Homesick

Photo by Ivan Bandura on Unsplash

Simt că vara mi se scurge printre degete și nu rămân nici măcar cu un fir de nisip lipit de piele. De unde nisip dacă nu am mai văzut marea de trei ani? Simt că nu mai am nimic cert, din moment ce nu am fost în stare nici măcar să trăiesc, așa cum mi-am dorit, vara care se presupunea că avea să fie cea mai frumoasă dintre toate. Mă plâng că sunt singură, dar uneori, când sunt înconjurată de oameni, nu-mi doresc decât să plece fiecare ca să rămân doar cu mine însămi și să nu mai fiu nevoită să mă prefac. Nu mai am ambiție, determinare, perseverență. Sunt deprimată și dau vina pe căldura de afară care mă țintuiește la pat înfășurată în prosoape reci. Nu plâng, dar nici nu râd. Zâmbesc de complezență cu toate că uneori nici măcar nu înțeleg ce tocmai mi-a fost spus. Ascult numai muzică instrumentală pentru că m-am săturat de cuvinte care nu-mi mai spun nimic. 

Mă simt risipită și împrăștiată într-un oraș pe care nu îl simt acasă. Mă simt... pierdută într-un moment din viață cu care refuz să mă obișnuiesc. Refuz să mă adaptez. Nu am ieșit din zona de confort pentru că așa ceva deja nu mai există.

E ca și cum toată vara mi-am petrecut-o cu ochii închiși în voia valurilor, iar acum că i-am deschis sunt în mijlocul oceanului unde, în orice direcție aș vrea să o apuc, am de străbătut aceeași distanță. Singurul lucru pozitiv este că nu am de ales. Supraviețuirea a fost dintotdeauna singura opțiune adevărată. 

Apropo, îmi retrag fiecare mângâiere care mi s-a întors înapoi ca o palmă.