Oricât am susținut sus și tare că îmi doresc liniște și echilibru... n-am fost niciodată croită pentru așa ceva. De îndată ce lucrurile se așează și încep să intre pe un făgaș cât de cât apropiat de normalitate, mă plictisesc și încep să caut mai mult. Un mai mult care nici măcar nu cred că există. Dar ca să-mi încep căutarea trebuie să o iau de la zero, nu? Așa că-mi iau viața în mâini, o ridic deasupra capului și trântesc cu ea de pământ.
Totul e o continuă căutare. Sunt responsabilă pentru tot.
Cat de cunoscut imi suna, toate astea! Cred ca sunt oameni care doar asa își găsesc în cele din urmă liniștea, luand-o de la capat iar și iar, învățând cate putin din fiecare cădere, intrebandu-se cum naiba au ajuns iar acolo, pe pământul care le aduce aminte mult prea multe lucruri care se vor uitate, dar strangand din dinți, ridicandu-se iar și făcând de fiecare dată mai mult cu un pas, sau poate doi, până când, în cele din urmă fac pace cu ei și cu viața lor, asa lovita și petecita cum e ea. Pentru ca ea, viața, e frumoasă, și e a lor și nimeni nu poate trăi în locul nimanui altcuiva.
ReplyDeleteO zi frumoasa, Ioana!( întotdeauna mi-a plăcut numele asta, atât de mult încât i l-am pus și fiicei mele !🙂)
Mulțumesc frumos pentru comentariu! Mi se pare foarte departe momentul în care am scris postarea asta de cum sunt acum!
DeleteO zi frumoasă și ție! <3 Nu-mi spune nimeni Ioana, doar Anca. Folosesc Ioana doar atunci când îmi scriu numele întreg. :D