Photo by Roman Melnychuk on Unsplash
Sunt cum sunt. Cu toate că în ultima vreme mă simt mai degrabă de parcă nu aș mai fi. Nu așa trebuia să fie viața mea, asta nu e viața mea, îmi tot repetam înainte. De câteva săptămâni încoace m-a părăsit gândul ăsta. Ceea ce mi se pare îngrijorător, pentru că înseamnă că tot ceea ce se întâmplă a intrat în normalitate. E normal să fie boli, e normală teama permanentă de moarte, e normală neputința, e normală oboseala, lipsa de determinare. E normal să mă fi adaptat, nu?
Majoritatea celor apropiați de mine sunt la kilometri distanță. Destul de ironic. Nu-i de mirare că mă simt mai mult singură. Iar blogul ăsta este ultima graniță, ultimul liant care mă leagă de cum obișnuiau lucrurile să fie. De cât de frumoasă era viața mea atunci și de cum, din prostie, ratam de fiecare dată să văd asta. Parcă mi se punea o ceață pe ochi și nu numai că deveneam oarbă, dar deveneam și proastă pe deasupra. Atât de proastă că nu vedeam cât de norocoasă eram.
Mint într-una și habar nu am de ce. Când mă mai întreabă cineva cum sunt, automat îmi vine să spun că sunt bine. De parcă m-aș încuraja singură. Sau i-aș încuraja pe ei. E ca și cum mă simt prost să recunosc că nu sunt bine. Că am mai multe zile proaste, decât zile bune, că simt că nu mai am mult până o să clachez. Că de cele mai multe ori nu răspund la telefon nu pentru că nu-l aud, ci pentru că nu mă simt în stare să vorbesc cu nimeni. Pentru că simt nevoia de a mă preface în permanență și habar nu am cum să opresc asta. După ce luni în șir am susținut sus și tare că sunt bine, cum pot eu acum să recunosc în fața celorlalți că sunt un dezastru pe două picioare?
Oamenii nu știu niciodată ce să-ți spună. Dar eu nu de cuvinte am nevoie, ci de înțelegere. Ori... înțelegerea (aia pură) e mai dificilă de obținut. Se putea și mai rău, e doar o perioadă, o să treacă – mi s-a zis adesea. Dar ceea ce oamenii uită este că, uneori, e nevoie de un efort foarte mare pentru a mai zări luminița de la căpătul tunelului. Pentru că nu e vorba de o zi sau o lună proastă, ci de un an. An care nu pare deloc pe terminate.
Mi-am permis, după foarte mult timp, să îmi vărs o parte din frustrare aici. Să nu mă mai ascund, să nu mai bravez. Încerc să accept că e normal să mă simt doborâtă uneori, că e normal să mă simt copleșită, mică și slabă. A mă menține la nivelul pe care mi l-am autoimpus e unul dintre cele mai dificile lucruri pe care am fost nevoită să le fac.
Acum câteva luni am visat un pian bântuit care cânta singur și din care se auzeau voci –
nu mi-era frică de el.
Sau că "alții o duc mai rău decât tine, n-ai de ce să te plângi". Cel puțin mie mi s-a spus și asta, pe lângă altele mai urâte, de la oameni pe care îi numesc prieteni de o viață, în momentele mele de "cedare".
ReplyDeletedada, am auzit-o și pe asta :)
ReplyDeleteAm găsit blogul tău fix acum trei veri și de atunci nu am putut să nu verific o dată la câteva zile dacă ai mai postat. Când o făceai eram nerăbdătoare să citesc ce ai mai scris,să caut să înțeleg ce vrei să transmiți,dacă mesajul e mai profund decât îmi părea inițial și uite așa,în zilele în care nu postai,am ajuns să recitesc ce scria Ancuța(sper că nu te deranjează faptul că-ți spun așa)cu ani în urmă.
ReplyDeleteEști grozavă!De fiecare dată când citeam câte ceva pe aici simțeam cum tu te simți recunoscătoare față de ceea ce ai și îmi doream mult să pot face și eu asta.Am ajuns motivată de textele tale.Eu cred în ele.Și cu siguranță nu sunt singura.Încă-mi mai zic să-mi păstrez lumină pentru zile negre,că ne definesc amintirile pe care le lăsăm în urmă,că în lupta dintre „noi doi” cel care câștigă de fapt pierde,că viața e frumoasă și multe altele.
Acum chiar mă simt fericită,și-ți mai recitesc lucrările doar ca să le mulțumesc.Cu ocazia asta,te rog mult să nu renunți la blogul ăsta!Aici e lumina mea pentru zilele negre.
Apoi,trecând la oamenii care par a nu te înțelege,mi-aduc aminte de spusele tale „ oamenii ăștia vorbesc mult,dar de văzut,nu văd nimic”. Cred că „înțeleg” îi poate împrumuta locul lui „văd” aici. :D
Nu știu cât de puternică ai fost,cât vei putea fi,în ce stare te găsești,dar îmi doresc mult ca trupul și sufletul tău să fie bine!Sper să te întregești cât de curând se poate.
Îmbrățișărele,giugeluși și mulțumiri!
Mă simt mult mai bine acum că ți-am scris!Nu uita că cineva te crede uimitoare >:D<
Anonime, deși tare mi-ar plăcea să-ți știu numele, comentariul tău a ajuns la fix azi. Nu știu cum ai reușit, dar a fost o sincronizare perfectă. Azi am avut cea mai bună zi din tot anul, iar cuvintele tale, citite așa, pe asfințitul zilei, înseamnă mult pentru mine, cu atât mai mult cu cât azi a fost o zi de importanță maximă pentru mine.
ReplyDeleteÎți mulțumesc că mă citești și recitești! Cred că e cel mai lung comentariu pe care l-am primit vreodată și mi-a făcut mare plăcere să-l citesc. M-a uns așa pe interior și e finalul perfect la ziua asta minunată și, zic eu, după atâta timp, BINE MERITATĂ! :))
Mă bucur să văd că au avut un asemenea efect cuvintele mele, și mi-ar plăcea să stăm mai mult de vorbă. Îmi poți lăsa un mail la care ți-aș putea scrie? Într-un comentariu? Îl pot șterge după.
Mulțumesc! :)
Și eu te citesc de 4 ani (cred ca era mai 2011) :"> blogul tău îl știu o persoană specială pentru mine pe atunci.
ReplyDeleteSinceră să fiu sunt surprinsă, știu că la un moment dat aveam destul de multe persoane care îmi citeau blogul, însă de când am început să postez din ce în ce în ce mai rar, am primit mai puțin feedback. Nu mă așteptam să fie persoane care, după atât de mult timp, încă să mai citească blogul ăsta. Îți mulțumesc! :)
ReplyDeleteDe curiozitate, persoana ta specială de unde știa de blogul meu?
Din câte îmi amintesc, mi se pare că te cunoștea. :)
ReplyDeleteOf, mor de curiozitate acum! :))
ReplyDelete:)) Nu pot să îți dau un nume, nici nu mai știu nimic despre respectiva persoană, de foarte mult timp.
ReplyDeleteMă gândeam că nu mi-l vei spune, de acolo vine și "of"-ul :))
ReplyDelete