Râvnind după nostalgie

Photo by Cole Parrant on Unsplash

În ultimele zile am căutat cu orice preț senzația de lipsă, de dor, de gol. Desfac, din bucata de suflet în care i-am păstrat, oameni și momente dragi. Mă uit de fiecare dată mai atent și mai îndeaproape la ei. Zâmbesc. Oftez. După care zâmbesc iar. Și simt un soi de amestec de tristețe și recunoștință. Tristă și recunoscătoare din același motiv – că pot vorbi despre ei doar la timpul trecut. Recunoscătoare le sunt atât celor care au decis să plece, cât și celor care au renunțat să mă mai tragă de mână odată ce-am ieșit pe ușă. Așa că-i desfac cu grijă, în liniște, pe furiș chiar, de parcă aș încerca să las toate la locul lor în mine, pe toți cei care mi-au alergat prin minte și prin suflet, pe cei care mi-au întunecat judecata, pe cei care nu mi-au furat mințile, din simplul motiv că nu poți fura ceva de la sine oferit, pe cei care nu au privit ca o victorie faptul că m-am dezbrăcat de orgoliu, dar și pe cei care au făcut un scop din asta. Pe toți cei care au avut grijă să mai muște zdravăn o dată înainte să iasă pe ușă și care au plecat cu bucăți din mine printre dinți, dar și pe cei care au plecat discret, câte puțin în fiecare zi, fără ca măcar să-mi dau seama. Pe cei care mi-au luat zâmbetul drept garanție că nu mă vor pierde vreodată. Pe toți cei care, după ce au dispărut, m-au făcut mai înțeleaptă. Sărbătoresc și mă bucur de tot pentru că nimic nu mai doare. Și asta pentru că i-am dat timp timpului să-și facă treaba. 

Îmi potolesc pofta de nostalgie și apoi îi așez la loc, cu aceeași grijă, pe rând, pe rând. Zâmbesc. Oftez. Zâmbesc.