Photo by Michael D on Unsplash

I stopped wishing for storms. I don't want you knocking on my door. 

De ce fierbe copilul în mămăligă

Photo by Camille Brodard on Unsplash

Azi noapte, în timp ce dormeam, mi-au căzut de pe raft, direct în cap, două cărți. Colecționarul și Portretul lui Dorian Gray. Aleg să cred că de vină e Aglaja Veteranyi. De fiecare dată când mi-e frică că M. moare îmi spun povestea copilului care fierbe în mămăligă.

Every time you drove me home, I prayed for traffic

Photo by Alexander Popov on Unsplash

Azi nu mi-ai lipsit deloc. Așa că mi-am ademenit dorul înapoi la locul lui, în oase, cu melodii pe care zâmbeam cu gândul la tine. Dorul de tine nu doare. Este absența lui cea care mă zdrobește.

Amazing still it seems, I'll be 23

Photo by Colter Olmstead on Unsplash

E ultima zi în care mai am 22 de ani. S-a dus anul care m-a trecut prin foc. 
Și sunt încă aici. Departe de a fi cenușă.

We are what we dream

Photo by Maksim ŠiŠlo on Unsplash

15.03

Lui M. îi ajunsese cancerul la față, la mandibulă și îmi doream să-mi pot împinge mâinile în pielea ei să-i strâng cancerul în pumni, să-l sufoc, să-l omor pentru că a îndrăznit să se atingă de ea. 

19.03

Erau toți morți: mama, tata, bunicul, bunica. M-am trezit plângând.

22.03

M. făcea chimoterapie cu un bebeluș metalic din gura căruia ieșea un fel de vortex și pe care trebuia să-l alăpteze.

07.04

Mi se mărise o aluniță pe jumătate de picior. Aveam cancer. Se întindea. Mă înghițea.

28.04

Eram un cuplu, cu toate că în realitate este imposibil. Făceam baie în cadă și mi-a căzut o șuviță groasă de păr. M-am panicat. Am ieșit apoi din cadă și am observat că mi se umflase gingia de sus din partea stângă și că începuse să mi se desprindă dintele. Am început să scuip dinți. Erau bucăți, nu erau întregi. M-am panicat. M-am dus la el plângând și implorându-l calmează-mă, liniștește-mă în timp ce scuipam în continuare fragmente de dinți.

Cam asta vedeam sub pleoape în nopțile celei mai întunecate perioade de până acum. De câteva săptămâni, în schimb, mi s-a făcut lumină.

Made of his rib

Photo by Andrew Wulf on Unsplash

I carry my love

inside my ribs

and I am so bent

by its weight

I can barely walk.

I stopped being a woman
the day you kissed me,

instead 

I am a two-legged museum of 

things that finally make sense –

I am a museum of you 

and 

I carry myself around this town

feeling heavier than ever,

praying that I'll never be able

to walk with my back straight

again. 

Photo by JOHN TOWNER on Unsplash

Aveam furtuni în zâmbet și lacrimi în ochi. 

Mirosea a iarbă cosită încălzită de soare

Photo by Jonathan M. Hethey on Unsplash

Am trăit mereu în voia vântului, iar acum au început să-mi crească rădăcini sub tălpi.
E înfricoșător de minunat.

Sărbătorind ce a mai rămas din noi

Photo by Vincent Anderson on Unsplash

Peste o lună fără o zi o să fie ziua mea și o să sărbătoresc mai mult ca niciodată. O să beau vodcă și o să dansez și-o să țip afară din mine tot întunericul care mi-a mai rămas ascuns printre oase – un cancer de tristețe pe care l-am cărat de colo-colo, tot anul ăsta, fără să fie mulți cei care să știe. Pentru că n-am vrut și n-au vrut să știe. Oameni care m-au privit în ochi, dar care au ales să vadă prin mine. Dar și oameni care s-au prefăcut că nu-mi văd disperarea din priviri. Așa că o să urlu ca să sărbătoresc. O să-mi lipesc perna de gură și o să-mi urlu toate frustrările, toate dezamăgirile și abandonurile, toate nopțile pierdute de prea multe griji și toate diminețile pierdută prin visele altora. Și-apoi o să mă bucur și-o să râd cu gura până la urechi, isteric chiar, o să râd și o să strig de prea mult plin ce am în mine. Și-o să cânt, și-o să-mi sărbătoresc încheieturile, umerii, omoplații, picioarele – părți din mine care au știut cum să doară fără să se rupă. O să-mi sărbătoresc trupul ăsta tânăr, dar defect, în care m-am ghemuit obosită la sfârșitul fiecărei zile și care mi-a fost acasă. Și o să sărbătoresc și toți oamenii care nu-mi mai sunt și care au ales să plece cu fața către mine, ca să aibă grijă să nu-i uit. O să-i sărbătoresc pe toți pe care i-am iubit, pe toți cei care m-au iubit doar prin cuvinte. Pe toți pe care i-am părăsit și pe care, uneori, mi se întâmplă să-i mai regret. Pe puținii pentru care m-am dezbrăcat de orgoliu cerându-le să se întoarcă. Pe cel pentru care am strâns comori în suflet și care a plecat mai gol decât a venit.

