Vis II

Photo by Mike Von on Unsplash

Nu mai ştiu dacă aveam părul lung sau scurt. Cred totuşi că era lung pentru că părea să fie vară. Nu ştiu care dintre noi a fost cel care a sunat. Nici tu nu ştiai. Ne-am trezit pur şi simplu vorbind. În memoria telefonului meu, numărul tău apărea scris sub chipul unei litere. Apoi eram la ţară la bunicii din partea mamei mele. Am mers în grădină împreună şi printre toate firicelele alea verzi de iarbă erau şine de cale ferată. Au început să vină trenuri din Cluj. Opreau în staţia din grădina bunicilor mei, oamenii coborau, iar trenurile mergeau mai departe. De urcat nu se urca nimeni. Dintre toţi oamenii care-au coborât am recunoscut o singură persoană: o fostă colegă de liceu. Dup-aia am început să te învăţ mersul în mâini. Un pas, apoi doi, apoi trei, ne plimbam mergând în mâini. Ai prins repede. La un moment dat eram în curte, iar bunicul meu m-a văzut şi se îndrepta spre mine ca să mă pupe, iar eu, ca atunci când eram mică şi mă zgâria cu barba, am luat-o la fugă şi m-am ascuns după o maşină. Nu ştiu dacă râdeai sau nu de scena asta. La sfârşit aveam de gând să-ţi arăt locul meu preferat din copilărie. Ți-am întins mâna şi-am pornit încet spre locul ăla. N-am apucat să ţi-l arăt pentru că m-am trezit. Cine ştie, poate altădată...

AN întuneric

Photo by Sixteen Miles Out on Unsplash

Ultima pagină a fost dintotdeauna pentru numele altor oameni – 

un motiv în plus să reciclăm maculatură.

Photo by Jakub Pabis on Unsplash

Îmi place cifra trei. Are formă de pasăre.

Don't forget me

Posesive

Photo by Karl on Unsplash

Am o cutie metalică albastră cu berze. Am primit-o demult de la tata. Când l-am întrebat de unde o are mi-a spus că a furat-o, dar eu nu-l cred. Cutia cu berze e, la rândul ei, într-o cutie de pantofi. Verde. În ele păstrez bonuri fiscale, foi şi flori presate, un breloc cu Barbie câştigat la o pungă de pufuleţi cu surprize, un capac de la o sticlă de Fanta, câteva cheiţe, bilete de tren şi de autobuz şi alte lucruri de genul ăsta. Cutiile sunt aşezate sus pe dulap, iar ca să ajung la ele trebuie să mă cocoţ pe canapea. Dar măcar sunt în siguranţă. Am un perete tapetat cu desene frumoase pentru copii, perdelele sunt portocalii, covorul e crem, iar în colţul camerei stă un ficus căruia nu i-am dat încă un nume şi pe care nu l-am şters deloc de praf de când m-am mutat aici. Biroul e mic, calculatorul ocupă mult spaţiu, e dezordine, telefon, ochelari, agendă, cariocă verde, pix roşu, pix albastru, un leucoplast al vărului meu mai mic pe care şi l-a dat jos aseară pentru că i s-a vindecat rana de la deget, o cordeluţă, o sticlă de apă plată goală, o brăţară, un marker galben, o oglindă, un capac. 

Cărţile mele le-am aşezat frumos într-un sertar, una peste alta, Sorescu, apoi iar Sorescu, Steinbeck, Murakami, Ekstrom. Cimitirul de piane nu ştiu pe unde l-am pus. În sertarul de mai jos stă cuminte puşculiţa mea improvizată dintr-o cutie de cadou pe care-am lipit-o la capete, în lipsă de scoci, cu leucoplast şi pe care-am deschis-o de două ori până acum ca să văd cât am reuşit să strâng pentru vacanţa de vară. Am şi balcon. Zăpada a ajuns până la uşă. Noaptea întind canapeaua şi dorm doar pe jumătate din ea, dimineaţa e întotdeauna cald, aşa că deschid fereastra pentru câteva minute, după care o închid şi mă culc la loc. În ultima vreme a început să fie ca înainte şi să-mi amintesc aproape de fiecare dată ce am visat. Încă nu m-am hotărât dacă e un lucru bun sau rău. 

Marţi mă întorc acasă, de-abia aştept să merg cu trenul, să-mi văd camera care nu e aşa frumoasă ca asta, dar e camera mea, chiar e camera mea, şi-a fost dintotdeauna şi-o să fie mereu. Și pentru câteva zile o să fie ca-nainte, ca şi cum n-am plecat, ca şi cum n-am crescut, ca şi cum totul a fost doar un gând pe care nu l-am dus până la capăt.

