Haiku #15

Photo by Annie Spratt on Unsplash

The sorrow I caused 

returns to haunt me once more — 

a cruel boomerang.

O să mă spăl din nou pe ochi cu soare

Photo by Patrick on Unsplash

Am început să mă strig. Îmi desfac pieptul cu unghiile, îmi bag capul în cutia toracică și urlu după mine. Știu că sunt încă acolo și la un moment dat o să răspund. Nu pot să mă ignor la nesfârșit. Nu pot să trăiesc așa la nesfârșit. Așa că o să mă strig până când oasele mele vor deveni umbre și nu voi mai avea unde să mă ascund. O să mă scot de ceafă la lumină. Nu există alternativă.

How tragic, love like magic, this is not what I imagined.

Photo by Max Saeling on Unsplash

Aș fi fost în stare să jur cu mâna pe inimă că legăturile noastre sunt strânse cu noduri de nedesfăcut. Și când zic legăturile noastre, nu mă refer doar la relațiile de iubire, ci și la relațiile de prietenie. Cred că am văzut mereu lucrurile mai solide decât au fost. Simt că mi s-a ridicat un văl de pe ochi din momentul în care mama a murit. Sau poate ăla a fost momentul în care totul a început să se schimbe. Mă tot gândesc la ce spunea René Brooks: “I used to really feel the loss of friends or romantic partners because I loved them and things felt magical. Then I realized I see the best in everybody. They weren’t the magic, I was.”

Multe luni m-a durut enorm revelația asta și mi-a fost foarte greu să accept. Dar ăsta e adevărul. Relațiile mele nu ar fi evoluat în felul ăsta, dacă nu aș fi fost eu acolo să le hrănesc. Oamenii din jurul meu sunt destul de pasivi. Sau poate sunt eu prea high maintenance și am așteptări prea mari.

Mereu mi s-a spus că am o rețea de oameni foarte extinsă și solidă. Asta am crezut și eu până când a murit mama. Dintre toți oamenii din viața mea, unul singur a fost și a știut să fie lângă mine pentru o scurtă perioadă. E adevărat, cunoștea durerea asta. E greu să alini ceva de care ești străin. În rest... a fost mult zumzet în jurul meu imediat după ce a murit mama. Apoi, cu timpul, tăcere. Pentru un om care s-a raportat mereu la relații drept cel mai de preț lucru, asta a fost devastator.

Mama a murit în fața ochilor mei de cancer. Am fost doar eu lângă ea când s-a întâmplat. La patru luni după ce a murit, am aflat că și tata are cancer. M-am mutat înapoi în Brașov pentru trei luni până a primit diagnosticul, a făcut operația (în același spital în care a murit mama) și s-a recuperat. Relația cu familia e atât de complicată, încât nici nu vreau să intru în detalii. Celelalte relații din viața mea au fost în mare parte în parametrii pe care i-am descris mai sus. A fost, de departe, cea mai grea perioadă din viața mea și, cu siguranță, perioada în care m-am simțit complet singură. Stau uneori și mă gândesc la cum am putut să trec prin atâtea lucruri într-un timp atât de scurt fără să-mi pierd mințile și nu am nicio explicație. Simt, totuși, că mi-am pierdut sufletul pe drum. Ceva fundamental s-a schimbat în mine. Cred că s-ar fi schimbat oricum, indiferent de răspunsul oamenilor din jurul meu la situație.

Mi se pare că oamenii sunt atât de rupți de ceea ce mi s-a întâmplat. Când mă întreabă cineva cum sunt și răspund că mă simt obosită sau că nu sunt grozav, primesc cel mai adesea întrebarea: De ce? Ce s-a întâmplat?

CE SĂ SE MAI ÎNTÂMPLE? Nu e suficient că mi-am pierdut un părinte? Că era să-l pierd și pe cel de-al doilea? Că oricum am fost nevoită să preiau rolul de părinte? Că simt că mi-am pierdut viața pe care ar fi trebuit să o am? Că mi-este atât de dor de mama încât, uneori, când sunt singură urlu? Că sunt luni de zile de când nu mai vorbesc cu nimeni despre asta? Că oamenii cu care am vrut să vorbesc nu am simțit că sunt acolo pentru mine, iar față de cei care au încercat să facă un pas către mine, nu am putut să mă deschid?

