Oricât am susținut sus și tare că îmi doresc liniște și echilibru... n-am fost niciodată croită pentru așa ceva. De îndată ce lucrurile se așează și încep să intre pe un făgaș cât de cât apropiat de normalitate, mă plictisesc și încep să caut mai mult. Un mai mult care nici măcar nu cred că există. Dar ca să-mi încep căutarea trebuie să o iau de la zero, nu? Așa că-mi iau viața în mâini, o ridic deasupra capului și trântesc cu ea de pământ.
Totul e o continuă căutare. Sunt responsabilă pentru tot.
Am simțit, după nu știu cât timp, că sunt inspirată. Și asta e doar pentru că absentezi în seara asta. Dacă așa stau lucrurile... aș prefera să nu mai scriu niciun rând niciodată. Hah, pe cine păcălesc? Știi că am nevoie să-mi fie dor. Dorul mă îmblânzește și știu că uneori te saturi să fiu nebună. N-o să plec tocmai pentru că am libertatea de a face ce vreau. Nu aduce vara, ce aduce toamna. Adică pe tine. Sunt terifiată. Tu nu? Bineînțeles că nu.
Sunt cum sunt. Cu toate că în ultima vreme mă simt mai degrabă de parcă nu aș mai fi. Nu așa trebuia să fie viața mea, asta nu e viațamea, îmi tot repetam înainte. De câteva săptămâni încoace m-a părăsit gândul ăsta. Ceea ce mi se pare îngrijorător, pentru că înseamnă că tot ceea ce se întâmplă a intrat în normalitate. E normal să fie boli, e normală teama permanentă de moarte, e normală neputința, e normală oboseala, lipsa de determinare. E normal să mă fi adaptat, nu?
Majoritatea celor apropiați de mine sunt la kilometri distanță. Destul de ironic. Nu-i de mirare că mă simt mai mult singură. Iar blogul ăsta este ultima graniță, ultimul liant care mă leagă de cum obișnuiau lucrurile să fie. De cât de frumoasă era viața mea atunci și de cum, din prostie, ratam de fiecare dată să văd asta. Parcă mi se punea o ceață pe ochi și nu numai că deveneam oarbă, dar deveneam și proastă pe deasupra. Atât de proastă că nu vedeam cât de norocoasă eram.
Mint într-una și habar nu am de ce. Când mă mai întreabă cineva cum sunt, automat îmi vine să spun că sunt bine. De parcă m-aș încuraja singură. Sau i-aș încuraja pe ei. E ca și cum mă simt prost să recunosc că nu sunt bine. Că am mai multe zile proaste, decât zile bune, că simt că nu mai am mult până o să clachez. Că de cele mai multe ori nu răspund la telefon nu pentru că nu-l aud, ci pentru că nu mă simt în stare să vorbesc cu nimeni. Pentru că simt nevoia de a mă preface în permanență și habar nu am cum să opresc asta. După ce luni în șir am susținut sus și tare că sunt bine, cum pot eu acum să recunosc în fața celorlalți că sunt un dezastru pe două picioare?
Oamenii nu știu niciodată ce să-ți spună. Dar eu nu de cuvinte am nevoie, ci de înțelegere. Ori... înțelegerea (aia pură) e mai dificilă de obținut. Se putea și mai rău, e doar o perioadă, o să treacă – mi s-a zis adesea. Dar ceea ce oamenii uită este că, uneori, e nevoie de un efort foarte mare pentru a mai zări luminița de la căpătul tunelului. Pentru că nu e vorba de o zi sau o lună proastă, ci de un an. An care nu pare deloc pe terminate.
Mi-am permis, după foarte mult timp, să îmi vărs o parte din frustrare aici. Să nu mă mai ascund, să nu mai bravez. Încerc să accept că e normal să mă simt doborâtă uneori, că e normal să mă simt copleșită, mică și slabă. A mă menține la nivelul pe care mi l-am autoimpus e unul dintre cele mai dificile lucruri pe care am fost nevoită să le fac.
Acum câteva luni am visat un pian bântuit care cânta singur și din care se auzeau voci –
Azi noapte, în timp ce dormeam, mi-au căzut de pe raft, direct în cap, două cărți. Colecționarul și Portretul lui Dorian Gray. Aleg să cred că de vină e Aglaja Veteranyi. De fiecare dată când mi-e frică că M. moare îmi spun povestea copilului care fierbe în mămăligă.
Azi nu mi-ai lipsit deloc. Așa că mi-am ademenit dorul înapoi la locul lui, în oase, cu melodii pe care zâmbeam cu gândul la tine. Dorul de tine nu doare. Este absența lui cea care mă zdrobește.
