XII B. Septembrie.

diriga: cine a mâzgălit aici?

alex: sigur băieţii!

filosofie: şi la noi e un calculator în cancelarie. dar nu e priză.

română: tudor arghezi.

dan: cu doi de "i"?

română: dănuţ, nici acum când ai piciorul în piuneze nu te potoleşti.

geografie: vrei să devin violent?

diana: nu.

geografie: nu?

diana: nu.

geografie: cine tuşeşte?

roberta: eu am tuşit.

geografie: băi, socină, arăţi ca un, ca un, nu găsesc cuvântul.

feri: ca un bolşevic.

kiki: haha.

geografie: aşa ciubotaru râzi, râzi ca la tine acasă.

diriga: "profesorii se vor teme de mine..."

radu: pentru că mi-am luat carnetul.

literatură universală: care e colega care lipseşte?

codruta: e un coleg, ciprian

kiki: femeile sunt lucrative!

română: despărţiţi în silabe: coniac, fiică...

bibi p: cum? ţuică?

feri: i want to sleep, but not alone.

geografie: sandu, ştii de ce mă uit la tine nu?

geografie: haide, sandu, nu-mi spune că nu ştii de ce mă uit la tine.

ancuţa: nu...

geografie: nu... nu da din cap. ai migrat, nu stai în prima bancă?

dan: contrabandă cu banane.

română: aici e gălăgie.

feri: aici, aici e o gălăgie constructivă.

română: ancuţa râzi ca un clopoţel.

ancuţa: clopoţelul nu râde!

română: nu, nu mă refer la asta ci la faptul că râsul tău sună precum clinchetul unui clopoţel.

(şi de atunci de fiecare dată când mă vede, radu face dring dring :-L)

alex: ioanaaa?

ioana: da?

alex: cine mă ajută mai mult la lucrare la franceză? tu sau flo?

ioana: haha.

alex: ioana, eu sunt sincer, te întreb direct, nu vin să stau cu tine pe motiv ca e mai multă lumină.

franceză: popa?

alex: pe fred.

franceză: prodan?

alex: sub fred.

franceză: ciubotaru?

flo: în fred.

franceză: plosza?

flo: tot în fred.

franceză: dar când lipseşti ca să te duci la şedinţă?

alex: asta a fost o singură dată pentru că fac parte din biroul permanent.

feri: pentru că nu zice e o zi udă, ci e o noapte.

română: ce exprimă felinarele roşii? roxana?

roxana: tristeţe?

română: prea general.

flo: sufletele oamenilor?

română: nu

alex: halloweenul?

alex: with the help of my older sister.

diriga: you don't have an older sister.

geografie: de ce mă superi popa?

religie: şi apoi diavolul...

diana: da' dă-o-ncolo de treabă, noi vorbim aici de frunze şi el ne ia cu diavolul.

diana: mai e un pic şi ninge aici.

muzică: dacă vrei poţi sta aici, în prima bancă cu popa.

flo: cu popa?

muzică: da.

flo: sărumâna părinte.

muzică: linişte! că vorbesc şi ele şi nu înţeleg.

cipri: ele?

muzică: ei.

muzică: deci pentru mine liniştea înseamnă...

radu: un zece.

muzică: un zece, ce să-ţi povestesc radu.

radu: un nouă.

muzică: ce replică de clasa a cincea.

radu: păi dacă alta n-am găsit?

diana: ioi, ce e aia?!

muzică: ce ai dragă?

diana: e un gândecel... era galben!

kiki: ţi-am zis că era constipat.

ancuţa: ce-mi doream să fiu pianistă când eram mică.

kiki: şi eu aviator sau submarin.

diana: eu voiam să fiu fioneză de la feon.

ancuţa: ce mi-ar fi plăcut să trăiesc în anii 1800 să port rochii pe crinolină.

diana: şi să te cheme annelise.

kiki: da, şi mie mi-ar fi plăcut să mă cheme marcel.

diana: muzica asta seamănă cu un peşte.

flo: aţi ţipat la mine când nu eram aici? vreţi să mai ţipaţi o dată când sunt aici?

muzică: dar nu eşti aici, eu nu vorbesc cu tine.

flo: vă înşelaţi doamna profesoară.

filosofie: fleşcărie + ortodoxie + ospătari + manelişti = românia de azi.

filosofie: în 1783 reia pe înţelesul idiotului, ahm, înţelesul tuturor problematica...

română: ioana, tu nu ştii psihologia unui bărbat.

Sunt. Eşti. Suntem.

Photo by Chris Lawton on Unsplash

Sunt o frunză. Învaţă-mă să mă desprind de ramurile copacului de care sunt agăţată, fără să îmi fie frică, fără să regret. Învaţă-mă să cad fără să mă lovesc. Învaţă-mă să iubesc pământul aşa cum iubesc cerul. Învaţă-mă să îmi schimb culoarea, nu vreau să fiu verde, roşu mi se potriveşte mai bine. Învaţă-mă să rămân mereu vie, să nu mă usuc. Învaţă-mă să mă încălzesc de una singură, să nu depind de alte frunze, de alte mâini, de alte inimi. Învaţă-mă să iubesc tălpile reci, obosite sau îndrăgostite care mă vor strivi sub greutatea sentimentelor lor. Învaţă-mă să nu ajung să invidiez alte frunze pentru culorile lor sau pentru că sunt prinse de copaci. Învaţă-mă să nu îmi doresc să devin copac, să nu prind rădăcini. Învaţă-mă să mă împrietenesc cu vântul, să am încredere în el, să mă înveţe să zbor fără aripi. Învaţă-mă să nu zbor de două ori în aceleaşi locuri. Învaţă-mă să nu-mi mai agăţ visele de ramuri ci să le port mereu cu mine. 

Învaţă-mă să te învăţ să fii şi tu o frunză.

"Noi"

Photo by Meghan Holmes on Unsplash

O să încep prin a-ţi spune că nu mi-am dorit nici măcar o secundă asta... Nu spune că am avut de ales pentru că nu e aşa. Nu ştiu dacă eu m-am afundat în asta sau tu ai început să mă îngropi în tine de vie, dar în fond ce mai contează? Tot la acelaşi lucru vom ajunge. Sunt plină de tine până la gât. Mi-ai intrat în pantofi şi pe sub haine. Te-ai lipit de pielea mea şi nu te mai pot da jos. Sau nu vreau? Te agăţi de mine şi mă zgârii. Iar apoi îmi vindeci rănile. După care îmi faci altele. Şi tot aşa. Iar acum cuvintele se sufocă din cauza ta, începi să-mi curgi printre buze şi eu nu pot să respir. Mi-ai intrat în ochi, în urechi, în gură şi în nas. Acum totul arată, sună, gustă şi miroase ca tine. O să mă opresc aici. Nu mă răni... dar dacă totuşi o faci, nu uita să mă vindeci.

Întâlnire

Photo by Kristopher Roller on Unsplash

În fiecare seară

În jur de ora nouă,

Ne dăm întâlnire

Pe-o bucată de cer

De la marginea lumii.

Suntem la fel îmbrăcate

În rochii albe, murdare

De vise ne-mplinite,

De speranţe, de dorinţe

Şi de curcubeie şterse.

Şi ne-ngropăm singurătatea

Într-un petic de cer spart

Ştiut numai de noi;

O îngropăm fără ceremonie,

Fără flori, fără lacrimi.