Trec prin toate stările posibile și imposibile la ordinea săptămânii. Știu că se vede cu ochiul liber că nu sunt bine. Știu și că nu se vede magnitudinea.

Nu e ușor să te simți dezamăgit de toți oamenii pe care îi iubești. Mult timp mi-a fost greu să accept că sunt dezamăgită de ei. Parcă am încercat cumva să-i protejez. Poate încercam să mă protejez pe mine și imaginea pe care mi-am făcut-o despre ei. Poate amândouă.

Mă simt alienată. Și dacă înainte încercam să merg spre ceilalți, acum îi dau înainte pe drumul meu fără să mai caut pe nimeni cu privirea. Mă agăț de mine ca de singurul lucru sigur pe care îl mai am. Ca atunci când eram copil. Diferența e că atunci aveam certitudinea că viitorul va fi de partea mea.

Rant over. Știu că o să fiu bine, nu mi-am dat altă alternativă. Dar asta nu înseamnă că nu mă dor al naibii de tare toate lucrurile astea. Sunt toată o rană deschisă.

Leaving is not enough. You must stay gone. *Unless, you are coming back to yourself.

Photo by arnaud girault on Unsplash

În seara asta am dat accidental de un blog pe care scriam acum mulți ani. Un blog pe care nu l-am făcut public niciodată. Am început să scriu pe el în 2012 și ultima postare era din 2016. Am citit cam tot ce scrisesem pe el. Fel și fel de gânduri, conversații luate cu copy paste de pe Yahoo Messenger sau de pe Facebook, frânturi de discuții pe care le-am avut live cu prietenii, vise, dezamăgiri, întrebări la care am aflat, în cele din urmă răspunsuri. Nu știu. Poate tot ce simt acum e din pricina zilei ăsteia. Am fost astăzi cu tata să ducem flori la mormântul mamei. Merge în fiecare lună și fac tot posibilul să merg și eu cu el. Am ratat doar două vizite. Mama e acum lângă casa ei din copilărie. A fost prima dată când nu am plâns pe drum. Și este prima zi, aș îndrăzni să zic, din ultimul an, în care m-am simțit normal și bine. Atât fizic, cât și psihic. Psihoterapeutul meu mi-a făcut o schemă de tratament cu niște suplimente care ar trebui să mă ajute cu depresia. Le iau deja de vreo săptămâni și într-adevăr, am fost mai bine zilele astea. Dar azi a fost ceva deosebit. E inexplicabil. 

Revenind la blog. E năucitor să citesc despre viața mea de acum 8 ani știind tot ce urma să mi se întâmple - boala, primul cancer al mamei, oamenii pe care i-am pierdut, oamenii care m-au pierdut, oamenii pe care i-am câștigat, remisia mea, recidiva, remisia mea iar, decizii pe care nu m-aș fi așteptat din partea mea să le iau, viața pe care mi-am clădit-o, pisicile, bucuriile, toată durerea pe care, uneori, parcă am invitat-o în viața mea atunci când am deschis ușa oamenilor nepotriviți, cancerul mamei, a doua oară, cancerul lui tata, singurătatea. Citesc despre mine, despre viața mea de atunci și mi se pare că e o cu totul altă viață. O viață despre care poate am citit acum mult timp, într-un roman, o viață pe care poate am visat-o, dar în niciun caz o viață pe care să o mai simt ca și cum aș fi trăit-o. O viață pe care o cunosc, o știu, dar pe care nu o mai simt ca a mea. Poate e și pentru că m-am simțit complet dezrădăcinată după ce am pierdut-o pe mama. 

Citesc și mă recunosc. Dar sunt și bucăți din mine pe care le-am înstrăinat, deși nu ar fi trebuit. Eram mai neînfricată atunci, nu respira anxietatea din cuvintele pe care le scriam atunci. Eram directă, onestă cu mine însămi. Eram plină de speranță. Presupun că, privind în ansamblu la tot ce s-a întâmplat, înainte de 2012 și după, se explică cu ușurință felul în care am evoluat. Sunt și lucruri pe care le-am păstrat, lucruri peste care am continuat să clădesc. Totodată, sunt multe lucruri pe care spuneam că aș vrea să le fac și care, 12 ani mai târziu, au rămas încă pe listă. 