Lui M. îi ajunsese cancerul la față, la mandibulă și îmi doream să-mi pot împinge mâinile în pielea ei să-i strâng cancerul în pumni, să-l sufoc, să-l omor pentru că a îndrăznit să se atingă de ea.
19.03
Erau toți morți: mama, tata, bunicul, bunica. M-am trezit plângând.
22.03
M. făcea chimoterapie cu un bebeluș metalic din gura căruia ieșea un fel de vortex și pe care trebuia să-l alăpteze.
07.04
Mi se mărise o aluniță pe jumătate de picior. Aveam cancer. Se întindea. Mă înghițea.
28.04
Eram un cuplu, cu toate că în realitate este imposibil. Făceam baie în cadă și mi-a căzut o șuviță groasă de păr. M-am panicat. Am ieșit apoi din cadă și am observat că mi se umflase gingia de sus din partea stângă și că începuse să mi se desprindă dintele. Am început să scuip dinți. Erau bucăți, nu erau întregi. M-am panicat. M-am dus la el plângând și implorându-l calmează-mă, liniștește-mă în timp ce scuipam în continuare fragmente de dinți.
Cam asta vedeam sub pleoape în nopțile celei mai întunecate perioade de până acum. De câteva săptămâni, în schimb, mi s-a făcut lumină.
Peste o lună fără o zi o să fie ziua mea și o să sărbătoresc mai mult ca niciodată. O să beau vodcă și o să dansez și-o să țip afară din mine tot întunericul care mi-a mai rămas ascuns printre oase – un cancer de tristețe pe care l-am cărat de colo-colo, tot anul ăsta, fără să fie mulți cei care să știe. Pentru că n-am vrut și n-au vrut să știe. Oameni care m-au privit în ochi, dar care au ales să vadă prin mine. Dar și oameni care s-au prefăcut că nu-mi văd disperarea din priviri. Așa că o să urlu ca să sărbătoresc. O să-mi lipesc perna de gură și o să-mi urlu toate frustrările, toate dezamăgirile și abandonurile, toate nopțile pierdute de prea multe griji și toate diminețile pierdută prin visele altora. Și-apoi o să mă bucur și-o să râd cu gura până la urechi, isteric chiar, o să râd și o să strig de prea mult plin ce am în mine. Și-o să cânt, și-o să-mi sărbătoresc încheieturile, umerii, omoplații, picioarele – părți din mine care au știut cum să doară fără să se rupă. O să-mi sărbătoresc trupul ăsta tânăr, dar defect, în care m-am ghemuit obosită la sfârșitul fiecărei zile și care mi-a fost acasă. Și o să sărbătoresc și toți oamenii care nu-mi mai sunt și care au ales să plece cu fața către mine, ca să aibă grijă să nu-i uit. O să-i sărbătoresc pe toți pe care i-am iubit, pe toți cei care m-au iubit doar prin cuvinte. Pe toți pe care i-am părăsit și pe care, uneori, mi se întâmplă să-i mai regret. Pe puținii pentru care m-am dezbrăcat de orgoliu cerându-le să se întoarcă. Pe cel pentru care am strâns comori în suflet și care a plecat mai gol decât a venit.
Dar o să beau și în cinstea celui care a rămas și care mi-a arătat că dragostea și prietenia sunt mai mult decât le credeam a fi. O să beau pentru vocea și cuvintele pe care mi-am odihnit capul la sfârșitul fiecărei zile. O să beau pentru omul care, dacă ar fi putut, ar fi luat asupra lui măcar o coastă a muntelui ăsta invizibil care-mi crește în loc aripi, doar să mă simt, măcar pentru o clipă, mai ușoară. Ca înainte de toate. O să beau un pahar în cinstea omului care m-a făcut să urăsc geografia și numărul ăsta absurd de kilometri care a ajuns acum să nu-mi mai spună nimic. Omul care m-a făcut să plâng doar de la prea mult râs. Da. O să beau până la fund.
O să mă sărbătoresc pe mine. Și viața mea care deși merge mai departe zi de zi, habar nu am cum va fi peste o săptămână. O să beau în cinstea victoriei de a supraviețui, de a fi încă aici sufletește, de a mai putea încă uneori să plâng, de a mai avea îndeajuns de mult suflet încât să mai simt, din când în când, cum mă îmbrățișează dezamăgirea.
O să beau pentru anul ăsta care m-a făcut să fiu de fier. Și pentru puținele lacrimi pe care le mai las să curgă, de teamă să nu ruginesc.