Iar la final ne aşezăm

Pe vechile amintiri ofilite,

Ne-mbrăţişăm în cuvinte,

Ne zâmbim în lumini arse

Şi ne spunem că-n mod sigur

Acum, afară,

În întuneric,

Singure, se sting,

O altă fată, o altă stea,

O altă zi.

Confesiuni

Photo by Kelly Sikkema on Unsplash

Dragă jurnal,

Sunt fericită. În sfârşit suntem împreună. Încă nu-mi vine să cred, am aşteptat atât de mult momentul ăsta şi acum că în sfârşit s-a întâmplat… Nu-mi vine să cred. Sunt fericită! Chiar sunt fericită. Pentru prima dată după atât de mult timp. Abia aştept să îl văd mâine. În sfârşit a răsărit soarele şi pe strada mea.

Astăzi a început. Totul se va termina rapid. Nu am timp de idile. Ea e toată un zâmbet, se pare că mă pricep la jocul ăsta mai bine decât credeam. Va fi distractiv. Dar scurt. Soarele va apune curând pe strada ei.

Dragă jurnal,

Începe să-mi fie teamă de prea multă fericire. E totul… prea perfect. Ca şi cum ar fi calmul de dinaintea furtunii. M-am implicat foarte mult în relaţia asta. Am încredere în el. Mă simt în siguranţă atunci când suntem împreună. Ca şi cum nimic rău nu mi s-ar putea întâmpla. Cred că… încep să mă îndrăgostesc de el.

I-am câştigat încrederea. A fost mai uşor decât am crezut. Pentru un moment m-am gândit că va fi mai specială decât celelalte, că va fi mai dificil, dar se pare că m-am înşelat. A fost prea simplu. Hilar. Nu m-aş mira dacă deja ar începe să se îndrăgostească de mine.

Dragă jurnal,

Astăzi m-a invitat la el acasă ca să ne uităm la un film. Cred că va fi drăguţ, am cumpărat nişte fursecuri şi o să facem şi nişte popcorn. Abia aştept. Trebuie să plec dacă nu vreau să întârzii.

Tocmai ce am vorbit cu ea la telefon. Aproape a ajuns. Copilă naivă.

Dragă jurnal,

Abia pot să scriu… Sunt încă şocată… Am sosit acum acasă de la apartamentul lui. A fost totul în regulă la început, ne-am uitat la film, am mâncat prăjituri. La un moment dat, i-a sunat telefonul şi a trebuit să plece pentru o jumătate de oră. M-a întrebat dacă e în regulă să rămân singură pentru puţin şi am zis că da. După ce a plecat am început să mă plimb prin apartament şi din curiozitate m-am uitat prin sertarele din camera lui… Într-unul am găsit o cutie roşie. M-am gândit că probabil conţine fotografii sau… lucruri de genul ăsta. Am deschis-o şi… era plină de inimi. Da, inimi moarte. Fiecare avea câte un număr lipit. Ultima avea numărul treizecişitrei. Îţi dai seama că m-am blocat. Aveam încredere în el şi acum…descopăr asta… Că cea mai mare pasiune a lui e să frângă inimi. La propriu. Cât de sadic. Nu-mi vine să cred că iubitul meu e un criminal… Nu ştiu ce sa fac. Am plecat din apartament până ca el să se întoarcă. Mi-era prea teamă să rămân singură acolo. Iar imaginaţia mea începuse să o ia razna, deja cream fel şi fel de scenarii legate de fiecare inimă ucisă. Mă întreb cum îi place cel mai mult să omoare. Oare le strangulează până când toate emoţiile fetelor se sufocă în ele însele, iar apoi le scoate inima cu cea mai mare uşurinţă? Oare le înjunghie până când toate amintirile lor mor încet pe podea? Oare le împuşcă cu glonţul urii care omoară orice urmă de sentiment în ele? Doar el ştie. Prefer să nu aflu vreodată.

Cred că a aflat. A venit la mine ieri dar a trebuit să plec pentru 30 de minute. Am lăsat-o singură în apartament, dar când m-am întors nu mai era. Am bănuit eu că a gasit cutia şi am avut dreptate, aşa fusese. Nu era la locul ei. Nu o să o caut, cel puţin nu acum, probabil e încă şocată. Aş putea să renunţ dar… sunt obişnuit să primesc ceea ce vreau întotdeauna. O să o caut curând. Când se va mai simţi mai bine. Când consider că îmi va ceda.

Dragă jurnal,

Încep să îmi revin ceea ce mă bucură nespus. De când cu toată povestea asta m-am închis în mine şi am devenit foarte sceptică în ceea ce îi priveşte pe cei din jur. Nu-mi place să fiu aşa, dar nu am de ales… Mi-e frică. Ceea ce mă sperie şi mai tare însă e că… îmi lipseşte. Şi da, ştiu că nu ar trebui să simt asta dar… îmi lipseşte. Mă doare că nu a încercat să mă caute; nu am mai vorbit cu el din ziua aia blestemată. Situaţia în sine e destul de gravă. Am început deja să îi caut scuze. Mă gândesc că poate l-am judecat greşit, poate cutia aia nici măcar nu era a lui… Cel puţin asta îmi place să cred. Mereu mi-a plăcut să mă mint. Trebuie să încetez să cred în finaluri fericite.

Cred că a trecut destul timp. O să o sun curând. Să sperăm că … totul va decurge cât se poate de bine. Pentru mine.

Dragă jurnal,

M-a sunat astăzi. M-a întrebat dacă aş vrea să mă vad cu el, să stăm de vorbă. A zis ca e doar o neînţelegere şi că ar vrea să lămurim situaţia. A spus că nu m-a căutat până acum pentru că s-a gândit că aş avea nevoie să petrec ceva timp singură, să îmi limpezesc minţile. Are dreptate. Mă bucur mult că m-a sunat… Cred că mă voi duce, oricum nu cred că vom mai fi împreună, dar consider că întâlnirea asta ar putea fi ultima replică din romanul nostru. Am nevoie de asta ca să mă vindec. Şi ca să găsesc nişte răspunsuri, să scap de îndoieli. Am plecat către el. Sper că va fi bine. Mi-e frică…

Ce pradă uşoară. A acceptat imediat. Mă gândeam că va fi mai greu de convins, ba chiar mă aşteptam să îmi închidă telefonul în nas; în schimb micuţa naivă se bucură că am sunat-o. Copiii ăştia. Mă duc acum să mă văd cu ea. Abia aştept.

Dragă jurnal,

Tocmai ce am ajuns acasă şi mă simt… mai goală ca niciodată.

Treizecişipatru.