Focus on your ability

Mai târziuri

Photo by zan douglas on Unsplash

Pentru cuvinte există întotdeauna un mai târziu. 
Doar tăcerile sunt întotdeauna acum. Tăcerile nu suportă amânare.

Erau şiraguri de mărgele verzi şi roşii prin iarbă

103

Photo by George Pagan III on Unsplash

Acum două nopţi, într-unul din vise, un necunoscut făcea graffiti pe un stâlp de înaltă tensiune. Folosea drept şablon toate zgârieturile mele din genunchi.

Lumea văzută de Garp

Photo by Siora Photography on Unsplash

Cartea e scrisă de John Irving.  Tocmai am terminat-o de citit şi mi-a plăcut la nebunie! Mi-a plăcut atât de mult încât nu cred c-o să mă apuc de altă carte zilele astea. E ca atunci când dai mâna cu cineva şi dup-aia nu-ţi mai vine să te speli! Exact aşa e. M-a fermecat! Nu ştiu dacă neapărat de la început, dar pe măsură ce dădeam pagină cu pagină începeam să fiu convinsă că numărul de cărţi preferate se va mări. În final am avut senzaţia că s-a redus la una. Habar n-am. Când m-am apucat s-o citesc singurul lucru pe care-l ştiam despre ea era că este considerată cea mai bună carte a lui Irving (cel puţin până la data aia). N-aş vrea să dau detalii legate de conţinutul cărţii pentru că mi se pare că e mult mult mai fain să citeşti fără să ai cel mai mic habar legat de ce se poate întâmpla, dar ştiu multe persoane care au nevoie de mai mult decât o simplă recomandare ca să se apuce de o carte de 730 de pagini.  

Cartea prezintă viaţa lui Garp şi a celor din jurul lui, de la copilărie şi până la maturitate. Nu e scrisă într-un ritm monoton, ba chiar uneori mi s-a părut un pic prea alert, cel puţin în perioada în care se afla la liceu. Aşa că nu plictiseşte, nu e genul de carte în care nu se întâmplă nimic. Abordează teme precum: familia, violenţa, dragostea, sexualitatea, legătura subţire dintre succes şi eşec, dintre viaţă şi moarte.

Ironică, e genul de carte care împleteşte umorul cu tragicul. Cu toate c-au fost paragrafe întregi care mi-au strâns inima şi m-au făcut să-mi doresc să intru în cartea aia ca să iau un anumit personaj în braţe, să fiu lângă el, personajele din cartea asta n-au nevoie de aşa ceva, de fapt, ei sunt cei care parcă-l asigură pe cititor c-o să se ridice la loc. Poate şi de-asta mi-a plăcut aşa mult. În final toţi sunt supravieţuitori. Bineînţeles, au existat, ca aproape în orice altă carte, momente în care-mi venea să intru în paginile alea ca să-i iau, cel puţin pe unii, de guler pentru felul în care şi-au sortat priorităţile. Fac atâtea greşeli, unele cu bună ştiinţă, altele nu, încât m-am ataşat aproape de fiecare. Pentru simplul motiv că sunt atât de umani. 

Și-acum aş vrea să împart cu toată lumea partea mea favorită din carte şi nu pooot! Nu neapărat pentru că v-aş strica sfârşitul, asta în cazul în care vă decideţi să o citiţi, dar simt că aş strica totuşi o bună parte din ea. În schimb o să las aici câteva citate care mi-au plăcut. Ah, şi apropo de asta, e prima carte după mult timp care m-a făcut să stau cu agenda lângă mine ca să-mi notez citatele pe loc. Înainte făceam un semn uşor pe carte, notam pe o foaie pagina la care se afla citatul şi abia la sfârşitul cărţii, dacă aveam chef, mă apucam să le copiez pe toate.

"Poate că atunci când va creşte mare va scrie despre oameni."

"Ea era cea mai înţeleaptă decizie a vieţii sale."

"Încep să nu mai am oameni pe care să mi-i pot imagina."

"Încă o minciună! Nu eşti niciodată în mijlocul a nimic. Tu nu trăieşti decât la margini."

"Scrisul era o îndeletnicire a singurătăţii."

"E mai bine să-ţi imaginezi ceva, decât să-ţi aminteşti ceva."

