mai important lucru era să știu. Pe termen lung... nu mă ajuta cu nimic. Pe termen scurt simțeam însă că viața mea căpăta puțin sens, puțină claritate. 

Toată lumea e uimită de felul în care am acceptat situația. Cum, nu vrei să știi de ce? Nu ești curioasă? Nu te roade pe dinăuntru? Diferența dintre 2015, respectiv 2014 și 2010, este că nu mai sunt un copil. Diferența este că acum știu că nu există niciun răspuns satisfăcător. Nu există niciun răspuns și niciun motiv care mi-ar face situația mai ușor de suportat. Acum... lucrurile au sens și fără să știu motivele care au stat la baza lor. Nu vreau să știu pentru că nu m-ar ajuta cu nimic. Pentru că am acceptat lucrurile așa cum sunt. Ce răspuns satisfăcător poate exista la vreuna dintre întrebările: De ce nu mă mai iubești? Când ai început să nu mă mai iubești? De ce? De ce? De ce?

Fuck it.

Am crescut. Și nu mă credeam în stare să trec cu capul sus și grație peste toate lucrurile urâte care mi s-au întâmplat la finalul anului. Probabil asta e cea mai importantă lecție pe care am învățat-o. Să nu-l mai pun pe celălalt pe un piedestal și să mă subestimez de fiecare dată. De-asta anul ăsta va fi doar despre mine. Va fi cel mai egoist an, dar am nevoie de o perioadă lungă doar cu mine. Fără relații serioase, fără planuri și vise. Astea au fost principala problemă. Asta mi-a făcut căderea în prăpastie să pară fără sfârșit. Afurisitele de planuri și viitoruri luminoase proiectate alături de celălalt. Relații care la final au durat mai puțin de un an, dar pe care în naivitatea mea le proiectam pe durata lui întotdeauna.

Sunt pe picioarele mele. Nu mai caut adăpost în brațele nimănui.

Când eram mică mă îndrăgosteam la ordinea zilei. Aveam vreo cinșpe, șaișpe ani și eram îndrăgostită simultan de vreo 3-4 băieți. Îmi trecea la fel cum mă aprindeam. Din pricina asta am fost mereu acuzată că sunt superficială. Inconsecventă. Acum... parcă mă gândesc că toată lipsa asta de statornicie mi-a salvat de multe ori sufletul de la zdrobire. Pentru că nu mă concentram niciodată îndeajuns pe o singură persoană. Nu ajungeam în punctul ăla de cotitură după care știai că sănătatea sufletului tău nu mai depinde doar de alegerile pe care le faci tu.

2014 a fost anul în care am iubit cel mai mult. Și a fost totodată anul în care m-am simțit de parcă eram cea mai norocoasă din lume. Și mă bucur că a fost așa. Mă bucur că am avut șansa să simt atât de multe lucruri deosebite. Mă bucur că am putut să iubesc așa cum am iubit. Și dacă după ce ne-am despărțit eram terifiată că asta a fost și că nu voi mai putea niciodată să mai iubesc așa cum am iubit, acum că am mai căpătat perspectivă, știu că va veni o zi în care mi se va întâmpla din nou. Sper doar ca momentul ăsta să fie cât mai departe.

Într-un fel... nu mai sunt la fel. Am ajuns să fiu foarte cinică, sceptică și sarcastică. Poate chiar puțin răutacioasă. Dar e bine. Mi-e bine așa. Sunt într-un punct în viață în care mi-e atât de bine singură încât dacă m-aș trezi cu sufletul meu pereche (există așa ceva?!) bătându-mi la ușă, i-aș trânti ușa în nas și i-aș spune să revină peste un an. Dar îmi place cum lucrurile sunt acum. Îmi place să văd că pot singură. Că pot fi independentă, din orice punct de vedere. 

Singurul lucru de care mi-este dor și care îmi lipsește este să fiu sărutată. Îți dai seama? Nu să simt că am pe cineva care mă ține de mână atunci când lucrurile par să se prăbușească. Nu să simt că mă pot cuibări în brațele cuiva și să mă simt acasă. Nu să simt că cel de lângă mine este familia mea. Toate lucrurile care țin de emoții, toate lucrurile astea de care acum două luni credeam că am fost jefuită... nu le mai vreau. Nu mai pot. Nu mai vreau să trec prin ele. Nu mai vreau planuri de viitor și nu mai vreau speranțe și vise. Nu mai vreau să-mi risc sufletul o bună bucată de timp. 

Sunt atât de tânără... Vreau să fiu mai nebună și mai nesăbuită. Vreau să mă distrez și să profit de anii ăștia. Să pot merge înainte fără să stau să analizez fiecare pas și fiecare decizie. Vreau să-mi trăiesc viața cu aceeași spontaneitate cu care uneori îmi trăiesc zilele. Vreau să nu mă tem că o să mă mai doară. Aș vrea să mă desprind de toată partea asta a mea rațională și să trăiesc ghidându-mă doar după instinct și intuiție. 

