Unisem cu pix albastru
toate aluniţele tale
şi viitorul căpătase în sfârşit
formă:
aveam să continuăm a fi
la infinitiv
mult după sfârşitul lumii
şi ultima gură de aer
luată pe datorie
şi dată mecanic pe gât.
Am fi învăţat atunci să respirăm apă
şi peşti şi păsări de mare,
iar cuvintele noastre,
cu aripi şi solzi,
s-ar fi împrăştiat
şi înmulţit
la fiecare ploaie.
Am fi învăţat atunci să respirăm apă
şi peşti şi păsări de mare,
iar cuvintele noastre,
cu aripi şi solzi,
s-ar fi împrăştiat
şi înmulţit
la fiecare ploaie.
Dar...
ca şi în cazul cărţilor,
cafelei şi frunzelor de ceai,
nici ghicitul în piele
nu mai e ce-a fost odată:
iată-ne în viaţă!
respirând aer laolaltă cu restul oamenilor,
sădind tăceri
şi învăţând trăitul unul fără altul.
iată-ne în viaţă!
respirând aer laolaltă cu restul oamenilor,
sădind tăceri
şi învăţând trăitul unul fără altul.
ce fain:D titlul ma atrage:D
ReplyDeleteAm numarat si eu alunite candva si le-am unit la fel ca tine, dar apoi forma viitorului nostru a disparut pentru ca au mai aparut alunite, alunite de care n-am stiut ca exista.
ReplyDeleteCe să zic... nici pielea nu rămâne la fel! :)
ReplyDelete