"Era o fiinţă ambiţioasă, speranţa ei va fi aceea de a ajunge să cunoască boala de cancer până în cele mai mici amănunte. Și într-un fel o va şi face. Va muri de cancer."

Dacă e cineva pe-aici care a citit cartea sau a văzut filmul (pe care intenţionez să-l văd cât de curând) l-aş ruga să-mi lase un mesaj cu senzaţia pe care i-a lăsat-o!

Poveste

Photo by zero take on Unsplash

Îşi lasă visele pe pernă. Se ridică din pat, podeaua e rece, picioarele desculţe, ochii mai mult închişi decât deschişi. Obosit, dimineaţa se trezeşte întotdeauna bătrân. În drum spre baie se ciocneşte de mobilă ca şi cum s-ar ciocni de oameni. Se opreşte pentru câteva secunde, îşi cere scuze, n-a vrut, se mai întâmplă, îşi ajută victima, în dimineaţa asta o noptieră, să se ridice, îşi mai cere o dată scuze şi pleacă mai departe. După duş, e tânăr din nou, pielea nu e zbârcită, oboseala dispare. Ocoleşte discret noptiera, încearcă să nu se uite la ea, se simte prost, îi e ruşine c-a fost aşa naiv încât să creadă că şi lemnul simte. Nervos, loveşte noptiera, din sertarele ei, copilăria scoate un scâncet, el se uită pe geam să vadă câinele care probabil tocmai fusese lovit de o maşină, dar pe stradă nu e nimeni. Se uită la ceas, e târziu. Îngrijorat c-o să întârzie, se dezbracă repede şi se-apucă să-şi dea jos de pe piele toate emoţiile. Cu silă, ca pe nişte scame. Se îmbracă la loc, se simte mai bine, mai uşor, mai liber, le spune "scamelor" să stea cuminţi până se întoarce şi să nu deschidă nimănui. Îşi îmbracă paltonul, ascunde cât poate de bine îmbrăţişările în buzunare, scoate pumnii la vedere, mai aruncă o privire până să iasă, deschide gura să mai spună ceva, dar o închide repede când îşi dă seama că nu vrea să se audă.

Se întoarce seara, se priveşte în oglinda de la intrare, nu e aşa tânăr ca atunci când a plecat, dar merge. Se trânteşte pe pat, emoţiile se strecoară pe sub haine în şir indian, ca nişte furnici îşi revendică muşuroiul din care au fost alungate. Se ridică din pat, podeaua e rece, picioarele desculţe, se duce la bucătărie de unde se întoarce cu un castron plin de lapte. Îl pune sub pat, fără să spună nimic, fără să cheme pe nimeni, ştie că monştrii n-au nevoie să fie rugaţi ca să mănânce. Întins în pat, se roagă cu ochii deschişi să adoarmă, ceea ce mai devreme sau mai târziu se şi întâmplă.

Dar niciodată înainte să-şi scoată inima din piept şi să o lase, până a doua zi, într-un pahar cu pepsi.

 Maybe the hardest things are the dreams that we've been given.

Monştri din copilărie

Photo by Julian Guttzeit on Unsplash

Nu cred că ţi-am povestit, dar... când eram mică mi-era frică de un tablou. Era de fapt un goblen cu o cărare ce ducea spre o căsuţă. Mi-era atât de frică de tabloul ăsta încât bunica trebuia să-l întoarcă de fiecare dată cu spatele ca să pot sta în camera aia fără să plâng. Pentru că în mintea mea de copil, aia era căsuţa în care lupul a mâncat-o pe Scufiţa Roşie şi pe bunica ei. Și eram convinsă că tot din casa aia, când nu eram atentă, lupul avea să iasă afară să mă mănânce şi pe mine. 

