"Sometimes the truth is the last thing we need to hear"

Photo by J Lee on Unsplash

Nu mai ştiu. Îmi închideam ochii, dar nu puteam să-mi astup urechile. Stăteam aşa... cu faţa în plapumă, cu ochii strânşi, cu pumnii strânşi. Neputinţă. Le auzeam ţipetele, lacrimile, disperarea, iar eu nu eram în stare decât să şoptesc "doamne... doamne...". Apoi i-am spus "zi-mi când se termină". M-a mângâiat pe păr şi mi-a spus "bine". Dar ştiam singură când se termina. Atunci tăceau ţipetele. The flowers of war se numeşte. Nu, nu era un film horror, cum probabil crezi. Era realitate. De-aia m-a durut. M-a durut filmul ăsta. Poate mai mult decât m-a durut vreodată o melodie, o carte, un film sau ceva asemănător. Băi, mai mult decât toate, cred că m-a durut neputinţa mea. N-am plâns în timpul filmului, dar la final, deja parcă nu mai era corpul meu. Poate ţi se pare că e o prostie, poate chiar e, poate o să izbucneşti în râs, dar după ce filmul s-a terminat am simţit, mai mult ca niciodată, nevoia să mă rog. Și-acum poate eşti nedumerit sau amuzat sau poate nici una nici alta, dar îţi spun cu degetele pe taste, pe inimă, pe ce vrei tu, că e adevărat. Băi, mă simţeam de parcă m-aş fi sufocat dacă nu mă rugam în momentul ăla. M-am ridicat din pat şi-am zis cât de în şoaptă am putut, să nu deranjez morţii, "simt nevoia să mă rog". Nu ştiu dacă a fost surprins sau nu. M-a întrebat dacă o să mă rog în şoaptă. I-am spus că în rarele dăţi în care mă rog, mă rog întotdeauna în gând. N-a insistat. M-a întrebat dacă vreau să iasă din cameră. I-am zis că poate să rămână atâta timp cât face linişte. Am îngenuncheat lângă pat şi nu-mi mai era frică de nimic. Îţi vine să crezi? Nici măcar de întunericul ăla îngrozitor din cameră. Nici măcar de întunericul ăla de sub pat care a fost prima imagine care mi-a venit în minte atunci când eram mică şi-am auzit prima dată de iad. Am stat aşa câteva secunde, de parcă mă aşteptam ca cel căruia urma să mă adresez avea să vorbească primul. Bineînţeles că n-a făcut-o. Și-am început eu. M-am rugat ca un... nici eu nu ştiu... ca un bătrân care se roagă pentru ultima dată sau ca un copil care se roagă pentru prima dată? Habar n-am ca ce. Nu ştiu cum se roagă alţii. Știu doar cum mă rog eu. Și ştiu că nu mă mai rugasem aşa niciodată. Și pe măsură ce-mi lăsam gândurile să vorbească în speranţa c-o să fie auzite, am început să plâng iar. Și eram mică din nou. Nu-mi mai lăsam lacrimile să cadă pe cearşaf, le opream pe limbă, le înghiţeam şi-apoi iar le plângeam. Mă rugam şi-mi reciclam lacrimile. Mă rugam şi-mi reciclam lacrimile. Era bine. N-am cerut nimic pentru mine, am cerut pentru oamenii ăia care nu mai sunt. Dar la sfârşit, când m-am ridicat, am primit o linişte... Băi, era liniştea aia care n-are nevoie de adjective. Pentru că e linişte şi atât. M-am băgat înapoi în plapumă, am oftat de câteva ori şi mi-am frecat ochii roşii şi umflaţi cum fac copiii mici atunci când le e somn. 

Și m-am simţit Om.