Am ales să trăiesc, nu doar să supraviețuiesc.

Cineva mi-a spus acum câteva săptămâni: nu ești broken. Avea dreptate. Nu sunt. Blessed are the hearts that can bend, they shall never be broken. Sunt o salcie.

În ultimele două zile mi-ai bântuit nopțile. Îți cer să te oprești.

Afternoon talks

Photo by Kate on Unsplash

Ioana: Doamne, se mărită? așa tânără?

Eu: Da. Ce să zic, unii oameni sunt mai norocoși.

Ioana: Da...

Mă uit la ea lung. Tac pentru câteva secunde:

Eu: Nu vreau să fiu norocoasă prea curând.

Ioana: Nici eu.

Râdem.

Poem #1

Photo by Harmen Jelle van Mourik on Unsplash

It took me years to finally understand

that trying to find home

in someone else's arms

will almost always leave you 

homeless.

2015

Photo by Drew Beamer on Unsplash

Anul ăsta a fost primul an în care la doișpe noaptea mi-am dorit, cu o artificie aurie în mâna dreaptă, ceva care avea legătură numai și numai cu mine. Fără dorințe de genul: vreau să fie bine cu X, vreau ca Y și eu să fim la fel de fericiți, vreau ca Z să se întoarcă. Nu. Am început anul ăsta cu gândul doar la mine. Și intenționez să o țin așa cel puțin 12 luni de acum înainte.

Mi s-a spus că ăsta este anul schimbărilor. Iar dacă acum câteva luni în El s-a rupt ceva... în mine, tot ce era fisurat a început să se construiască la loc. Mai solid și mai puternic decât altă dată. Mi s-a schimbat totul în suflet. Tot ce simțeam și tot ce îmi doream mi s-a răsturnat și rostogolit constant în suflet în ultimele două luni. Nu m-am simțit pierdută. Nici mică. Nici neputincioasă. M-am simțit... neliniștită. M-am simțit agitată și m-am simțit constant scindată. My heart was conflicted.

Dar la un moment dat, fără să-mi dau seama, pe nesimțite, am început să stau pe două picioare de una singură. Fără să mă agăț de mâna sau de brațul nimănui. Fără să mă sprijin. Îmi duc singură crucea și mă simt mai ușoară ca niciodată. Nu mai depind de nimeni. Nu mai există nicio îndoială și nicio temere că într-o zi persoanei pe care o iubești i se va întâmpla tragedia de a nu te mai putea iubi înapoi. Nu mai există incertitudinea zilei de mâine. Sunt doar eu. Și trec prin tot ce mi se întâmplă cu capul sus și cu grația pe care nici măcar nu știam că o am în mine. Până când a sosit ziua în care a trebuit să fiu total pe cont propriu, nici nu bănuiam câtă putere mi se ascunde în oase.

Sunt împăcată cu tot ce mi se întâmplă. Sunt mândră de mine. Am acceptat tot ce mi-a fost dat să primesc și nu îmi mai torturez mintea și sufletul cu întrebarea: de ce? Pur și simplu. Lucrurile sunt cum sunt. Dar iau răul ăsta care mi-a fost dat... și încerc să-l transform în ceva pozitiv, în ceva care să-mi poată facă viața mai frumoasă, mai pozitivă, mai sănătoasă. Și probabil că nu voi mai trăi niciodată așa cum mi-am trăit cei 22 de ani până acum. Acum două luni gândul ăsta m-ar fi terminat psihic. Acum însă mă gândesc că-mi pot trăi viața mai frumos, mai liniștit și mai sănătos decât am făcut-o până acum. Iau problemele care au ales să se întâmple mie ca un semn. Și încerc să iau tot răul ăsta și să-l transform în ceva frumos, benefic, constructiv. Estetica urâtului a lui Arghezi.

Cu fiecare zi ce a trecut, s-a născut în mine un sentiment pe care nu l-am mai avut de ani de zile – liniște. O liniște și un echilibru la care am reușit să ajung singură și pe care tocmai din motivul ăsta știu că nu le voi pierde cu una cu două.

Și aleg să nu mă simt vinovată pentru că mă vindec. Aleg să nu mă simt vinovată pentru că a început să-mi fie în sfârșit bine. Aleg să nu mă simt vinovată pentru că am ales să nu-mi mai prelungesc suferința în fața căreia oricum și-a acoperit mâinile și urechile. Aleg să îmi dau voie să fiu fericită fără să am mustrări de conștiință. M-au durut și sufletul și trupul. Iar acum, de parcă s-ar fi vorbit, și-au sincronizat vindecarea.