Dar o să beau și în cinstea celui care a rămas și care mi-a arătat că dragostea și prietenia sunt mai mult decât le credeam a fi. O să beau pentru vocea și cuvintele pe care mi-am odihnit capul la sfârșitul fiecărei zile. O să beau pentru omul care, dacă ar fi putut, ar fi luat asupra lui măcar o coastă a muntelui ăsta invizibil care-mi crește în loc aripi, doar să mă simt, măcar pentru o clipă, mai ușoară. Ca înainte de toate. O să beau un pahar în cinstea omului care m-a făcut să urăsc geografia și numărul ăsta absurd de kilometri care a ajuns acum să nu-mi mai spună nimic. Omul care m-a făcut să plâng doar de la prea mult râs. Da. O să beau până la fund.

O să mă sărbătoresc pe mine. Și viața mea care deși merge mai departe zi de zi, habar nu am cum va fi peste o săptămână. O să beau în cinstea victoriei de a supraviețui, de a fi încă aici sufletește, de a mai putea încă uneori să plâng, de a mai avea îndeajuns de mult suflet încât să mai simt, din când în când, cum mă îmbrățișează dezamăgirea.

O să beau pentru anul ăsta care m-a făcut să fiu de fier. 
Și pentru puținele lacrimi pe care le mai las să curgă, de teamă să nu ruginesc.

Soon-ish

Photo by Hanna Postova on Unsplash

Will you quote fragments of my skin?

Photo by Aperture Vintage on Unsplash

De azi viața mea a virat, în sfârșit, spre soare.

Aveam sprâncenele arcuite a durere și buzele a zâmbet

You’re singing in your native tongue & how I long to be there within your words,

how I long to be your steady drum.

So let's sit back and watch us both go up in flames

Never put it out,
Too proud to back down.
We're going down in flames,
We're both of us to blame.
Fire with fire
Higher and higher
Fire with fire
Higher and higher and higher and higher
Back and forth, why oh why,
We're always fighting fire with fire.
Battle scarred, torn apart,
We're always fighting fire with fire.

Pe când viața mea era alta

Just give me a sign there's an end and a beginning.

*Insert here an inspirational quote*

Photo by Nate Neelson on Unsplash

E ca și cum cineva mi-a luat viața în mâini, a ridicat-o deasupra capului și a trântit cu ea de pământ. Numai că în loc să se facă țăndări, s-a încăpățânat să rămână întreagă. Așa că a luat-o din nou și-a aruncat-o cu și mai multă forță de data asta. Și tot așa. Acțiune repetată constant pe durata celui de-al douăzeci și doilea an din viața mea. An care, de departe, a câștigat titlul de cel mai urât an care mi-a fost dat să-l trăiesc până acum. 

N-am pierdut niciodată atât de mult. Sănătatea mea, sănătatea lor, bărbatul pe care l-am iubit până la disperare, prieteni pe care mi-i credeam pentru totdeauna. Și cu toate astea, încă sunt în picioare. Și cu toate astea, rare sunt dățile în care mă simt îngenunchiată. Și-aleg să cred că asta mă definește mult mai mult ca Om decât toate mizeriile care au ales să mi se întâmple. Pe rând? Nu... ar fi fost prea simplu. Deodată. De parcă toate etajele și nivelele la care se desfășoară viața mea s-au vorbit între ele, s-au luat de mână, au numărat până la 3 și-au sărit în gol deodată.

Ei bine, în mai puțin de două luni o să împlinesc 23 de ani. Și-o să se împlinească, de asemenea, și un an de când viața mea a început să se îndrepte spre haos și dezastru. Și uite, că surpriză! Mai pot încă să duc.

Almost everything I wish I'd said the last time I saw you

Photo by eberhard grossgasteiger on Unsplash

Scriu lucrurile astea aici pentru că știu că nu le citești.