Tot la bunica am experimentat frica, sau mai bine zis ea a experimentat pe mine, încă de două ori. Prima, care mai târziu a dispărut, era legată de copaci. Îmi amintesc că stăteam cu verişorul meu primar şi cu alţi doi verişori mai îndepărtaţi, până noaptea târziu în curte, pe nişte bolovani mari mari pe care, în timpul zilei, ne cocoţam când ne jucam prinselea. Eu eram cea mai mică. Era întuneric, stăteam sub un nuc şi, la un moment dat, unul dintre ei a propus să "căutăm" feţe în frunzele copacilor. Am început să căutam printre frunze, ei se amuzau de "ce faţă" sau "ce nas" aveau oamenii pe care îi vedeau. Eu nu vedeam nicio faţă, niciun nas. Vedeam monştri. Mă speriau de moarte frunzele alea, mai ales când bătea vântul şi se mişcau, monştri păreau că respiră şi şuşotesc între ei cum să mă prindă. Frica asta a dispărut. E alta care mi s-a instalat în oase şi care nu cred că o să iasă vreodată de acolo. E legată de o cameră din casa bunicii, e chiar cea din faţa celei cu tabloul, de care ţi-am povestit mai devreme. Nu e nimic înspăimântător la ea, în sensul că nu e o cameră întunecată sau urâtă, cum probabil te gândeşti. Nu felul în care arată camera mă sperie, ci felul în care miroase. Pentru că de când mă ştiu, bunica mea punea acolo, pe masă, flori la uscat. Nu ştiu sigur dacă era sunătoare sau muşeţel, dar tind să cred că prima. Mi se părea că miroase a moarte în ea. Deşi, culmea, n-a murit nimeni acolo şi nici n-a zăcut cineva vreodată bolnav. Când eram mică mă gândeam că probabil aşa miroase omul după moarte. Sau aşa miroase moartea când vine după om. Dacă aveam nevoie să iau ceva din camera aia, stăteam câteva secunde în faţa uşii, îmi ţineam respiraţia şi abia apoi intram. Încercam să ies cât de repede puteam şi încercam să nu respir nicio secundă aerul ăla. Mă gândeam c-o să mă îmbolnăvească de moarte.
Vara trecută am fost acolo cu el. Eram în camera cu tabloul. Bunica mea a început să ne povestească de cum trebuia să întoarcă tabloul de fiecare dată când eram mică. O parte din mine a vrut s-o roage să-l întoarcă din nou. Nu mă înţelege greşit, nu mă mai speria, dar parcă nu voiam să-i fac rău copilului din mine, copilului care am fost şi celui care încercam să rămân. Pe la miezul nopţii ne-am certat, el şi-a luat perna ca să doarmă în cealaltă cameră, cea cu flori. Când a ajuns în pragul ușii n-a putut să intre. A stat câteva secunde şi s-a întors. Mi-a zis că i se pare că e ceva în neregulă cu camera aia, deşi nu putea să spună exact ce, şi că nu vrea să doarmă acolo. M-am ridicat din pat şi-am început să turui într-una, aşa, parcă bucuroasă că ne temem de acelaşi lucru "Aşa e, nu? E ceva cu camera aia! E ceva, e ceva!". L-am lăsat să rămână, nu ştiu dacă pentru că-i era frică să doarmă acolo sau pentru că mi-era mie frică să-l las.

Vezi, mă? Ne rămân atât de bine întipărite senzaţiile date de obiecte, de sunete, de mirosuri... Cum să uităm ce ne-a rămas de la oameni?

Experimentul Zaica

Photo by Aaron Burden on Unsplash

& Verişorul meu de 7 ani pe nume Elias.

Cum arată stelele?

Sunt strălucitoare, sunt cam ascuțite la vârfuri pentru că au vârfuri și sunt de forma unui plus tăiat de un x.

De ce le-a crescut girafelor gâtul atât de lung?

Au mâncat așa de mult încât le-a crescut gâtul. Ah nu, așa se îngreunau și se îngrășau. Au mâncat mult și le-a rămas multă mâncare în gât.

De ce aleargă sângele prin corpul nostru și nu stă pe loc?

Pentru că ne mișcăm foarte mult.

Ce s-ar întampla dacă ar nimeri un înger în iad și un drac în rai?

Atunci cred că s-ar amesteca toate.

La ușa inimii cuiva, trebuie să ne rugăm, să năvălim sau să ciocănim?

Să ne rugăm. Normal că trebuie să te rogi ca să-ți deschidă cineva.

La ce folosesc sprâncenele?

La frumusețe, normal!

De ce au cruce pe spate unii păianjeni?

Cred că or fi și ăia ortodocși și și-au făcut cruce pe spate.

Ce este zâmbetul?

Este un semn de fericire.

Ce este bucuria?

Este una cu zâmbetul, adică un semn de fericire.

Ce este răscoala?

Te scoli, adormi imediat după câteva secunde și te scoli iar tot după câteva secunde înapoi.

Ce este sufletul?

Viața, suflarea noastră de viață.

Ce este recensământul animalelor?

O înmormântare a animalelor.

De ce se bat potcoave cailor?

Ca să tropăie picioarele.

Cum rezistă păsările călătoare să zboare mii de km zi și noapte?