Lalelele roşii

Photo by Irina Iriser on Unsplash

Ţin minte şi acum prima dată când am văzut-o. Era 18 mai. Cea mai frumoasă zi de primavară din viaţa mea. Îmi plăcea să stau şi să privesc trecătorii, în timp ce în mintea mea cream fel şi fel de scenarii legate de vieţile lor. Încercam să ghicesc cum îi chema şi să îmi fac o idee despre trecutul lor. Era distractiv. Tocmai ce zărisem un cuplu în vârstă ţinându-se de mână şi încercam să-mi imaginez primul lor sărut; probabil într-un parc, pe furiş de ceilalţi, ea purtând o rochie până la genunchi, iar el un costum de calitate, pentru a o impresiona. Nu am reuşit să-mi imaginez mai multe pentru că atunci am zărit-o. M-am blocat. Nu-mi puteam lua ochii de la ea. Era… încă nu s-a inventat un adjectiv potrivit pentru ea. O combinaţie între frumuseţe, fragilitate, inocenţă, copilărie şi gingăşie. Mi-am spus "Cu siguranţă o cheamă Ana. Nu poate exista alt nume pentru ea". Şi acum cred că numele pe care ar fi trebuit să îl aibă este Ana. Un nume atât de simplu şi frumos. Destul de comun ce-i drept, dar ea se deosebea de toate celelalte Ane din lume. Se apropia parcă plutind de mine iar eu nu puteam să îmi revin. Mă îndrăgostisem. Mă întreb şi acum, de ce oare m-a ales pe mine? Nu eram cu nimic mai presus faţă de celelalte bănci. Nici măcar nu eram la umbră ca să o feresc de razele soarelui. Nu eram nici înconjurată de flori. Iar vopseaua mea nu era proaspătă. Aveam doar un felinar stricat lângă mine care pâlpâia slab din când în când. M-am bucurat mult că aveam ocazia să o văd mai îndeaproape. M-am cutremurat când m-a atins cu degetele ei subţiri pentru a vedea dacă eram murdară de praf. Ce bine că nu eram, poate aşa pleca şi căuta altă bancă. Una mai curată, la umbră, înconjurată de flori şi cu un felinar care funcţiona lângă ea.

Şi acum mă întreb cum e posibil să te îndrăgosteşti de cineva în doar cinci minute. Cinci minute de linişte. Cinci minute de primăvară în adevăratul sens al cuvântului. Am încercat să-mi întipăresc în minte fiecare secundă, nu voiam să uit vreun detaliu. Era prea preţios. După cinci minute a sosit el. L-am urât din prima secundă în care l-am văzut. Pentru că el reprezenta tot ceea ce eu nu voi putea fi vreodată. Îi adusese şi flori… lalele roşii, preferatele ei probabil după reacţia pe care a avut-o. Au stat împreună până la asfinţit. Au vorbit. Au râs. S-au îmbrăţişat. Iar când amurgul s-a lăsat de tot şi felinarul pâlpâia obosit… s-au sărutat. Iar eu… eu am privit cu inima strânsă fericirea lor. Cât de ironic, eu am fost singura care a văzut primul lor sărut. Eu şi felinarul, dar lui prea puţin îi păsa, era ocupat să converseze cu o mică stea de pe cer, iubita lui.

Au continuat să vină în locul ăsta zi de zi. Devenisem "a lor" sau cel puţin ei aşa mă numeau. Iar eu îmi doream atât de mult să fiu doar a ei. Dar nu era cu putinţă. Am încercat de fiecare dată să mă bucur de fericirea lor. Dar mă durea. Fiecare floare, fiecare sărut, fiecare surâs. Fiecare "te iubesc". Mi-ar fi plăcut să îi pot spune şi eu ce simt, să o pot săruta, să îi pot aduce flori… I-aş fi adus cel mai frumos buchet de lalelele care există! Din când în când, venea fără el. Mă simţeam atât de bine, pentru că era doar a mea, nu trebuia să o împart cu nimeni. Îmi amintesc că odată s-au certat, iar el a plecat lăsând-o în lacrimi. L-am urât din tot sufletul meu. Am încercat să o fac să se simtă mai bine. Aşa că am vorbit cu vântul să adie uşor. Florile şi-au sacrificat toată mireasma iar păsările au cântat cum rar au făcut-o. A zâmbit. Am tresărit de bucurie atunci când am văzut-o zâmbind. A şoptit "mulţumesc". Cu cine a vorbit? Nu ştiu. Îmi place să cred că fusese cu mine.

Anii au trecut. Ea era doar a lui acum. Veneau rar amândoi pentru că el nu mai avea timp de "fleacuri" aşa cum spunea el. Ea însă venea în fiecare zi. Şi îşi îngropa amărăciunea în lemnul meu scorojit de ploaie. Îşi vărsa toate frustrările în găurile pe care timpul le lăsase asupra mea. Încetasem să fiu a lor. Acum eram doar a ei. De fiecare dată când pleca se simţea mai bine, tristeţea se ştergea de pe faţa ei. Ca şi cum singura gumă de şters care era în stare să facă asta, se găsea aici. Într-o seară însă, era şi mai posomorâtă decât de obicei. De data asta vărsase în crăpăturile mele nervi, dezamăgire, furie şi dor. A stat mai mult decât obişnuia, iar când a plecat a ezitat puţin privindu-mă. De parcă îşi lua la revedere…

De atunci nu am mai văzut-o. Am căutat-o în fiecare femeie pe care am văzut-o trecând pe aleea asta. Dar nu am găsit-o. Nu era nici măcar o mică parte din ea. Am aşteptat-o în fiecare zi. Nu a sosit… Din fericire nu l-am mai văzut nici pe el. Sunt convinsă că el e principalul vinovat pentru plecarea ei. Îl urăsc, aşa cum e interzis să urăşti pe cineva. Ura pentru el m-a înnegrit. M-a deteriorat. Mi-a măcinat lemnul.

Iar eu încă o aştept. Dimineaţa. După-masa. Seara. Am încetat să mai dorm. Mi-e teamă că poate va apărea şi eu nu o voi putea vedea. Sunt obosită…şi cu toate că nu plouă, simt cum lemnul meu se umezeşte… Plâng? Şi dacă da, cui îi pasă? Oricum e seară şi nu mă vede nimeni… Însă o bătrână se îndreaptă către mine. Îi citesc bucuria în lacrimile care dansează în ochii ei. Oare e chiar… ea? Să fi trecut atât de mult timp? Se aşează cu grijă, oasele o dor. Oftează. Îşi plimbă degetele zbârcite asupra lemnului meu şi mai scorojit acum decât atunci. Tremur. Oare a simţit? Deşi nu am văzut-o de atât de multă vreme, nu am simţit-o niciodată mai aproape ca acum. Mă privea de parcă i-aş fi fost un prieten vechi. Dacă ar şti cât am aşteptat-o… Sunt la fel cum m-a lăsat, cu excepţia crăpăturilor care s-au adâncit. Nu-mi pare rău. Acum are mai mult loc pentru a-şi vărsa sentimentele asupra mea. Le-am păstrat pe toate. Sunt încă acolo. O văd cum le caută. Zâmbeşte. Le-a găsit. Acum, însă, nu mai simte nici furie, nici revoltă. Începe să verse în mine doar fericire, bucurie, prietenie, sensibilitate.

Suntem amândouă fericite. Eu sunt a ei, iar ea e a mea. Ne contopim într-un zâmbet în timp ce felinarul pâlpâie uşor şoptind "noapte bună" iubitei sale.

