Tuesday, December 24, 2013

Te uiţi la mine şi mă vezi

Cuvintele pe care ţi le-am şoptit, pe care ţi le-am urlat sau tăcut au fost tastate într-o căsuţă de messenger sau de facebook, rostite de la capătul unui telefon sau... cu puţin noroc faţă în faţă. Nu le-am scris aici pentru că nu credeam ca voi fi vreodată nevoită să răsfoiesc paginile blogului ca să-mi amintesc de cum am simţit unul pentru altul. De cum am fost unul cu altul. Intru uneori pe blogul nostru "secret", dar nu rezist mai mult de două, trei minute. Încerc să fac din asta un exerciţiu. Încerc să-mi măresc rezistenţa sufletului la tot ce a ţinut de trecutul pe care mi l-am dorit atât prezent cât şi viitor. 

Nu mai ştiu nimic de tine. Nu ştiu dacă ţi-a spus Mădă sau nu, dar te sunase pentru că o rugasem eu, ca să ştiu că eşti bine. Scriu toate lucrurile astea pentru tine, dar şi pentru mine. Nu am plecat acasă şi am venit aici ca să fiu liniştită şi mereu înconjurată de oameni. Şi reuşesc. Reuşesc să zâmbesc şi să îmi pun iar sufletul pe picioare. Chiar astăzi mi-a spus bunică-mea că am ochii mai puţin trişti decât ieri. Aşa mă fac bine... cu paşi de furnică. Cu victorii zilnice în care binele înseamnă mai puţin rău decât ieri. Astăzi ai avut şi tu ochii trişti. Şi eu... oricât mă ascund după zâmbete şi oameni, printre jocuri de cărţi şi căni de ciocolată caldă... degeaba.

O perioadă am tot sperat. Apoi mi-am dat seama că m-am minţit singură. Apoi am sperat din nou. Acum m-am resemnat. Pendulez încontinuu. Ştiu şi nu ştiu că diferenţele dintre noi sunt iremediabile. Accept şi nu accept că nu mai suntem. Îţi spun DA şi îţi spun NU zilnic în gând. Dar adevărul e atât de simplu... Fiecare om are dreptul de a fi fericit. Trebuie să avem curajul de a fi fericiţi. Trebuie să avem curajul de a o lua de la capăt. 

Am şi alte griji. Cred că ştii la ce mă refer... Dar am luat decizia de a nu mă gândi la nimic până nu mă întorc acolo pentru că altfel o să cedez. Nu pot face faţă. Am ajuns să am 41 de kilograme. Şi ochii parcă mereu plânşi, deşi nu mai pot să plâng. Noroc că sunt răcită ca să am pe ce da vina. 

Cred că a trecut o groază de timp de când nu am mai fost atât de sinceră pe blogul ăsta... Un alt motiv pentru care nu am mai scris aici. Am fost egoistă cu fiecare cuvânt spus. Pentru că a fost doar pentru urechile tale. Şi pentru maşina ta albă care a fost cea mai norocoasă maşină din lume! A avut şansa să vadă atâta dragoste... Şi cu toate astea... O să las câteva cuvinte aici: 

nouă februarie: Mi-ar plăcea să mă dezbrac de toate fricile aşa cum m-am dezbrăcat astăzi de haine în maşina ta.

optişpe februarie: În maşina ta, îmbrăcată de data asta, ţi-am zis: trebuie să fiu îndeajuns
de aproape încât să te motivez şi suficient de departe încât să te inspir.

De acum... ne aparţine toată inspiraţia din lume.

2 comments:

Vorbește-mi.