Parcă m-am trezit. Îmi este foarte greu să explic. Simt că am accesat acum niște resurse inimaginabile pe care nu știam că le mai am. Niște lucruri ascunse adânc, în mine, care nu m-au părăsit de fapt niciodată. Eu nu m-am părăsit niciodată. Chiar dacă depresia a pus stăpânire pe viața mea, pe corpul meu, pe mintea mea. Eu sunt încă aici. Nu o să pot dezbrăca niciodată pierderea mamei mele. Pierderea viitorului pe care credeam că o să-l am. Dar nu o să pot dezbrăca nici visul pe care l-am avut, de când eram copil, de a face ceva frumos din viața mea.

Și știu că mama, de acolo de unde este ea, nu și-ar dori nimic mai mult decât să mă știe bine și fericită. 

O să fac tot ce ține de mine să fiu.

Haiku #14

 

Photo by Alef Vinicius on Unsplash

My mother lives on

every time I laugh - her voice

cracks against my teeth.

Memento mori și crize existențiale

Photo by Aziz Acharki on Unsplash

Anul în care am aflat că a recidivat cancerul mamei. Anul în care mama a murit. Anul în care am aflat că și tata are cancer. Anul în care mi-am pierdut jobul. Câte nenorociri pot să înghesui într-un an? Și câte lacrimi poți să verși până simți că ai ajuns să te plângi cu totul afară din tine? Nu m-am întrebat de ce mie. Nu m-am întrebat de ce lor. Nu m-am plâns că viața mea e nedreaptă. Așa cum nu m-am plâns nici că nu am meritat ceea ce mi s-a întâmplat. Am spus doar, de nenumărate ori, că am obosit. Că știu că pot să mai duc, dar că nu mai vreau. Uneori am spus că nu cred și că nu vreau să-mi mai revin vreodată. Alteori am spus că nu mai vreau să exist. Tot ce am trăit de anul trecut și până acum a fost de departe cea mai urâtă perioadă din viața mea. Stres post traumatic. Anxietate. Depresie în toată regula. Corpul meu a somatizat vreme de mai bine de un an. Nu m-am gândit vreodată că viața mea va arăta așa. Nu m-am simțit niciodată atât de singură sau de neînțeleasă. Și deși știu că sunt mulți cei care mă iubesc și cărora le pasă, puțini au fost cei care au știut cum să-mi fie alături. Ca să știi să oferi consolare, trebuie să nu fii străin de durerea pe care încerci să o alini. Din fericire, majoritatea prietenilor mei nu au trecut încă prin asta. În zilele imediat de după moartea mamei, când încercam să găsesc un sens în toată durerea pe care o simțeam în piept, mă agățam de gândul că, atunci când va veni timpul, voi ști cum să fiu alături de cei dragi mie. Un alt lucru de care mă sprijineam este faptul că mama nu a cunoscut vreodată durerea de a-și pierde un părinte. Poate părea absurd, dar aveam nevoie să mă agăț de orice. Încă am nevoie să mă agăț de orice.

Mă simt transfigurată după ultimul an. Mi se pare că am îmbătrânit foarte mult fizic. Emoțional sau spiritual... sunt goală de omul care obișnuiam să fiu. Cu toate astea, vrând-nevrând, viața mea dă semne că începe să se așeze. Ideea de a exista și de a merge în continuare nu mi se mai pare o povară. Încerc să învăț cum este să trăiești fără să te gândești într-una la moarte. La boli. Încerc să învăț cum poți trăi fără ca trupul să se afle într-un stres cronic. Cum e să simți iar că ai un sens. Un scop. Cum e să râzi sau să zâmbești fără ca reacțiile astea să ți se pară străine. Cum se simte soarele în păr.

Sunt atât de obosită... Dar merg înainte pentru pentru mama, căreia i-am promis că o să fiu bine. Merg înainte pentru mine. Și pentru toți oamenii care mă iubesc. 