Dragă toamnă

Photo by Erik Witsoe on Unsplash

N-o să te mint. Nu te vreau. Îmi pare rău, dar ăsta e adevărul. Nu o lua personal, te rog. Singura problemă e că atunci când apari, pleacă vara. Niciodată nu v-aţi înţeles. Conflicte vechi. Ştiu. Niciodată nu ne-am înţeles. Eu îţi cer soare, tu îmi dai ploi, îţi cer căldură şi îmi dai frig, îţi cer fericire şi îmi dai melancolie. Mi-e teamă. De obicei când apari, totul se schimbă. Inclusiv eu. Cad în capcana ta. Devin tristă pe măsură ce totul se întunecă, iar albastrul, galbenul şi verdele se îneacă în griul tău ucigaş de zâmbete, speranţe şi vise. Nu vreau să ajung din nou aşa. Promite-mi că nu vei lăsa să se întâmple asta, promite-mi că o să mă înveţi şi tu să fiu fericită. Cu ploaie, frunze ruginii, ceaţă, alei umede şi flori moarte. Promite-mi asta şi... îţi promit şi eu că o să încerc să te iubesc.

Cu drag, eu.

P.S.: Nu vreau să îmi mai fie frig…

Pe curând...

Photo by Taylor Deas-Melesh on Unsplash

Cât de ironic. E prima dată când îţi scriu şi o fac pentru a-mi lua rămas bun. Mă crezi că nici nu ştiu cum să încep? Nu-mi vine să cred cât de repede a trecut timpul, parcă ieri sosiseși… Te-am iubit mult. Te iubesc. Şi te voi iubi. Mi-ai oferit cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea şi pe parcursul şederii tale mi-ai fost cea mai bună prietenă. Nu ai idee cât de mult îmi vei lipsi şi ştiu că dacă ai putea să mai stai, fie şi o zi, ai face-o. Dar nu se poate. Mi-e greu, înţelegi? Mi-e greu. Pentru că ştiu că o să pleci şi totul o să se strice încetul cu încetul. Sau dacă nu, va deveni monoton. Şi nu vreau asta. Vreau să fie totul într-o permanentă schimbare. Aşa cum a fost până acum. Mă leagă prea multe de tine… 18 ani. Prietenie. Libertate. Craiova. Cluj. Vama Veche. Zâmbete şi lacrimi. Amintiri – mi-ai lăsat din plin. Încă păstrez în ochi reflexia răsăritului. Uită-te dacă nu mă crezi. Vezi? Marea, pescăruşii, nisipul – e totul acolo. Fiecare zgârietură pe care o am pe picior are povestea ei şi are legătură cu tine. Nu vreau ca ele să se vindece, vreau să rămână acolo pentru totdeauna. Să-mi amintească de tine. Încă păstrez în păr aroma dimineţilor cu soare şi pielea mea încă miroase a el. Iar în inimă, frumos ordonate, toate amintirile pe care mi le-ai oferit. Ai fost acolo mereu. Când m-am îndrăgostit. Şi când am spus “la revedere”. Când m-am ataşat de nişte oameni grozavi şi când am consolidat relaţiile cu cei care deja îmi erau apropiaţi. Când am râs, dansat, plâns, zâmbit, ţipat, cântat. Când m-am deschis în faţa celorlalţi, dar de data asta nu a profitat nimeni de ceea ce am simţit. Când am luptat pentru ce mi-am dorit şi când am renunţat… pentru că aşa era cel mai bine.Îţi mulţumesc pentru că ai fost exact aşa cum mi-am dorit să fii. Ai grijă de tine şi te rog, încearcă să îi faci şi pe ceilalţi măcar pe jumătate din cât de fericită m-ai făcut pe mine. Nu o să îmi iau rămas-bun, ci îţi voi spune “pe curând”.

Cu drag, către tine – vara lui 2010, cea mai frumoasă vară din viaţa mea.

P.S.: Din când în când, aminteşte-ţi de mine şi trimite-mi câteva picături de soare. De vânt. De dragoste. Şi mare.

În miez de noapte

Photo by Kenta Kikuchi on Unsplash

Ea: Spune-mi ceva drăguţ.

El: Pepene!

Mărturisire...

Photo by Sage Friedman on Unsplash

- Nu ai văzut niciodată.

- ?!

-Nu ai văzut niciodată. Eşti orb. Nu ai văzut cum tremuram prima dată când ne-am întâlnit sau cum încercam să leg o conversaţie cu tine. Nu ai văzut cum te priveam atunci când stăteai la câţiva metri de mine şi ascultai muzică; şi nici cum mi-am aplecat ochii când privirile noastre s-au întâlnit. Nu ai văzut cum râdeam cu atâta poftă când ai venit cu mine să mă schimb. Şi eu eram în baie şi tu în cameră pe pat. Şi ţi-am spus "dacă mi-ar fi zis cineva acum trei luni că pe vremea asta o să fiu în Vama Veche, în baie, schimbându-mă, iar tu o să fii de partea cealaltă a uşii purtând cu mine o conversaţie despre mâncare, i-aş fi zis că delirează". Nu ai văzut cum m-am înroşit când m-ai luat prima dată de mână. Nu ai văzut niciodată cum am tresărit când m-ai luat în braţe pe plajă. Nici cum îmi străluceau ochii. Nu ai văzut cum încercam să mă agăţ de tine şi să îmi întipăresc în minte tot ce ţinea de tine, de la cum miroseai la pielea ta. Tot. Voiam să ţin minte fiecare detaliu. Şi l-am ţinut. Nu ai văzut cum îmi tremura vocea atunci când ţi-am zis că o să îmi lipseşti. Nici cum zâmbeam în dimineaţa aia în care am dormit împreună pe plajă. Am iubit momentul ăla cu tot sufletul meu. Exact aşa cum era. Chiar dacă eram plină de nisip pe tot corpul, chiar dacă eram obosiţi. A fost perfect. Nu ai văzut cât de fericită am fost a doua zi şi nici cât de mult mi-am dorit să înotăm împreună. Nu ai văzut cât de îngrijorată eram din cauză că aveai febră. Nici cât de speriată eram că toate farmaciile erau închise. Nu ai văzut că din cinci in cinci minute puneam mâna pe obrajii tăi ca să văd dacă mai arzi. Nu ai văzut cât de rău mi-a părut că m-am purtat urât în seara aia. Nu vei înţelege niciodată motivul pentru care am făcut asta. Pentru că nici măcar eu nu îl înţeleg. Nu ai văzut cât de speriată am fost a doua zi când m-ai sunat şi mi-ai spus că trebuie să pleci. Speriată, dezamăgită, furioasă, tristă. Toate. Da. Le-am simţit pe toate, pentru ce? Pentru două zile. În care tu nu ai văzut niciodată felul în care te priveam. Şi nici nu o să îl vezi. În care tu nu ai văzut niciodată cum zâmbeam când mă ţineai de mână… Aşa cum nu ai văzut cât de frică mi-a fost să rostesc alea şase cuvinte în dimineaţa aia. Sau era deja amiază? Nici nu mai ştiu. "Cred că mă îndrăgostesc de tine". Crezi că mi-a fost uşor? Nu… a fost oricum vrei tu, numai uşor nu. Nu ai văzut că abia mă abţineam să nu plâng. Şi nu o să ştii niciodată că atunci când ceilalţi au zis "haide, mă, nu mai plânge" şi tu ai întrebat "cine plânge?", iar Ioana a spus "eu am plâns mai devreme", de fapt fusesem eu. Nu te-ai întrebat niciodată de ce tocmai în momentul ăla am ieşit din cameră? A fost ca să nu mă vezi. Nu voiam să mă crezi slabă. Am ieşit din cameră, m-am liniştit şi m-am întors. Nu ai ştiut. Şi nici nu o să ştii vreodată. Nu ai văzut cât de tare m-am bucurat că o să mai rămâi o noapte. Mă mulţumeam şi cu o noapte. Nu ai văzut cât am stat şi te-am privit cum dormi şi te mângâiam uşor pe faţă şi pe gât temându-mă să nu te trezeşti. Şi ca în prima seară, încercam să întipăresc tot în minte. Să nu se piardă, să rămână viu. Şi aşa a rămas. Nu ai ştiut niciodată cât de mult mi-am dorit să nu vină dimineaţa. Aş fi dat orice. Dar a venit. Şi tu nu ai văzut cât m-am abţinut să îţi arăt cât de tare mă doare. Pentru că m-a durut. Mult. Şi deşi aveam ochii plini de lacrimi şi ai văzut asta, nu ai cum să îţi imaginezi cât de greu mi-a fost. Nu ai văzut cât de mult mă uram în momentele ălea pentru că stăteam aşa în faţa ta. Plângând. Vulnerabilă. Slabă. Nu ai văzut cât de tare m-a rănit faptul că nu ştiai ce să îmi spui, cum să mă faci să mă simt mai bine. Nu o să ştii niciodată cât am urât şi iubit melodia aia de la Placebo, care, după cum ai spus tu, "se potrivea". Nu ai văzut cât de greu mi-a fost să te las să pleci şi cât m-am chinuit să schiţez zâmbetul ăla forţat când ai spus "ne mai vedem", iar eu ţi-am răspuns "o să învăţ să gătesc până atunci". Nu ai văzut. Niciodată. Şi nu o să ştii niciodată cât de mult a însemnat tot pentru mine, cât îmi lipseşti. Şi cât de fericită am fost şi asta doar datorită ţie. Şi că aş da orice să îţi mai simt parfumul măcar o dată. N-o să ştii. Niciodată. Dar poate… poate că e mai bine aşa...