Mănâncă foarte multe vitamine și așa sunt pline de energie.

Cum se înțeleg păsările sau animalele între ele, dacă noi, oamenii, vorbim și de multe ori nu ne înțelegem?

Folosesc limba animalelor, o limbă mai clară.

Dacă pământul se învârtește, cum de nu cădem de pe el?

Pentru că pământul este lipit.

De ce se învârte pământul?

Din cauză că este planetă și este în univers și în univers este foarte frig și vântul foarte mare ajunge la planetă și o rotește.

Ce este eclipsa?

Înjumătățirea lunii sau a soarelui.

Ce este timpul?

Timpul este rapiditatea.

Ce sunt buruienile?

Niște plante care cred că afectează celelalte plante, de aceea există o zi în care smulgem buruienile.

Ce este plopul?

Este sunetul telefonului cu clapetă când se închide și se deschide clapeta.

Ce este acela un adolescent?

O persoană cu vârsta cam de 20 de ani sau mai bine zis care a intrat la liceu.

Ce sunt somnambulii?

Niște oameni care sunt afectați de boala somnului.

Ce este comunismul? Dar capitalismul?

Comunismul e comunicare. Capitalismul este capitala.

La ce folosește steagul?

La fluturare.

Ce este partidul?

O sărbătoare.

Câți ani ține copilaria?

18 ani.

Ce este luxul?

Este ceva foarte frumos ce se găsește numai într-un palat.

Ce sunt țăranii?

Sunt oameni care stau la câmp.

Ce este talentul?

Este ceva la care te pricepi cu siguranță, tocmai de aceea s-a deschis emisiunea Românii au talent.

Ce este arta?

Pictura sau desenul sau ceva ce depinde de asta, care îl desenezi ca și cum ar părea foarte adevărat.

Ce este inima?

Este o parte a corpului nostru care ne ajută să trăim și este roșie.

Ce este ceața?

Nori coborâți din cer.

Ce este râia?

Noroi. O baltă mare cu noroi.

Cum luminează licuricii?

Au un beculeț la spate și când vine noaptea îl aprind.

De ce au casă unii melci și alții nu?

Poate și-au pierdut-o. Sau poate sunt râme.

De ce au cămilele cocoașe?

Pentru că acelea sunt un fel de ghiozdănele în care își transportă apa.

De ce dă dirijorul din mâini, cu un băț, când dirijează?

Ca să ordoneze muzicianilor cum să cânte.

De ce visăm noi?

Vine Moș Ene și ne gâdilă la ochi și începem să visăm.

De ce doar unele flori miros frumos?

Pentru că altele ca bălăria n-au un parfum.

De ce are laptele culoarea albă și nu ca iarba, verde?

Pentru ca laptele e lapte și iarba e iarbă. Nu laptele e iarbă și iarba e lapte.

Ce mănâncă pomul, de crește uneori mai înalt decat casa?

Nu mănâncă nimic. Are omul grijă de el. Îi dă apă, îi schimbă pământul, îl lasă la soare, îi dă umbră.

De ce există ceasuri cu cuc și nu cu cocoș, din moment ce cocoșul e cunoscut că ne trezește dimineața?

Pentru că găina știe orele fixe.

Ce este războiul? Cum se face?

Războiul este o luptă și se face din cauza unei certe mari, foarte mari, nu una d-aia de copilași.

Ce fac soldații care au pierdut războiul?

Spun ca au ratat războiul și se reia războiul.

De ce uneori soldații cantă pe stradă?

Pentru bani.

Eu personal m-am îndrăgostit de: 

Ce mănâncă pomul, de crește uneori mai înalt decat casa?

Nu mănâncă nimic. Are omul grijă de el. Îi dă apă, îi schimbă pământul, îl lasă la soare, îi dă umbră.

Către cei ce nu mai suntem

Photo by ål nik on Unsplash

"Nu există motive."
Probabil aşa aş începe. Aş putea chiar să mă opresc după asta. Și să m-apuc să construiesc maşina timpului, s-arunc bileţelul în ea şi să-l primesc aşa, din senin, să-mi cadă în poală din cer sau să-l găsesc întâmplător pe stradă, cu urme de picioare pe el, mototolit şi ud, cu scrisul şters, dar încă citeţ. În urmă cu un an. Și tot nu m-aş prinde. Cel mai probabil aş fi sunat-o pe Diana şi i-aş fi spus "Tu, fii atentă fază! Să vezi coincidenţă!". Și-aşa ar fi rămas: o simplă coincidenţă.

