Hi, friend

Photo by pawel szvmanski on Unsplash

Everything looks better from afar 

and baby, 

you are very far away, 

timing is everything 

and we've never been more poor

I'm pacing around

this could-have-been

with my empty pockets

trying to understand 

how could you have arrived on time 

while I was a couple of years late, 

there are answers 

that can only be found 

through living, 

so that's what we'll do, 

we'll go on living, 

knowing the other 

is somewhere 

out there

alive 

carrying this never-opened door 

within 

never knowing 

if we'll ever hear the knock.

Just another life that we will never get to live

So wonderfully living on the brink of a love.

I take off my clothes

And your heart feels the weight of all you don't know.

Normă întreagă

Photo by MUILLU on Unsplash

Îmi ocrotesc durerea,

traumele și anxietățile

de ochii celor din jur

din egoism,

nu din teamă –

cu cât tac mai mult,

cu atât îmi rămâne mai mult din mine,

e ca și cum

m-aș pune la păstrare

pentru zile negre,

puțin 

câte

puțin

câte

puțin

până o să știu că sunt 

îndeajuns 

pentru orice viitor

voi vizita

sau

mă va vizita –

zilele trec 

și eu stau de strajă 

deasupra comorilor mele

ca un dragon care

doarme mereu

doar cu un ochi închis.

Istoria se repetă atunci când trăim cu ochii închiși

Photo by Marita Kavelashvili on Unsplash

Viața se întâmplă și atât. De multe ori, ni se întâmplă. Uneori, dacă stă în puterea noastră, dacă ne duc mintea și sufletul, o facem să se întâmple. Dar chiar și așa, mi se pare că există un soi de simetrie sau ciclicitate în toate lucrurile pe care ajungem să le trăim. M-am tot gândit la asta în ultima vreme. Parcă trăim în spirale fără sfârșit. Cine poate ști? Istoriile noastre se repetă, uneori în oglindă, alteori la indigo.

Sunt momente, în perioada asta, în care mă simt cu totul amorțită. Știu că ăsta e mecanismul meu de apărare. Tăcerea mea – scutul sub greutatea căruia mă pot strivi? Poate. Mi se rupe sufletul, dar nu despre sufletul meu ar trebui să fie vorba aici. Îmi îmblânzesc anxietățile. Nu ele pe mine. Autocontrol. Și dacă mâine ar fi să uit toate proverbele care s-au rostit vreodată și aș putea păstra doar unul care să mă călăuzească, alegerea ar fi ușoară: a watched pot never boils. 

Copilăria nu ar trebui să fie perioada în care învățăm să fim rezilienți. O generație de copii își va crește oasele înainte de vreme. Asta e definiția nefirescului.

Viețile noastre gri

Photo by Etienne Boulanger on Unsplash

Sunt zile în care e fie prea mult loc în mine, fie prea multă înghesuială. În care ceilalți sunt fie prea aproape, fie prea departe. Zile în care e fie tăcere, fie liniște. Zile în care nu văd luminița de la capătul tunelului și zile în care simt că am purtat dintotdeauna lumina pe vârful degetelor mele. Zile pe care de-abia aștept să le încep și zile cărora de-abia aștept să le pun capăt.

Sunt zile în care mă ghemuiesc înăuntrul meu ca și cum m-aș afla în casa pe care am visat-o atunci când eram mică. Dar sunt și zile în care mă las și plec din mine. Îmi dau voie. Știu că mă voi întoarce de fiecare dată.

Trăim totul o singură dată. Nu trebuie să uit. Nu trebuie să uit.

Don't you worry about me

Freedom is what we do with what is done to us.

If you needed a sign, here it is

Am ajuns în viitor, dar mai avem de mers

Photo by N. on Unsplash

Am mai fost și n-am mai fost pe aici. Nu știu cum să (mă) explic. Cert e că în perioada asta învăț multe lucruri despre mine: despre cea de acum, dar și despre toate cele care am fost. Oare chiar încetăm să mai fim oamenii care am fost cândva? Sau pe măsură ce evoluăm, toate variantele noastre rămân cu noi, înghesuite pe sub piele? Mă simt foarte aproape de mine. Văd lucrurile foarte clar. Înțeleg motivele din spatele fiecărei decizii pe care am luat-o vreodată. Și înțeleg și de ce, la momentul respectiv, nu s-a putut mai mult. Uitându-mă în urmă, totul are sens. Nu cred în destin, soartă, lucruri predestinate sau menite să ni se întâmple. Cred că noi atribuim sens vieții pe măsură ce ne toarcem firul narativ. Iar eu aleg să pun mult sens în tot ceea ce am trăit până acum. Nu mai trăiesc la întâmplare. Direcția în care trăiesc și înaintez nu îmi este întotdeauna clară, dar este totuși acolo. Mereu. Așez intenție, sens și scop în fiecare zi pe care o țin de mână până când așez capul pe pernă. Mă simt norocoasă să mă am. Mă simt norocoasă să exist. 