- Nu ştiu ce să zic...

- Niciodată nu ai ştiut...

13 august

Photo by Earth on Unsplash

In every girl's life there's a boy she'll never forget and a summer where it all began.

Dezbracă-mă

Photo by Hanna Postova on Unsplash

Dezbracă-mă. Dezbracă-mă de culorile triste şi reci. Dezbracă-mă încet. Îmi va fi teamă să stau goală în faţa ta; aşa că ia pe rând, culoare cu culoare şi nu te grăbi, avem tot timpul din lume. Nu ştii cu care să începi? Începe cu cea care predomină: negru. Nu-mi place cum arăt îmbrăcată aşa, am pielea mult prea albă pentru culoarea asta…. Vei avea nevoie de răbdare pentru că e mai mult negru decât crezi… Oamenii m-au îmbrăcat aşa ori de câte ori au avut ocazia, iar eu… eu am fost mult prea slabă că să mă împotrivesc. După ce ai terminat cu negrul, treci la gri. Aici nu a fost vina lor, ci a mea. Eu am fost cea care a ales să se îmbrace aşa. Dar acum s-a terminat, o să renunţ la gri, e mult prea melancolic şi nu vreau să mai fiu tristă. Urmează maro. Aşa m-au îmbrăcat cele patru toamne pustii ale anului. Dar acum e vară şi maroul nu îşi are locul în anotimpul ăsta. Am ajuns la albastrul şi violetul în care m-au îmbrăcat toate uşile care mi-au fost închise, toate refuzurile. Acum am cheia şi tăria să le deschid, nu mai am nevoie de culorile astea. Am ajuns la ultima: verde – pentru fiecare întrebare la care nu am găsit răspuns. Azi am răspunsurile de care am nevoie, aşa că dezbracă-mă şi de culoarea asta. Încet. Cu grijă. Şi acum tăcere. Eu. Tu. Complet goală. Îmbracă-mă. Îmbracă-mă şi pictează-mă în culori calde care miros a fericire şi… a tine. Începe cu alb. Da, mult alb, îmi place, e luminos şi îmi amintesc de stelele din seara aia. Acum pictează-mă în răsărit, galben, roz, portocaliu, le vreau pe toate, nu contează ordinea, nuanţa, cantitatea. Aruncă-le pe toate asupra mea în cel mai ordonat haos de culori, sentimente şi amintiri. Şi acum ultima şi cea mai importantă. Îmbracă-mă în culoarea dragostei – roşu. Pictează-l încet. Nu te grăbi. Savurează fiecare atingere a pensulei inimii tale asupra pielii mele de răsărit şi vară. Desenează. Orice îţi trece prin cap. Pe umăr un soare ale cărui raze se întind pe spatele şi pieptul meu. În palmă o inimă. Pe picioare valurile mării. Când ai terminat semnează-te pe mâna mea.

De-acum îţi aparţin.

Vineri!

Photo by Joseph Barrientos on Unsplash

Era o noapte de vineri atunci când te-am găsit. Eram doar eu, el, tu şi… marea. Te-am iubit din prima clipă în care te-am văzut strălucind în întuneric. Te-am iubit exact aşa cum erai: singură, sugrumată de nisip, murdară, folosită, bolnavă, abandonată. Dar cel mai frumos lucru pe care l-am văzut până acum. Ne-am aşezat lângă tine şi ne-am lăsat în voia ta. A mării şi a cerului. Şi am uitat de noi şi de restul. Dar nu de tine. Tu erai acolo, mai prezentă ca niciodată până acum. Arătai ca o mică scoică, aveai culoarea mării şi miroseai a valuri şi a cer. Eram doar eu, el, marea şi… tu. Dar tu erai cea mai importantă. Fără tine nu aş fi avut toate astea. Te-am iubit şi ne-ai iubit. O noapte. Una din nopţile alea de care ai parte o dată în viaţă. În care toate sentimentele se rezumă doar la tine. În care ţi-am aparţinut şi mi-ai aparţinut. Mi-ai spus că ţi-a fost dor. Ţi-a fost dor de noi, dar nu îţi pierduseși încrederea; ştiai că o să apărem. Asta îţi promisesem anul trecut şi ne-am ţinut de cuvânt. În fiecare an venim aici şi te găsim. În fiecare an suntem alţii, dar tot noi. Anul trecut ne chema altfel, arătam diferit, dar eram aceiaşi. Suflete descătuşate. Când a venit dimineaţa, te-am îngropat uşor în nisip ca să te găsim anul viitor tot acolo. Te-am sărutat plăpând cu aromă de vânt şi am scris lângă tine “vară”. Nu îţi face griji, am vorbit cu vântul şi mi-a promis că nu o să împrăştie nisipul, o să rămână acolo şi o să ştim unde să te găsim. Şi o să fii a noastră din nou. Şi noi o să fim ai tăi.
O să îmi lipseşti… fericire.

Tu...

Photo by James Krudop on Unsplash

Ai pictat în mine amintiri

cu vopsea de mere verzi.