Mi se întâmplă uneori să mă opresc. Merg ce merg și brusc mă opresc. Îmi întorc alene capul și privesc în urmă. Nu din regret. Nici neapărat din dor. Mai degrabă din recunoștință și nostalgie. Din drag(oste). 

Stau pe loc cu spatele întors la ceea ce mă așteaptă și cu fața îndreptată spre tine și oamenii care (ne-)am fost. Închid ochii ca să ne pot vedea și rar mi se întâmplă să mă încrunt. Cum m-aș putea încrunta când în amintirile mele cel mai adesea zâmbim și râdem cu gurile până la urechi? Gândul c-am putut fi atât de fericiți mă face să zâmbesc pe jumătate. Și spun pe jumătate pentru că zâmbesc numai cu gura, cu ochii n-am învățat încă să zâmbesc fericirii pe care nu o mai avem. 

Într-un fel, este ciudat să nu ne vorbim. Dar luând situația rațional, știu că este cea mai sănătoasă și înțeleaptă decizie. În plus, e ceva temporar. La un moment dat, apele se vor așeza, pământul nu ne va mai fugi de sub picioare, iar rănile vor înceta să mai doară. Waiting game. Ceea ce e în regulă ținând cont că suntem tineri, frumoși și avem timp din plin, așa-i?

Lucrurile sunt cum sunt. Și tind să cred că totul este așa cum ar trebui să fie. Dacă ar fi trebuit să fie altfel, lucrurile ar fi stat diferit.

Mi-ai rămas ceva frumos în suflet. Mi-ai lăsat un gol, dar e un gol care nu e gol deloc. Nu știu dacă mă înțelegi. E așa... un gol plin. E un gol care nu mă roade pe interior. Dac-aș spune că nu mă mai doare deloc, aș minți. Mai doare. Dar e o durere moale, dulceagă, molcomă. Ca atunci când trebuia să ne cadă un dinte de lapte și-l tot atingeam ca să simțim durerea. 

Și pentru că știu că și tu te întrebi uneori cum mai sunt, vreau să știi că sunt bine. Probabil că dacă mi-ai atinge acum sufletul nu l-ai mai putea recunoaște. Atât de schimbată mă simt. Liniștită și echilibrată. Adesea fericită. Nu sună prea familiar, așa-i? Date fiind toate furtunile, tornadele și tsunamiurile care au stat între noi în ultimele luni.

Și pentru că eu nu am de unde să știu cum ești, vreau doar să știi că sper să-ți fie cel puțin la fel de bine cum îmi este mie. Și dacă prin absurd, ai ajuns să citești lucrurile astea, și te-ai ambiționat să citești până la sfârșit, vreau să cred că zâmbești. Și n-ai nici cel mai mic dram de amărăciune în zâmbet.

Pagină de jurnal, 24 septembrie 2012

Photo by Brandon Johnson on Unsplash

Sunt seri ca astea. Când mă plimb pe străzi cu degetele îngheţate şi respir aerul ăsta care pare identic cu aerul de atunci. De acum doi ani. Şi preţ de câteva minute mă simt teleportată în timp. Mereu înapoi, niciodată înainte. Apoi îmi dau seama că nu mai eşti. Aşa cum nici cel de toamna trecută nu mai este. Un altul e acum. [...] Cu toate astea… Acum ştiu că Adioul ăsta nu va mai fi urmat de un “mai rămân”. Linia finală n-a fost niciodată mai clară şi neîntreruptă ca acum. Nu mai există goluri pe care să le transform în portiţe de re-re-reîntoarcere. Ai fost cel mai frumos moment şi cele mai frumoase amintiri pe care nu le-am avut. Şi totul pentru că noi am fost doar în capul meu, iar imaginaţia mea ştie să facă lucruri frumoase. Plecarea ta a scos ce a fost mai frumos în mine. Şi pentru asta ai să contezi mereu. Nu atât pentru că ai plecat, cât pentru CUM ai plecat. Brusc şi Definitiv. Nimeni nu pleacă ca tine.

Ai fost primul care mi-a frânt inima. Ştiu că vor mai urma şi alţii. 

Am fost predestinaţi neîmplinirii de la bun început.

Leaving is not enough, you must stay gone

Photo by James Cousins on Unsplash

De-abia aștept să fiu goală de dragostea pe care încă ți-o port.

The hottest love has the coldest end.

Melancolii de miercuri seară

What happened to bulletproof weeks in your arms?

What happened to feeling cheap radio songs?

What happened to thinking that the world was flat?

What happened?

What happened to that?

In-between

Photo by Sixteen Miles Out on Unsplash

I'm not broken, but I'm not whole either.