Dacă aș putea să înhaț dragostea ei pentru mine, să o strâng în brațe, iar apoi să o așez pe umerii mei ca pe o mantie menită să mă țină la adăpost... aș avea certitudinea că picioarele mele nu se vor opri niciodată din mers. Dar nu se poate. Nu ajung cu brațele atât de departe. Așa că încerc să fac același lucru cu dragostea mea pentru ea care urlă din mine cu fiecare bătaie de inimă. Și știu că umerii mei nu vor fi niciodată goi.

Photo by Tim Marshall on Unsplash

Vreau să mă scufund până când nu mă mai poate ajunge nimeni cu brațele.

Autoportret post-mortem

 Photo by Volkan Olmez on Unsplash

Înainte fiecare zi de 4 din fiecare lună era ziua mea. Acum singura zi din lună pe care o caut cu privirea în calendar e ziua de 18. Număr lunile de parcă numerele ar putea să-mi spună ceva. Numerele nu-mi spun nimic. Cuvintele nu-mi spun nimic. Mesajele sau telefoanele pe care le primesc sau pe care nu le primesc nu-mi spun nimic. Simt că am îmbătrânit 5 ani. Mă uit în oglindă și nu mi se pare că mai semăn cu mine. În agenda telefonului, cu o singură mișcare de deget, pot da scroll la zile întregi de apeluri primite sau inițiate. Mă scufund și nu vede nimeni.  Îmi vreau viața înapoi, dar știu că nu se poate. Ce am avut și ce am trăit cândva, a murit odată cu mama. Facebook îmi răsucește cuțitul în rană și îmi trimite notificări ca să-mi arate frânturi din cum era viața mea în ziua asta din anii trecuți. Le deschid întotdeauna și încă mi se pare ciudat că, la un moment dat, m-am simțit atât de la adăpost în fața morții. Încă nu-mi vine să cred că am trăit tot ce am trăit.

Puținii oameni cu care mi-aș dori să vorbesc, nu prea mă mai caută din proprie inițiativă. Oamenii față de care nu pot să mă deschid, îmi scriu din când în când. Sunt funcțională, am fost de la bun început, dar asta a ajuns să nu mai însemne mare lucru. Lumea nu se învârte în jurul durerii mele, viețile celor din jur merg mai departe. Mă simt lăsată în urmă cu durerea mea căreia, în ochii lumii, probabil că i-a depășit de mult termenul de valabilitate.

Oamenii nu înțeleg. Pe lângă mama mea, au murit și alte lucruri. Mi-a murit sistemul de referință. Mi-a murit viitorul pe care mi l-am imaginat alături de ea. Mi-a murit sistemul de credințe. A murit versiunea mea de fiică-a-mamei-mele care prindea viață atunci când interacționam cu ea. Mi-a murit copilăria. Mi-a murit senzația de siguranță. Mi-a murit felul în care mă raportam la ideea de familie sau sprijin. Când vine vorba de părți din mine... nu știu câte lucruri au murit de-a binelea sau doar se ascund. Timpul îmi va arăta. Când mă uit la cine eram acum un an, mi se pare că eram un copil. Acum mi se pare că sunt la cea de-a doua mea viață. Într-un fel, presupun că chiar așa este.

Au fost și lucruri pe care le-am (re)dobândit. Furia probabil e cea mai pregnantă dintre ele. Nu mă refer la furia legată de moartea mamei mele, ci la furia legată de toată durerea gratuită căreia i-am dat voie să existe în viața mea înainte să se întâmple asta. Toate dățile în care am fost neîndreptățită, mințită, folosită, toate dățile în care am avut atât de multă empatie și înțelegere pentru celălalt, încât nu mi-a mai rămas nimic pentru mine. Furie pentru toate lucrurile pe care le-am ratat. Toată durerea de care m-aș fi putut scuti dacă aveam un instinct de conservare mai puternic, dacă m-aș fi iubit mai mult.