Junior Summer University

Mi-e dor de:

emoţiile din prima zi

prima seară

necunoscut

colegele mele de cameră

dezordinea imensă din camera noastră

patul meu de sus

oboseala de la prezentările facultăţilor

arâstâşa

prânzurile şi cinele la cantină

micurile dejun pe fugă în cameră

cursurile

provocările

glumele

mafia

cho-cho

Nestea-ul băut la 3 dimineaţa

duşurile la comun şi conversaţiile de acolo

marea de oameni în tricouri albastre cântând am doar 18 ani pe stradă sau în autobuz

serile nedormite

dimineţile cu soare

cerul roşu

campus

camera 59

ciocolata aia albă, bomboanele alea mentolate şi Raffaelo

îngeraşul

alarma lui Amy cu “pierde vară”

momentele artistice

şalău şi Alejandro

oficiu

etajul 3

plimbarea cu barca

Booha

trepte

Piezişă

îmbrăţişări

momentul în care ceilalţi aplaudau atunci când “chiţăiam”

ondulator

cântecele de munte la chitară

pastilele dulci pentru răguşeală

agitaţia şi pălăvrăgeala

mesajele cu “te aşteptăm la cantină” sau “tuu, ieşi la uşă”

târgul de pureci şi pizza cu surprize

şampoanele pe care le-am împrumutat

căsuţa

filmele văzute la 4 dimineaţa

cornurile mari cu ciocolată 7 days

pâinea cumpărată la 6 dimineaţa

badge-urile

activităţile de grup

şedinţele

revistele

ultima seară

Dar cel mai mult îmi lipsesc oamenii… E ciudat să mă trezesc şi să fiu singură într-o cameră ordonată. Baia e mult prea mică şi tăcută iar mâncarea era mai bună atunci când aveai cel puţin încă 3 oameni la masă cu tine.

Îmi lipsiţi mult de tot…

Zece

Photo by Adrian Curiel on Unsplash

1. Deşi te imit deseori, mai în glumă, mai în serios, mi-ar plăcea să am mai mult din tine. De ce? Pentru că în ciuda a orice ai zice, eşti un om deosebit. Îmi pare rău că nu te vezi astfel şi că te subestimezi. Îmi pare rău că te consideri un om slab. Pentru că nu eşti! Eşti unul dintre cei mai puternici oameni pe care i-am întâlnit şi e păcat că nu reuşeşti să vezi asta. Te rog, nu te mai învinovăţi şi nu îţi mai asuma greşelile lui. Când ne vedem nu vreau să văd nici măcar o umbră de tristeţe pe faţa ta… de măr. Am avut o discuţie zilele trecute, erai supărată că ţi-a scăpat cam multa sare în supă. Toţi păţim aşa mai devreme sau mai târziu dar asta nu înseamnă că e vina noastră. A fost un accident sau poate altcineva ţi-a dat cu mâna peste solniţă şi ţi-a scăpat toată în mâncare . Îţi promit că, odată cu timpul, totul o să se echilibreze şi ingredientele vor fi mai diversificate. Ştiu că te-ai săturat de sare. Nu o să fie aşa tot timpul. Îţi promit. Îţi mulţumesc pentru toate momentele pe care mi le-ai oferit. Pentru că m-ai ajutat să mă ridic de fiecare dată. Pentru că m-ai adus cu picioarele pe pământ atunci când era cazul. Pentru prietenie adevărată. Pentru cutiuţă. Acadea. Emolică. Sandwhich-urile delicioase. Majorat. Sfaturi. Aracet magic. Zâmbete. Cărţi. Poze. Cereale. Teme la franceză. Brăţări şi colier. Mulţumesc, după cum se numeşte şi cartea, pentru amintiri. Le-am păstrat pe toate, frumos ordonate, şi sortate în funcţie de nuanţele, culorile şi tonurile sentimentelor pe care le-am trăit împreună. Ştiu că nu suporţi culoarea, dar cele roz predomină. Nu-ţi face griji, sunt mult prea preţioase ca să îmi permit să fiu dezordonată cu ele. Şi miros mult prea frumos ca să le pierd. A Volaire.

2. Mi-e dor de tine. A trecut mai bine de un an de când ne-am văzut ultima dată, iar şi atunci a fost ceva întâmplător şi pe fugă. Republicii. Aglomeraţie. Zâmbet. Emoţii. Probabil nici nu mai ştii cum mă cheamă, culmea ironiei e că eu ţin minte până şi banca aia din parc pe care am stat când mi-ai cerut numărul de telefon. Am încercat să reiau legătura cu tine, dar nu a fost cu putinţă… Nimeni nu mai ştie nimic despre tine. Nu vreau nimic de la tine, vreau doar să ştiu dacă eşti bine, dacă ai intrat la vreo facultate şi… atât. Nu am pretenţia să îţi mai aminteşti vreun detaliu din vara lui 2007, ştiu că probabil ai uitat tot. Nu te condamn. Probabil şi eu aş fi uitat, dar din păcate am o memorie prea bună şi… a contat mult prea mult. Nu spun că pentru tine nu a contat deloc, dar sunt sigură că ce ai simţit tu nu e nici pe departe asemănător cu ce am simţit eu. Îmi lipseşti. Mai mult decât ar trebui, mai mult decât aş fi crezut. Într-un fel nu regret că nu s-a întâmplat niciodată ceva între noi, aşa am rămas cu amintirea a ceva perfect. Pentru că da, a fost ceva perfect – ce am avut noi. Sau mai bine zis, ce nu am avut noi doi. Pentru că nu am avut nimic. În afară de nişte îmbrăţişări, un hanorac pe care îl foloseam amândoi, parfumul de care nu am apucat niciodată să te întreb cum se numeşte, aşa că i-am dat numele tău, şi schimbul ăla de priviri care mă făcea să nu îmi mai simt picioarele. Şi când mă gândesc că înainte nici măcar nu îndrăzneam să sper că o să am vreodată ocazia să fac cunoştinţă cu tine şi uite că am avut şansa de a petrece o vară întreagă împreună. Mai mult sau mai puţin. Nu am apucat niciodată să îţi spun că îmi pare rău pentru cum am intrepretat lucrurile în dimineaţa aia, acum ştiu ca nu a fost vina ta. Îmi pare rău că te-am ocolit atâta vreme, poate dacă nu făceam asta, acum… aş fi ştiut măcar ceva despre tine. Îmi pare rău ca acel “altădată” pentru acel sărut nu o sa vină vreodată. Sper să ne întâlnim, măcar o dată şi e suficient. Sper să îţi mai aminteşti măcar, aşa, vag de mine… aş fi mulţumită şi dacă m-ai ţine minte drept fata aia micuţă de la basket. Nu îndrăznesc să sper la “mâţă”. O să încerc să vorbesc cu Luci, el e singurul la care nu am apelat încă. Îţi mulţumesc pentru vara aia perfectă şi pentru toate serile în care mi-ai împrumutat hanoracul tău, ăla negru. Cere-mi iar să plec în lume cu tine, nu o să spun “nu”…

3. Cu suişuri şi coborâşuri. Deşi nu am vorbit aproape deloc pe lungi perioade de timp, lucrurile s-au liniştit şi acum e mai bine ca înainte. Până la urmă, tot răul spre bine, aşa-i? Nu-mi vine să cred prin câte am trecut împreună şi cât de repede a trecut tot timpul ăsta. Bănuiesc că noi suntem dovezile vii ale zicalei “aparenţele înşală”. Cel mai mult îmi place faptul că acum, când privim înapoi, ne amuzăm până şi de necazurile şi problemele prin care am trecut. Asta e frumos la prietenie, mai devreme sau mai târziu, totul o să fie bine. Ştii că mereu când te certai cu el îţi spuneam asta? Şi aşa era. Îţi mulţumesc pentru că ai încredere în mine. Pentru că mă susţii. Încurajezi. Şi mă faci să râd. Şi îmi dai sfaturi bune în materie de păr şi unghii. Mai avem un an… Parcă ieri era a IX-a şi erai hair stylistul caietului meu de română, care, că veni vorba, încă mai trăieşte. Trebuie să îl tund. Am trecut prin multe. De la stresul orei de fizică, la “aproape” corigente la mate şi logică, la copiat una de la alta descrierea lui Dinu Păturică în loc de Lică, la “Machiavelli, vai!”. În fond, cu asta rămânem. Amintiri. Şi mi le-ai oferit din plin. Mulţumesc. Noi am făcut ca lalelele negre şi găinile tru să aibă o semnificaţie.

