Haiku #5

Photo by Alan Tang on Unsplash

Sitting at the edge 
of my self; wondering if 

I should take the leap.

Invitation

Photo by Guillaume Flandre on Unsplash

My wounds are craving 

for the salt on your lips –

and oh, how beautiful it is

to ache just enough to live

without ever breaking.

Nebunie de aprilie

Photo by Florian van Duyn on Unsplash

Dacă e trenul tău cu adevărat, poți să-l prinzi și mai târziu, chiar dacă ai ratat prima stație.

The boy who heard wolf

Photo by Roberto Nickson on Unsplash

I've shared my bed with many ghosts 

and yet, it's you and every 

should-have-been-but-never-has

that haunt me the most,

you were the truth –

both the question & the answer

and I was too afraid to ask,

fear is now the currency of my existence

and you're my most expensive hope.

Still, nothing hurts more

than knowing that while

I'm crying out my despair,

the only word that 
you can hear is

wolf.

Haiku #4

Photo by averie woodard on Unsplash

You took away all

of my sorrows; gifts that I

should have never sent. 

"One of the most healing things you can do is recognize where in your life you are your own poison."

Photo by Elia Pellegrini on Unsplash

Încerc de jumătate de oră să scriu. Pur și simplu nu pot să exprim ceea ce simt. Nu știu dacă e bine sau rău. În ultima vreme mă simt de parcă nu mai știu nimic – nici măcar despre mine. Cred că mă dor multe lucruri, dar m-am obișnuit atât de mult să simt în felul ăsta, încât nici nu mai percep durerea ca a fi durere. E pur și simplu parte din mine, din zilele pe care le trăiesc.

Mă doare să știu că totul este rezultatul acțiunilor mele. Și pentru asta simt că nici măcar nu am dreptul să fiu tristă. Cum am dreptul să mă simt? Oricum nu îmi mai dau voie să simt nimic - mă pedepsesc pentru orice. Trăiesc ce trăiesc și mi se pare că sunt bine. Însă sunt doar oarbă. Superficială. Normal că sunt bine dacă refuz să conștientizez tot ce mă doare. Normal că sunt bine dacă umblu legată la ochi prin sufletul meu. Întunericul nu doare. Doare în schimb să îți lași durerile la uscat pe o sârmă. Să le vezi în lumina soarelui. Ca să te vindeci, trebuie să dori. Iar eu trăiesc atât de mult la suprafața sufletului meu, încât nu mai am cum să dor. Așa că atunci când întâmplarea face să privesc puțin în mine – e dezastru. Deci închid repede fereastra pentru că e mult mai ușor să crezi că nu te doare nimic.

Cu siguranță am fost lașă, poate am fost și egoistă. Dar nu am fost niciodată rău intenționată. Iar tu ai fost și ești geamandura mea. Problema e că am ajuns atât de departe în larg, încât nu mai ai cum să mă vezi. Crede-mă, încă sunt acolo. Am fost mereu acolo – lăsând la o parte orice tăcere. Doar pentru că ceva nu se arată în fața ochilor tăi, nu înseamnă că nu există.

Nu știu ce doare mai mult – cât de definitiv pare ceea ce simți sau faptul că sunt singura responsabilă pentru situația în care s-a ajuns. Poate amândouă la fel de mult.

Liniuța asta nu va dispărea complet vreodată. /

Photo by Saad Chaudhry on Unsplash

I do. Still.

Vreau un somn fără vise

Photo by Parker Coffman on Unsplash

Aș vrea să nu mai fiu nostalgică după tine. Mă doare. Deși nu e durerea aia care nu te lasă să mănânci sau să dormi. Nu e o durere care să altereze felul în care îmi trăiesc zilele. Nu. E o durere mută, de care puțini oameni știu și pe care uneori uit că o port în mine. Iar asta mi se pare, într-un fel, mai rău. Pentru că rănile pe care ni le purtăm peste haine vor fi mai ușor de vindecat decât cele pe care le ascundem sub straturi de carne și suflet. Durerea pe care o simt e molcomă. Familiară. Blândă. 

Sunt nostalgică după ceva care nici măcar nu s-a întâmplat. Îmi este mai greu să accept acum, decât îmi era acum un an, pentru că de data asta lucrurile chiar par definitive. S-a tras linie. S-a pus punct. S-a tăcut. Din ambele părți. 

Știu că nu vei citi vreodată textul ăsta, dar nu contează. E la fel ca toate lucrurile pe care le-am simțit în ultimele luni. Au fost doar pentru mine. Oricum ar fi, îți mulțumesc. Trecuse ceva timp de când mă simțisem inspirată, vie. Datorită ție, mi-am dat seama că încă există poezie în mine.

Nothing ever truly ends

Photo by Alexander Popov on Unsplash

I close my eyes

to feel the cold air

touching my lungs

again –

I was warm,

the light was 

so tangled in my hair

that my fingers 

turned to gold.

Everything about it was

a forever could have been.

Back then,

there was a storm

raging

in my heart

and no one heard

the scream,

the thunder.