"Nu există motive.
Muntele ăla pe care crezi că-l cari în spate e o minciună.
Dă-ţi timp. Iartă-te. Ia-o de la capăt.
Bucură-te de începuturi. Bucură-te de ele din plin.
Răbdare, răbdare şi răbdare.
Ai miopie -1 şi nu -2. Poartă ochelarii.
Nopţile alea albe îşi au rostul lor.
Învaţă mai mult. Mai ales la istorie. Aşa n-o să fie nevoie să-ţi plăteşti primul an de facultate. Deşi o să intri la Litere la buget, în momentul în care o să afli, o să ai deja locul confirmat la LLS. Ascult-o pe mama.
Scrie. Nu mai arunca foile, oricât de stupide sau de goale ţi s-ar părea cuvintele. O să vină o zi în care o să vrei să le reciteşti.
O să uiţi
şi
nu o să uiţi.
O să ţi se reamintească.
Bucureştiul nu e aşa de fain cum sperai să fie. Și în niciun caz nu e "acasă".
Depune-ţi dosarul şi la Cluj. S-ar putea să ai o surpriză placută.
Nu o să locuiţi toate trei la Sibiu. Nu o să plece niciuna acolo.
Du-te la olimpiada aia de română. Nu pentru c-o să treci mai departe, n-o să fii nici măcar aproape să o faci. Dar o să te simţi mai bine.
"Dezbracă-mă" e la ora şase, nu la ora şapte. Ține minte!
Vara din 2010 e ultima. O să le pierzi. Două.
Februarie n-o să-ţi vină de hac.
Să nu-ţi pară rău pentru gesturile frumoase pe care o să le faci. Sau pentru cele pe care le-ai făcut deja. Mai târziu ţi-ar părea rău dacă nu le-ai fi făcut.
Deşi o să plece în Anglia, o să rămână cea mai apropiată de tine. Aşa cum ai sperat.
Sorescu. Mult Sorescu. O să-ţi placă.
Până la urmă o să ai curajul să te tunzi scurt.
O să ajungi să iubeşti brăţara aia roz cu delfini. Nu o arunca!
Vară-ta o să ţi-o ia înainte.
Lasă bătrânelul să creadă. Chiar dacă e o minciună. E frumoasă.
Niciun coşmar nu durează la nesfârşit. Din când în când, vrei nu vrei, trebuie să te trezeşti.
Și nu în ultimul rând, o să fie aşa cum ţi-ai dorit:
o să fii bine."

"Sometimes the truth is the last thing we need to hear"

Photo by J Lee on Unsplash

Nu mai ştiu. Îmi închideam ochii, dar nu puteam să-mi astup urechile. Stăteam aşa... cu faţa în plapumă, cu ochii strânşi, cu pumnii strânşi. Neputinţă. Le auzeam ţipetele, lacrimile, disperarea, iar eu nu eram în stare decât să şoptesc "doamne... doamne...". Apoi i-am spus "zi-mi când se termină". M-a mângâiat pe păr şi mi-a spus "bine". Dar ştiam singură când se termina. Atunci tăceau ţipetele. The flowers of war se numeşte. Nu, nu era un film horror, cum probabil crezi. Era realitate. De-aia m-a durut. M-a durut filmul ăsta. Poate mai mult decât m-a durut vreodată o melodie, o carte, un film sau ceva asemănător. Băi, mai mult decât toate, cred că m-a durut neputinţa mea. N-am plâns în timpul filmului, dar la final, deja parcă nu mai era corpul meu. Poate ţi se pare că e o prostie, poate chiar e, poate o să izbucneşti în râs, dar după ce filmul s-a terminat am simţit, mai mult ca niciodată, nevoia să mă rog. Și-acum poate eşti nedumerit sau amuzat sau poate nici una nici alta, dar îţi spun cu degetele pe taste, pe inimă, pe ce vrei tu, că e adevărat. Băi, mă simţeam de parcă m-aş fi sufocat dacă nu mă rugam în momentul ăla. M-am ridicat din pat şi-am zis cât de în şoaptă am putut, să nu deranjez morţii, "simt nevoia să mă rog". Nu ştiu dacă a fost surprins sau nu. M-a întrebat dacă o să mă rog în şoaptă. I-am spus că în rarele dăţi în care mă rog, mă rog întotdeauna în gând. N-a insistat. M-a întrebat dacă vreau să iasă din cameră. I-am zis că poate să rămână atâta timp cât face linişte. Am îngenuncheat lângă pat şi nu-mi mai era frică de nimic. Îţi vine să crezi? Nici măcar de întunericul ăla îngrozitor din cameră. Nici măcar de întunericul ăla de sub pat care a fost prima imagine care mi-a venit în minte atunci când eram mică şi-am auzit prima dată de iad. Am stat aşa câteva secunde, de parcă mă aşteptam ca cel căruia urma să mă adresez avea să vorbească primul. Bineînţeles că n-a făcut-o. Și-am început eu. M-am rugat ca un... nici eu nu ştiu... ca un bătrân care se roagă pentru ultima dată sau ca un copil care se roagă pentru prima dată? Habar n-am ca ce. Nu ştiu cum se roagă alţii. Știu doar cum mă rog eu. Și ştiu că nu mă mai rugasem aşa niciodată. Și pe măsură ce-mi lăsam gândurile să vorbească în speranţa c-o să fie auzite, am început să plâng iar. Și eram mică din nou. Nu-mi mai lăsam lacrimile să cadă pe cearşaf, le opream pe limbă, le înghiţeam şi-apoi iar le plângeam. Mă rugam şi-mi reciclam lacrimile. Mă rugam şi-mi reciclam lacrimile. Era bine. N-am cerut nimic pentru mine, am cerut pentru oamenii ăia care nu mai sunt. Dar la sfârşit, când m-am ridicat, am primit o linişte... Băi, era liniştea aia care n-are nevoie de adjective. Pentru că e linişte şi atât. M-am băgat înapoi în plapumă, am oftat de câteva ori şi mi-am frecat ochii roşii şi umflaţi cum fac copiii mici atunci când le e somn. 