4. Am fost… multe. Am fost. Acum nu mai suntem nimic. Degeaba ne-am promis că o să rămânem prieteni. Nu neapărat prieteni apropiaţi, ci doar prieteni. They say old lovers can be good friends... La noi nu a fost cazul, sau cel puţin nu acum. Nu o să spun că îmi pare rău, am rostit astea trei cuvinte de mult prea multe ori, deşi nu eram eu persoana care trebuia să le spună. Dar totuşi îmi lipseşte ce am avut. Aşa, cu bune cu rele, cu râsete şi ţipete, cu zâmbete şi lacrimi. Ai fost prima persoană privind tot… De la sărut, la ciocolatele Primola, la excursii pe munte, la îmbrăţişări pe bancă, la “te iubesc”. Nu regret nimic, şi acum, oricât aş încerca să mă gândesc la lucrurile mai puţin plăcute nu pot. E ca şi cum se joacă de-a v-aţi ascunselea cu mine. Culmea ironiei: întotdeauna m-am priceput la jocul ăsta, nu mă gândeam că l-aş putea juca atât de bine cu mine însămi. Că bine zic cei de la A-ha: Memories, they keep coming through The good ones hurt more than the bad ones do. Sper doar să găsesc cât mai repede amintirile alea neplăcute şi să ies din starea asta. Îţi mulţumesc pentru colierul mov pe care nu o să apuci vreodată să mi-l dai... şi care probabil zace acum printre gunoaie.

5. “Ce faţă ai!”. Astea au fost primele cuvinte pe care mi le-ai zis în una dintre zilele în care eram la pământ. Când toţi mă întrebau ce am păţit, de ce sunt supărată, ai venit tu, cu geanta pe o parte, roşie în obraji, sperând că nu întârzii la ora de latină şi mi-ai spus asta. Cum să nu râzi? Cu tine totul e simplu şi amuzant. Zâmbeşti tot timpul şi nu eşti genul ăla de om lipsit de orice fel de griji sau de probleme. Din contră. Te admir pentru ceea ce eşti. Îmi amintesc de ziua aia în care te-am găsit în baie şi plângeai, eram şocată pentru că eram obişnuită să te văd mereu râzând. Cu chiloţeii tăi care cântă melodii de Crăciun. Şi plăcintele pe care le aduci aproape în fiecare luni şi le împarţi cu noi. Iar apoi îl păcăleşti pe Pavel că eu i-am mâncat porţia. Mă bucur că până la urmă ai văzut că prima impresie e greşită. Sper că nu ţi-a crescut prea mult bretonul de când te-am văzut ultima dată. Ce-ţi mai face ursuleţul? Se mai joacă fratele tău cu el?

6. Urăsc să spun asta, dar îmi lipseşti. Mult. De ce? Nici eu nu ştiu. Sper să îmi treacă golul ăla enervant pe care îl am în stomac de fiecare dată când aud pe cineva rostindu-ţi numele. E mult prea dureros să vorbesc despre tine sau cu tine. Încep să cred că sunt sado-masochistă pentru că fac asta de multe ori. Fără să îmi dau seama. Fără să vreau. Am impresia că mă ajută, dar acum ştiu că de fapt înrăutăţeşte lucrurile şi face ca ceea ce “am avut” să fie şi mai dureros. Mi-ar fi plăcut să pot fi aşa cum ţi-ai dorit să fiu... dar, nu s-a putut… Sper că eşti bine… De fapt ştiu că eşti bine. Şi mă bucur pentru tine. Chiar mă bucur. Fără urmă de ironie. Din cauza ta iubesc felinarele şi băncile verzi. Şi serile reci de… primăvară.

7. Au fost şapte zile. Nu mai mult sau mai puţin. Când s-a terminat mi-au părut mult mai multe. Am încercat să nu mă implic în toată “relaţia” (?) asta, dar după cum ştii prea bine, nu mi-a reuşit. Deloc. Ştiu că ai încercat acelaşi lucru şi, precum în cazul meu, you failed. We both did. Şi amândoi ne-am dat seama la final. Tu atunci când aşteptam taxiul şi eu… în drum spre casă. Nu îţi face griji, nu m-am supărat că ai plecat înainte să apară taxiul, înţeleg, probabil şi eu aş fi făcut la fel. Nu suport despărţirile. Sunt mult prea lacrimogenă ca să le pot face faţă. Cea mai frumoasă amintire pe care o am cu tine e cea din penultima seară. Camera ta. Singuri. Întuneric. Stăteam unul lângă altul pe pat fără să ne atingem şi, crede-mă, nu m-am simţit niciodată mai aproape de tine ca atunci. M-ai ascultat cu răbdare şi atenţie, aşa cum puţini oameni o fac. Îmi amintesc doar frânturi din tot ce ţi-am povestit şi cum m-ai îmbrăţişat şi şters lacrimile după. Ca frate, ca tată, ca prieten, nu ca iubit. A fost, aşa cum obişnuieşti tu să spui, “magic”. Îţi mulţumesc că până să plec nu m-ai sărutat, ci m-ai pupat pe obraz. Nu o să spun că sper să ne mai vedem; ştiu că o vom face. Mi-ai promis că mă înveţi să cânt ceva la orgă şi, din câte am apucat să te cunosc, îţi ţii promisiunile. Nu o să spun c, îmi pare rău şi nu o să îmi cer iertare pentru nimic, cuvintele de genul nu îşi au locul în situaţia noastră. Îţi mulţumesc că m-ai făcut să mă simt de 100, şi nu de 4. Îţi mulţumesc pentru metafora din prima seară. Nu o să o uit vreodată. Mă bucur că nu am început să mâncăm împreună din tort, aşa ne-ar fi fost cu siguranţă şi mai greu. Îţi mulţumesc pentru Nestea și bomboanele alea mentolate. Şi acum păstrez bileţelul care era lipit pe pungă.

8. Nu vreau să te dezamăgesc. Cred că cel mai bine e să ne întâlnim şi să vedem cum o să decurgă lucrurile. Acum nu mai regret că nu ţi-am spus nimic în ultima seară, a fost perfectă, nu aş schimba-o cu nimic. Nici măcar partea cu strigoiul. Nu pot să îţi promit că o să fie bine, pentru că nici eu nu ştiu cum va fi… Aş vrea să îţi pot spune mai multe, dar nu pot… O să dansăm, un singur dans, unul lent, în mijlocul străzii fără muzică. Acceptă sau renunţă. Îmi este foarte frică…

9. Râd. Asta fac atunci când sunt cu tine. Eşti genul ăla de om care ştie cum să îi facă pe ceilalţi să se simtă bine. Şi eşti naturală când faci asta, spre deosebire de alţii. Nu credeam că mă pot ataşa atât de tare de cineva în doar două săptămâni, dar uite că se poate. Şi când mă gândesc că la început mi-era teamă de tine, mă bufneşte râsul. Mi-e dor de prânzurile şi cinele pe care le luam împreună la cantină. Mulţumesc că mi-ai păstrat un loc de fiecare dată. Mulţumesc pentru… tot. Suna clişeic, ştiu. Dar toate fac ca asta să fie special. Ne leagă multe. Matrimoniale. Şalău. Glume. Îmbrăţişări. Cornuri seven days şi lapte cu banane. Cântece de munte. Sfaturi. Voci răguşite. Farmacii. CARDURI! Frig. Iarbă. Griş şi Frosty. Omlete. Pastile. Bere. Nestea. Mafia. Ondulator. Portocală.