At night

the walls of my room

were filled with

lightings coming out

of my chest,

but the noise never 

woke anyone up

besides myself.

Everything ended

how all things end:

it didn't.

Think about it,

nothing ever truly ends,

isn't it so?

Yes,

with time

the storm 

turned to drizzle,

the thunders

turned to whispers,

the lightning

turned to dark,

but the core of it all

lives on

in me.

I just had to let go

of the storm

so I could live.

Sometimes,

at nights,

I think of you. 

I close my eyes

and I'm on that bridge again,

the city lights

reflecting 

in the water,

the cold air

smashing 

my lungs.

I'm smiling 

because

I can still hear the thunder.

Nothing ever truly ends

because nostalgia

will carry on

forever

and oh,

how lucky we are

to have lived things

worth feeling nostalgic over.

One of the most nostalgic songs I've ever heard. It fits.

We don't have to live forever

Photo by Yingchih on Unsplash

My arms

shattered

as I slowly

placed them around him.

He whispered

"can I call myself

broken 

if I've never felt

whole?"

I nodded,

yet broken was too much

of a whole

to describe

him.

I leaned over, 

my arms grew back on –

they had to.

There was a lot

left to heal.

Cravings

Photo by Jr Korpa on Unsplash

Her soul

was dripping 

from his mouth –

there are many kinds

of hungers

and this may just be

the most dangerous one.

We will never be of the same age again

Photo by Annie Spratt on Unsplash

I always felt like

I was going to die 

young;

yet, as years go by,

I'm slowly losing this bet

I've made against myself. 

So here I am 

living –

still doing things for the first time

like eating sushi,

meeting people,

new places

&

every time

I live something for the first time

I think of you

and how your list

of first things

is never going to grow out

to be more than it was

last November.

The first bite of cake I had

after you died 

was the worst.

Enjoying

the small things

while going on living

felt unfair

to you,

but month after month

I learned to let go

of the guilt.

I've folded the memory of you

and hid it in my heart –

I often take it out

and leave it in the sun

to make sure the dust

won't settle on it.

You're still here,

even though you're not.

You told me

you liked my poems,

I'm sorry this had to be

the one written about you.

Written today while waiting in a hallway. It took me months to finally be able to write these feelings down. I'm sorry. 

Closure

Photo by Mateusz Klein on Unsplash

Your teeth cracked

against my bones –

there's something

evil 

in being so greedy

to feel whole again,

I whispered

to myself.

I didn't even blink

or shudder.

You see,

I was a mountain

of all the never-ending stories

that I got to live

with people who felt more like

ghosts

than anything else. 

A mountain of unfinished... everything –

business, 

words,

plans. 

You should have known better:

mountains never quiver &

it's the anything unfinished

that ruins us

in the end.

Write a song, make a note
For the lump that sits inside your throat.

In a world of chains

Photo by Aditya Ali on Unsplash

In a world of chains
he's hushing his pace away, 
but nobody hears the sound
of him living –
everyone carries on singing,
with each step,
the music of their past. 

We all live dragging chains around –
the trick is to remember
that we once knew
how to dance
enjoying
the music of silence.

Written in the bathtub while listening to this song. 



Take to new heights far above, far above the city lights,
Open your way into the atmosphere,
It's beautiful, it's beautiful what we have here.

Haiku #3

Photo by SINEWAVEKID on Unsplash

I let myself go

as my skin dropped to the floor –

no place left to hide. 

Haiku #2

Photo by Connor Martin on Unsplash

I silently smile

at the sight of my own heart –

the monsters all sleep.

Haiku #1

Photo by Kenrick Mills on Unsplash

I can barely lie

under my skin anymore –

too much life within.

In every way you do

More than I could say you knew 

And life is so strange it’s true

But so are you.

There's something that happens to you when you come back to your hometown

De fiecare dată când vin acasă, parcă mi se așează și mai bine sufletul în mine. Muntele mă vindecă. La orice colț de stradă zăresc sens și o părticică din povestea la care tot scriu de 26 ani.

În orașul ăsta nu mă voi rătăci niciodată – nu pentru că i-aș ști străzile pe de rost, ci pentru că nu o să uit vreodată drumul înapoi spre mine. 

I'm left staring in awe

So much life beyond my control

But it's better that way.

Nebunie de iunie

Capul îmi vâjâie, inima-mi tună și-mi sfărâmă coastele. Umerii mei se clatină, dar nu cad. Vreodată. Când viața mea e întoarsă pe dos, totul capătă mai mult sens. Cu cât e mai mult haos, cu atât sunt mai vie. Cu cât mi se mușcă mai adânc din suflet, cu atât sunt mai întreagă. Paradoxuri peste paradoxuri. Urletul mi se preface în râs. Râsul mi se preface în zâmbet. Zâmbetul mi se preface în urlet. Trăiesc.

How rare and beautiful it truly is that we exist.

Photo by Annie Spratt on Unsplash

Începând cu ziua de ieri, nu vom mai avea niciodată aceeași vârstă. Nu voi uita vreodată.