În mai puțin de 4 luni împlinesc 30 de ani. Până acum câțiva ani, eram convinsă că nu o să apuc vârsta asta. Iată că m-am înșelat! E adevărat, am pierdut multe bucăți din mine pe drum: unele fără de care îmi este mai bine, altele de care uneori mi-e dor. Dar m-am și câștigat! Așa că mă bucur de viața pe care o clădesc, zi după zi, pentru mine. Și dacă îmi aplec urechea spre piept, pot să aud cum golul ăla despre care am tot scris în anii ăștia, devine, încetul cu încetul, mai plin. Cheia a fost întotdeauna la mine. A durat mult până mi-am făcut curajul să deschid ușa. 

Mi-am uitat fricile într-un vis de noapte

Photo by Chinh Le Duc on Unsplash

Nopțile se micșorează, zilele cresc, iar eu cresc odată cu ele. Încerc, însă știu că nu pot vedea cu ochii cât de departe voi ajunge. Cu fiecare zi, mă mai las și mă mai prind un pic din urmă. Simultan. Ce lucru ciudat și, în același timp, minunat! Vreau să ajung în viitor, dar nu mă grăbesc. Sunt curioasă, dar am răbdare. Ambiție. Reziliență. Nădejde. Inspirație. Mă încred iar în intuiția mea. În mine. Deși pământul de sub picioarele mele este străin, nu cred că m-am simțit vreodată mai aproape de mine. Și totul este doar Începutul.

Orice, numai să nu uit

What a mess I made in my head.

A trecut unul dintre cei mai lungi ani din viața mea

Photo by Ali Kazal on Unsplash

Privesc la felul în care arăta viața mea în Decembrie 2020 și nu-mi vine să cred că a trecut doar un an de atunci. Un an nebun în care am trăit și am crescut mult. Atât de mult încât mă mir că podeaua din camera mea nu este plină de toată pielea pe care am schimbat-o în timpul ăsta. Am dat jos strat după strat după strat. Și cu cât dau mai mult jos, cu atât ajung mai aproape de mine însămi. Îmi afund mâinile în piept până la coate și încă găsesc comori ascunse în mine. Sunt o matrioșkă fără de sfârșit. Închid ochii și văd toate variantele mele de până acum, toți oamenii care am fost și cărora le mulțumesc, căci pe picioarele lor am reușit să ajung până aici. 

A fost o călătorie lungă, dificilă, dar și minunată! Știu că mă vor mai aștepta multe încercări, dar cumva mă simt pregătită. Îmi țin trecutul de mână și îl accept așa cum a fost. Bineînțeles că unele lucruri încă mă mai dor, dar sunt împăcată cu faptul că e posibil ca anumite răni să supureze, din când în când, pentru tot restul vieții mele. Așa cum sunt împăcată și cu gândul că viitorul meu va veni la pachet cu multe lucruri minunate, dar și cu tristețe. Nu există niciun prag al tristeții peste care, dacă trecem, suntem feriți de durere pentru tot restul vieții noastre. Așa cum nu există niciun truc și nicio scurtătură: nu putem decât să consumăm totul așa cum vine și să mergem mai departe.

Simt că perioada asta reprezintă un moment cheie din viața mea, că va fi un soi de reper la care mă voi întoarce adesea cu gândul după ce voi ajunge pe partea cealaltă a podului. Nu îmi mai doresc să fiu mică sau să iau viața de la capăt. Nu-mi mai doresc nici să-mi dau viața pe repede-înainte ca să trișez în fața durerii, iar asta este pentru că nu-mi mai dau voie să uit cât de rezilientă sunt.

Îmi place să trăiesc din mine însămi. Îmi place cum se vede viața din spatele ochilor mei. Și știu că atât timp cât mă am pe mine, voi avea mereu pe cineva care să mă îmbrățișeze. 

Mă gândesc la tine mai des în zilele cu cer senin

Photo by Jinen Shah on Unsplash

Încă încerc să înțeleg

cum e posibil să fiu aici

fără să fiu de fapt aici

sau

cum e posibil să te zăresc 

încă

în fiecare avion 

care zdrelește cerul

tot mai

și 

tot mai

departe

tălpile mele au prins rădăcini,

nu te mai pot urma

decât cu ochii

și nu-mi rămâne decât

să mă întreb

când voi putea privi cerul

din nou

fără ca pumnul să-mi strângă

inima

ca pe un obiect prețios

care nu mi-a aparținut

cu totul 

niciodată.

Melodia asta m-a găsit săptămâna trecută.

Pardesiu de toamnă

Photo by santosh verma on Unsplash

Trec acul prin cuvintele

poemelor mele

și-mi cos rănile

până când

din toată pielea mea 

scapără 

frânghii mânjite de soare.