Și m-am simţit Om.

 
They were kids that I once knew.

Photo by Kelly Sikkema on Unsplash

Ce e frumos rămâne.

Mâine la ora 11

Photo by Sigmund on Unsplash

Mă întorc acasă. Sunt datoare cu nişte scuze oraşului Meu. Pentru fiecare dată când spuneam că de-abia aştept să plec. Ei bine, acum de-abia aştept să mă întorc. Până la urmă s-a dovedit că acolo e locul meu. Să recunosc eu fiecare străduţă, fiecare clădire. Să văd băncile şi leagănele şi toboganele de sub Tâmpa. Să văd zăpadă. Să văd oameni cunoscuţi. OAMENI CARE ZÂMBESC ATUNCI CÂND MERG PE STRADĂ. Să văd pădure. Și munţi. Să-mi văd familia. Să-mi văd camera. Cutia cu amintiri. Să-mi văd căţeii. Să mi se pară totul nou-nouţ, aşa cum e de fiecare dată când te întorci după ce-ai lipsit o perioadă mai lungă de timp. Să mă mir atunci când un magazin a dispărut şi în locul lui a apărut altul. Când a fost tăiat un copac din parcul de lângă casa mea. Să merg mereu pe jos. Să nu mai trec pe roşu. Să văd bradul din centru. Să mănânc covrigi de la GIGI. Și melci cu vanilie incredibili de imenşi de la patiseria de lângă GIGI. Să intru în Terranova. Să dorm la Diana. Și să povestim până în zori de zi despre cum am ajuns amândouă acolo unde am vrut, aşa cum ne doream în urmă cu câteva luni. Deşi nu totul e exact aşa cum ne-am dorit să fie. Să dorm în patul meu! Pe de-a latul, nu pe de-a lungul. Sau pe diagonală. Să văd zăpadă. Și flori de gheaţă la geam. Să scriu la biroul meu, aşa vechi cum e el. Să ies pe stradă şi să văd feţe cunoscute care să mă recunoască la rândul lor. Să aud un "te-ai tuns?" sau bine cunoscutul "când ai de gând să mai creşti şi tu?". Să mă plimb până la hidromecanica şi înapoi doar ca să mă dau o dată în leagănele alea. Să nu mai văd oameni grăbiţi. Să văd autobuze în care, deşi sunt locuri libere, oamenii stau în picioare. Să văd zăpaaaadă! Azi am văzut puţină pe capota unei maşini, dar nu vreau aşa... vreau zăpadă multă multă. Să se lase crengile copacilor de atâta zăpadă. 

Vreau atâtea lucruri şi de mâine o să le am. Pe toate, pe toate, pe toate! PE TOA-TE!

