Vineri!

Photo by Joseph Barrientos on Unsplash

Era o noapte de vineri atunci când te-am găsit. Eram doar eu, el, tu şi… marea. Te-am iubit din prima clipă în care te-am văzut strălucind în întuneric. Te-am iubit exact aşa cum erai: singură, sugrumată de nisip, murdară, folosită, bolnavă, abandonată. Dar cel mai frumos lucru pe care l-am văzut până acum. Ne-am aşezat lângă tine şi ne-am lăsat în voia ta. A mării şi a cerului. Şi am uitat de noi şi de restul. Dar nu de tine. Tu erai acolo, mai prezentă ca niciodată până acum. Arătai ca o mică scoică, aveai culoarea mării şi miroseai a valuri şi a cer. Eram doar eu, el, marea şi… tu. Dar tu erai cea mai importantă. Fără tine nu aş fi avut toate astea. Te-am iubit şi ne-ai iubit. O noapte. Una din nopţile alea de care ai parte o dată în viaţă. În care toate sentimentele se rezumă doar la tine. În care ţi-am aparţinut şi mi-ai aparţinut. Mi-ai spus că ţi-a fost dor. Ţi-a fost dor de noi, dar nu îţi pierduseși încrederea; ştiai că o să apărem. Asta îţi promisesem anul trecut şi ne-am ţinut de cuvânt. În fiecare an venim aici şi te găsim. În fiecare an suntem alţii, dar tot noi. Anul trecut ne chema altfel, arătam diferit, dar eram aceiaşi. Suflete descătuşate. Când a venit dimineaţa, te-am îngropat uşor în nisip ca să te găsim anul viitor tot acolo. Te-am sărutat plăpând cu aromă de vânt şi am scris lângă tine “vară”. Nu îţi face griji, am vorbit cu vântul şi mi-a promis că nu o să împrăştie nisipul, o să rămână acolo şi o să ştim unde să te găsim. Şi o să fii a noastră din nou. Şi noi o să fim ai tăi.
O să îmi lipseşti… fericire.