Ah, să nu uit! Mai am o dorință! Vreau ca anul ăsta să fie cât mai lipsit de evenimente. Vreau un an constant, liniștit, calm, fără să existe nimic care să-mi dea sufletul peste cap, fără să existe nimic care să-mi tulbure apele. Vreau un an linear. Nu plictisitor, doar... statornic!

Acum un an, pe vremea asta, habar nu aveam cât de tare avea să mi se schimbe viața. Anul ăsta vreau lucrurile exact cum sunt acum. Clare, liniștite. Îmi vreau sufletul și rutina de zi cu zi exact cum le am acum. Dar a trecut puțin peste o săptămână. Rămâne de văzut.

Photo by Nikita Tikhomirov on Unsplash

Revin la ce am spus anterior: Viața mi-a dat întotdeauna înapoi de două ori ce mi-a luat.

Photo by Zoritsa Valova on Unsplash

Doar pentru că nu-mi mai port rănile peste haine, nu înseamnă că nu mă mai doare.

Tea(rs)

Photo by Sixteen Miles Out on Unsplash

A week ago I needed so many tears, that I had to drink tea in order to be able to cry them all.

Despre alegeri sau despre ce naiba se întâmplă cu viețile noastre?!

Photo by Jez Timms on Unsplash

Nu pot să îmi schimb trecutul. Dar am puterea de a-mi schimba viitorul înainte să treacă în trecut. 

Mă înțelegi? 

I will miss you in forever ways.

Temporar

Photo by Megan te Boekhorst on Unsplash

Am slăbit și uneori mă simt mai grea ca niciodată. Îmi simt ochii grei, de parcă până și genele mă apasă. Atunci zâmbesc și râd de tot ce mă mai doare. Râd de fiecare rană. Și îmi trece. Refuz să mă mai așez în fața întunericurilor care de-abia așteaptă să mă izbească. La douăzeci și doi de ani trebuie să trăiesc, nu doar să supraviețuiesc. Viața este într-adevăr... frumoasă, oricât de urâtă ar fi uneori. Paradoxuri, știu.

Nothing good will last forever. Nothing bad will last forever either.

Destinație de toamnă

Photo by Anders Jildén on Unsplash

Mi-am trăit viața pe poduri șubrede, mereu cu dinții încleștați, sperând să nu se rupă. Băi Alex, se duc toate naibii și noi odată cu ele. Privind partea pozitivă? Măcar acum știu încotro mă îndrept.

You lucky, lucky girl

Photo by Aziz Acharki on Unsplash

Cu ochii închiși

și mișcări mecanice

mi-am înfășurat sufletul

cât mai adânc în carne

și fără să-mi curgă vreo lacrimă

l-am lăsat acolo,

răstignit de cea mai solidă coastă,
să zacă.

Este șapte dimineața!

Photo by eberhard grossgasteiger on Unsplash

Uitasem cum e să nu ai somn de nerăbdare! În câteva ore îmi pleacă trenul spre Acasă!!!

Nu mi-a fost niciodată atât de mult dor.

Dommage

Photo by Aditya Sharma on Unsplash

Cu soarele în pumni

și mâinile la piept

m-am gândit la tine

și mi s-a făcut frig.

Homesick

Photo by Ivan Bandura on Unsplash

Simt că vara mi se scurge printre degete și nu rămân nici măcar cu un fir de nisip lipit de piele. De unde nisip dacă nu am mai văzut marea de trei ani? Simt că nu mai am nimic cert, din moment ce nu am fost în stare nici măcar să trăiesc, așa cum mi-am dorit, vara care se presupunea că avea să fie cea mai frumoasă dintre toate. Mă plâng că sunt singură, dar uneori, când sunt înconjurată de oameni, nu-mi doresc decât să plece fiecare ca să rămân doar cu mine însămi și să nu mai fiu nevoită să mă prefac. Nu mai am ambiție, determinare, perseverență. Sunt deprimată și dau vina pe căldura de afară care mă țintuiește la pat înfășurată în prosoape reci. Nu plâng, dar nici nu râd. Zâmbesc de complezență cu toate că uneori nici măcar nu înțeleg ce tocmai mi-a fost spus. Ascult numai muzică instrumentală pentru că m-am săturat de cuvinte care nu-mi mai spun nimic. 

Mă simt risipită și împrăștiată într-un oraș pe care nu îl simt acasă. Mă simt... pierdută într-un moment din viață cu care refuz să mă obișnuiesc. Refuz să mă adaptez. Nu am ieșit din zona de confort pentru că așa ceva deja nu mai există.

E ca și cum toată vara mi-am petrecut-o cu ochii închiși în voia valurilor, iar acum că i-am deschis sunt în mijlocul oceanului unde, în orice direcție aș vrea să o apuc, am de străbătut aceeași distanță. Singurul lucru pozitiv este că nu am de ales. Supraviețuirea a fost dintotdeauna singura opțiune adevărată. 

Apropo, îmi retrag fiecare mângâiere care mi s-a întors înapoi ca o palmă.