Cîntec eXcesiv I - Dan Sociu

Photo by Nick Fewings on Unsplash

Încă mi se mai întîmplă să cred

că în curînd mi se vor trezi superputerile:

zborul, invizibilitatea, întoarcerea-n timp, superelasticitatea, trecerea prin ziduri,  dragostea ta – 

La 26 de ani,

la mijlocul speranţei de viaţă din România,

la începutul lui decembrie, la

a capătul scării abrupte din Green

am încercat să te sărut &

ai dat înapoi şi era să cad – 

Ultima dată m-ai atins la muzeu,

ţi-ai lipit o secundă, cît să nu te vadă prietena ta,

urechea de braţul meu

şi a fost atît de bine,

ca şi cum m-ai fi atins prima oară –

Ca şi cum m-ai fi atins în vară,

cînd ratasem ceva

şi te-ai aşezat lîngă mine

şi ai încercat să mă consolezi, fără să ştii că te plac,

a fost bine, ca şi cum m-ai fi atins atunci –

Cînd aveam nevoie,

la muzeu dar, de fapt, în vară, e greu de explicat,

şi data viitoare, poate chiar mîine,

cînd îţi vei lipi urechea de braţul meu

o să fie ca şi cum ai face-o acum –

cînd te caut pe străzi 

pentru că am nevoie. 

Îmi lipseşte fix o mie de lei

ca să intru oriunde la cald,

şi sînt prea timid să cerşesc

şi nu sunt norocos să găsesc bani,

nu am telefon, nu am o cartelă să te sun,

nu sunt destul de norocos să dau de tine întîmplător,

pentru că tu eşti acasă cu el, 

te iubesc dar acum 

nu mai vreau să te caut pe străzi. 

Bucureştiul ăsta îmi înnegreşte unghiile

pe care le tai în fiecare dimineaţă pentru tine,

pentru că s-ar putea să te întîlnesc.

Mă bărbieresc pentru tine,

mă dau cu deodorant pentru tine,

mă împrumut de haine pentru tine – 

Dorm oriunde ca să fiu în acelaşi oraş cu tine,

pentru că nu am un loc al meu,

dar o să am un loc al meu pentru tine, o să omor ratatul din mine pentru tine şi o să fac bani –

O să învăţ să fiu mai cool decît el,

o să învăţ toate versurile, piesele şi albumele trupelor care-ţi plac ţie, sau o să te ţin în braţe 

cînd o să plîngi –

Troleibuzele care nu duc la tine

nu-mi folosesc la nimic.

Troleibuzele care duc la tine

nu-mi folosesc la nimic. 

Într-o noapte o să mă lipesc de maşina neagră din faţa blocului tău, să-i pornesc alarma, să te trezeşti

enervată să te ridici din pat de lîngă el – 

În ultimul timp nu te mai pot vedea decît pe holuri,

la o ţigară, şi tu fumezi trei una după alta,

şi pofta ta morbidă mă bucură.

Cîndva vom face amîndoi cancer la plămîni şi-mi doresc să nimerim în acelaşi grup de suport, aşa, 

ca Bonham Carter & Norton, 

Tori Amos & Kafka.

Aşa... pentru mine

Photo by Oleksandra Bardash on Unsplash

Viaţa e frumoasă! Și asta am spus-o mai mereu, nu neapărat atunci când mi-era bine, ci mai degrabă atunci când mi-era greu. Și parcă asta-mi întăreşte şi mai tare convingerile. Dacă stau bine să mă gândesc, n-a fost zi să nu zâmbesc măcar o dată. Un mic sfat celor care merg cu tramvaiul 32: în loc să fiţi supăraţi şi nervoşi pentru că n-aţi prins un loc jos, mai bine ridicaţi privirea din pământ şi uitaţi-vă pe geamul din faţă. Vă dau cuvântul meu că apusul ăla e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut în tot Bucureştiul. Şi încă ceva... în zonele cu blocuri, se reflectă într-o mulţiiiime de geamuri. Atâţia sori, atâta lumină... şi voi habar n-aveţi de-atâta grabă. Dimineaţa în tramvai îmi place să mă aşez pe partea dreaptă şi să citesc. Pe partea dreaptă bate întotdeauna soarele dimineaţa. E incredibilă senzaţia... să simt atâta lumină în păr, pe haine, între pagini. Pe piele. Îmi place să închid ochii şi pur şi simplu... să mă bucur. Preţ de câteva clipe sunt oriunde vreau eu să fiu. Și totul e atât de simplu... 

Am pus la presat lumină pentru zile negre.