10. Te iubesc.

Câteva zile din iunie

Probabil poza asta este cea mai reprezentativă pentru zilele în care am stat în Craiova. Îmi este dor de toate dimineţile în care cu greu ne puteam trezi şi, cu toate astea, de cele mai multe ori, eu eram cea care se trezea prima; încercam să nu fiu zgomotoasă ca să nu o deranjez pe Claudia (failed 99%). Mi-e dor să ne certăm pe “care să intre prima să facă duş” şi, deşi uneori câştigam, Claudia mereu striga “Ancuţaaaa mai stai mult?”. Mereu răspundeam “nu”. Minţeam. Mi-e dor să gătim împreună în fiecare zi cartofi prăjiţi sau, mai bine zis, Claudia să gătească şi eu să privesc sau să pun multe întrebări. Mi-e dor de Andreea şi de părul ei roşu şi des. Mi-e dor să stam toate trei, să pălăvrăgim şi să râdem. Să ne uităm la teleshopping şi să rămânem toate trei fascinate de cuţitul ăla. Sau să dormim după-masa. Mi-e dor să gătim împreună “pişcoturi clandestine” şi să ne chinuim să facem rost de un mixer. Mi-e dor şi de durerea aia pe care am avut-o din cauză că am tot învârtit la râşniţa aia blestemată. Mi-e dor de imaginea peretelui pe care s-a răzbunat Claudia. Mi-e dor de pişcoturile noastre, ce-i drept, cam arse (de fapt foarte arse), dar care au fost cât de cât comestibile şi unele chiar bune; mai ales mâncate pe stomacul gol. Mi-e dor de excesul ăla de zahăr şi de cum ne tremurau mâinile. Mi-e dor de sunetele pe care le scoteau stomacurile noastre atunci, la Andreea, când stăteam toate pe jos. Îmi lipseşte caisul din curtea Andreei. Mi-e dor să mergem pe ascuns seara la ea acasă şi să sperăm din suflet că nu vom auzi cuvântul “Claudieee”. Mi-e dor să ne jucăm kems (şi să pierd) şi trombon (şi să câştig). Mi-e dor de psihologia inversă a lui Andrei (şi de modul în care mă putea tachina cu atâta uşurinţă, chiar şi de fiecare sperietură dată); şi de încercările lui Adi de a o mulţumi pe Andreea la toate jocurile de cărţi. Mi-e dor de senzaţia de frică pe care am avut-o în prima seară când am mers la conacul ăla. Şi de sentimentul de linişte pe care l-am avut când am plecat de acolo. Mi-e dor de acadelele alea cu gust de măr verde. Şi de ciocolata mâncată în ultima seară. Şi de budinca şi cordonul bleu pe care nu am apucat să le facem. Mi-e dor să mănânc cu Claudia, la ora 4-5 dimineaţa, pateu pe pâine, de îndată ce ajungeam acasă de la Andreea. Mi-e dor să stăm în pat, să pălăvrăgim şi să râdem până când începea să cânte cocoşul. Mi-e dor şi de bătăturile pe care le-am făcut în ziua aia. Mi-e dor chiar şi de încercările de a ne face să mâncăm pe care le făcea bunica Claudiei. Mi-e dor de cum reuşeam să o păcălim mai mereu. Mi-e dor de expresia “casă de oameni”. Mi-e dor de fiecare moment pe care l-am petrecut acolo, cu ei.

Dar vine luna august.
Mulţumesc.

Geografia unei inimi

Photo by Tim Marshall on Unsplash

- Unde sunt?

- În inima mea.

- Cum am ajuns aici?

- Eu te-am lăsat să intri, ţi-am încredinţat cheia.

- Când?

- În seara aia rece de toamnă, pe banca aia albastră, sub felinarul care abia mai pâlpâia. Îţi mai aminteşti?

- Am uitat…

- Eu nu.

- Cum pot să ies de aici?

- De ce vrei să ieşi? Nu mai ţii minte cât de tare ai vrut să intri aici? Spuneai că vrei să vezi cum e, acum poţi vedea.

- Nu îmi place aici… e înfiorător. Nu înţeleg cum locul ăsta se poate numi inimă… E îngrozitor aici.

- Cum te aşteptai să fie după tot ce s-a întamplat?

- Ce vrei să spui?

- Chiar nu înţelegi, aşa-i?

- Nu.

- A fost un loc minunat până în ziua aia nenorocită de mai.

- Ce s-a întâmplat atunci?

- Nu îţi mai aminteşti.

- Nu, a trecut ceva vreme de atunci.

- Aia a fost ziua în care ai plecat şi m-ai lăsat singură pe banca aia.

- Care bancă?

- Aia albastră, ţi-am spus mai devreme.

- Despre ce vorbeşti?

- Ai uitat.

- Cine eşti?

- Pentru tine nimic.

- Lasă-mă să ies, te rog, lasă-mă să plec de aici.

- Nu poţi, nu ai cum să mai ieşi, te-am încuiat cu totul aici şi cheia am aruncat-o. O să rămâi aici pentru totdeauna.

- Totdeauna?

- Totdeauna.

- Ce s-a întâmplat cu locul ăsta? De ce totul este uscat cu toate că plouă atât de mult? Pământul este crăpat. Unde sunt florile, unde sunt zâmbetele şi amintirile?

- Au murit toate.

- De ce?

- Erau bolnave.

- Bolnave de?

- Bolnave de tine.

- Eu… îmi pare…

- Minţi.

- Nu ştiu cine eşti dar, îmi pare rău ca eşti în starea asta… Uite, a supravieţuit o lalea, ţi-o dăruiesc. Sper să mă ierţi.

- Îti mulţumesc.

- Pentru?

- Pentru că ai rupt floarea aia blestemată. Ea era amintirea primului nostru sărut; amintire pe care m-am străduit din răsputeri să o şterg şi nu am reuşit, dar acum tu ai fost cel care a omorât-o. Acum te voi putea uita.

- Uite, răsare soarele, e chiar şi un curcubeu. Încep să răsară flori, se aud păsările cântând. Ce se întâmplă?

- Mă vindec.

- Simt că mă sufoc… parcă nu mai am aer. Ajută-mă!

- Nu am cum. Pereţii inimii mele se strâng, nu mai e loc pentru tine aici.

- Îmi place aici, nu mă alunga. Te rog, lasă-mă să rămân.

- Niciodată.

- Nu pot să mai respir…

- Ştiu.

- Îmi amintesc de tine, ştiu cine eşti, îmi amintesc de banca aceea şi de ziua de toamnă şi cea de mai. Ştiu cine eşti, acum ştiu!

- E prea târziu.

12 iunie 2010

18 ani.