Închide ochii atunci când te uiți la mine

Photo by Annie Spratt on Unsplash

Te-ai îngrozi dacă ai vedea

cât de singură

și goală

sunt pe sub toate 

straturile astea de piele –

urlu,

iar ecoul nu se întoarce la mine

nici măcar în șoaptă,

 

merg mai departe

cu spatele întors către mine

ca și cum aș lăsa în urmă

un camarad care nu mai are nicio șansă,

grăbesc pasul,

de parcă aș trece pe lângă

un cerșetor dormind pe o bancă

de care mi-e milă,

dar pe care știu că nu am cum

să îl ajut,

nu există mărunțiș pe lumea asta

cu care să-mi cumpăr

pâinea pe care să o înfulec

înainte ca golul ăsta

să mă înghită de tot.

Întoarcerea fiului risipitor

Photo by Mohamed Nohassi on Unsplash

Îmi strig numele 

și-mi lipesc de îndată urechea de piept,

dar nu aud decât oasele mele 

tăcând la unison

eu nu mai sunt aici de multă vreme

au trecut ani de când

sufletul meu se încolăcește 

mereu în jurul altcuiva

ca un șarpe 

care îmbrățișează strâns 

un stâlp

sub soarele lui august,

iar eu încerc

să-l ademenesc înapoi

întinzându-i o coastă

spânzurată deasupra

unei prăpăstii în flăcări.

You kept me like a secret

But I kept you like an oath.

Haiku #11

Photo by Beth Jnr on Unsplash

I opened wide my

rib cage, so the birds can sing

of their wanderlust.

Up on melancholy hill

Photo by Cristina Gottardi on Unsplash

Uneori mi-aș dori să pot să ies afară din mine însămi ca să mă pot alina. E greu să fac asta dinăuntru. Dar încerc. Duc fiecare zi la capăt. Sunt pe cât de prezentă pot să fiu. Țin strâns de cârmă și habar nu am încotro mă îndrept, deși din afară poate părea că înaintez cu multă determinare. Am zile minunate. Am zile oribile. Încerc să-mi dau voie să simt totul așa cum vine, să nu fug, să țin durerea în brațe atât cât este nevoie pentru ca apoi să aibă curajul să plece din brațele mele. Sau cât este nevoie pentru ca eu să am curajul să plec din brațele ei. Îmi este greu. Succesiunea zilelor mele nu este coerentă. Succesiunea sentimentelor mele nu este coerentă. Aștept viitorul cu nerăbdare, mi-am recăpătat ambiția, fac lucruri doar pentru mine, visez cu ochii deschiși la felul în care știu că viața mea va putea arăta. Dar în același timp, uneori, mă simt atât, atât de tristă. Știu că nu pot să trișez, nu există nicio scurtătură pe care aș putea să o iau, așa că mănânc cu lingurița din porția asta de tristețe până se termină. Și iar sunt bine. Și iar sunt tristă. Și iar sunt bine. Și iar sunt tristă. Și tot așa și tot așa, până o să reușesc să termin de înfulecat toate zilele pe care doar mi le-am imaginat. Până o să reușesc să termin de înfulecat golul ăsta care, oricât ar încerca, nu mă va putea înghiți vreodată. Știu că lucrurile se vor așeza în cele din urmă. Știu că va fi bine. Că deși acum nu se aude nimic, la un moment dat, vor răsuna iar râsetele noastre. Nu aș putea spune când, dar știu că se va întâmpla. 

Îmi ating sufletul cu grijă și blândețe, iar atingerile astea nu mi se mai par străine. Ce minunată este victoria de a te învinge pe tine însuți! 

Îmi este foarte foarte greu să mai fiu sinceră atunci când scriu aici. Am dus o luptă cu mine însămi pentru fiecare cuvânt de mai sus. Am învins? Am pierdut? Nici eu nu știu. 

All things must go where they belong

Photo by Khaled Ali on Unsplash

I let my dream go
like a wounded bird
I looked after for months
that now must 
fly back to the wild. 

Nu poate veghea nimeni la nesfârșit

Photo by Josh Felise on Unsplash

De fiecare dată când mi-e frică de moarte

îmi trăiesc nopțile cu ochii deschiși,

de parcă morții i-ar fi teamă

de albul ochilor mei,

am stat de strajă ani de zile

ca și cum moartea mi-ar cere voie

înainte să bată la ușă,

ca și cum moartea s-ar anunța vreodată

înainte să ne intre în casă,

este de-a dreptul stupid,

toată lumea știe prea bine

că moartea ne salută

doar de la revedere

prin tăcerea de după ultima

bătaie de inimă,

de când sunt mică și până acum

părinții mei au murit deja de zeci de ori

în coșmarurile mele,

repetiții după

repetiții după

repetiții,

mi se spune

"lasă că e bine, 

înseamnă că le-a murit moartea",

dar moartea e ultimul lucru care

va muri vreodată pe pământul ăsta,

iar eu nu-mi mai pot ține

ochii deschiși –

tânjesc după întunericul din spatele

pleoapelor mele închise

și știu că

nu poate veghea nimeni la nesfârșit

ca să împiedice sfârșitul.