Cât despre durerea de după moartea mamei mele... asta cea mai plină de scop durere care mi-a fost dată, pentru că e manifestarea directă a dragostei pe care i-o port. Nu simt furie. Doar mă doare că trebuie să trăiesc fără ea. Că tata trebuie să trăiască fără ea. Că ea a trebuit să cunoască atât de devreme ce înseamnă să mori. Că eu a trebuit să învăț atât de devreme ce înseamnă să trăiești într-o lume în care mama ta nu mai există. Am empatie pentru mine, pentru că a trebuit să trec prin toate lucrurile astea.

Timpul trece. Cu mâna stângă îmi țin de mână suferința și cu mâna dreaptă îmi țin de mână convingerea că sunt singura persoană care nu mă va abandona vreodată. Și merg înainte.

 

Ieri a fost ziua ta. Va fi mereu. Pentru mine, vei fi mereu.

Now that we don't talk

Énouement

Photo by Brent Ninaber on Unsplash

Ce aș putea spune? Că nu va mai exista nicio toamnă în care să o pot vedea pe mama? Că am început să-i dau voie durerii să mă prindă din urmă? Încetinesc intenționat. Din ce în ce mai des, mă întorc cu fața către ea, îmi deschid brațele și îi dau voie să mă lovească din plin. Când simt că e mai mult decât pot să duc, o iau iar la goană. Și tot așa. Și tot așa. Încerc să-mi părăsesc cât mai puțin corpul, dar uneori e al naibii de necesar.

Sunt obosită. Și să vreau să renunț și nu pot face asta. Nu mă lasă picioarele.

Viața mea e oribilă. Viața mea e frumoasă. Mi se întâmplă nenorociri. Mi se întâmplă lucruri minunate. Sau mai bine zis oameni minunați. Nu mai înțeleg mare lucru nici despre viață, nici despre moarte, nici despre sens, nici despre scop. Tot sistemul meu de credințe e la pământ.

Visele mele sunt mereu la fel. Visul imită realitatea. Realitatea mea nu se mai simte ca un coșmar. Realitatea mea se împământenește în fiecare zi.

Zilele trec. Eu trăiesc mai departe. Înăuntrul meu trăiește un urlet care nu ajunge decât la urechile și pieptul meu.

Mă gândesc adesea la variantele mele din trecut. Mă gândesc cu compasiune, de parcă ele ar fi încă acolo, blocate în timp și spațiu, trăind tot ce eu am trăit deja. Mă strâng singură în brațe, și cu trupul și cu sufletul, de parcă le-aș cuprinde și pe ele. De parcă aș putea să le îmbrățișez din viitor. De parcă aș putea să le spun: „Sunt aici, o să trecem și prin asta. Supraviețuim întotdeauna. Împreună”. Și în timp ce fac asta, simt cum variantele mele din viitor mă îmbrățișează, la rândul lor, cu sufletul.

And if you see me in the darkness, I hope you know I'm not alone.

Pentru totdeauna

Photo by Jeremy Bishop on Unsplash

Mama mea a murit

viața mea curge în continuare

nu credeam că râul

poate exista fără izvor

Vara care nu a fost să fie

Photo by Amy Humphries on Unsplash

 Nu mă mai simt stăpână nici pe mintea mea, nici pe corpul meu. Dor toată. Știu că mă va durea moartea mamei până la sfârșitul vieții mele. Cred că asta mi se pare cel mai greu de acceptat. Nu faptul în sine, că mama a murit. Ci că ea nu va mai fi niciodată de acum înainte. Mama va rămâne în neființă pentru tot restul vieții mele.

Anul ăsta e de departe cel mai lung din viața mea. Viața mea din ianuarie nu mai are multe lucruri în comun cu viața mea de acum. Să nu mai vorbesc despre cine eram în August anul trecut. Știu că nu mă mai pot întoarce acolo. Știu și că e normal ca lucrurile să se fi schimbat atât de mult.

Sunt obosită. Simt că tot ceea ce trăiesc în perioada asta mă forțează să cresc și să mă maturizez din mai multe puncte de vedere. Și dacă în unele zile strâng la piept certitudinea că voi fi bine din nou la un moment dat, alteori mă simt secată cu totul și, oricât m-aș strădui, nu mai pot zări luminița de la capătul tunelului.

Simt nevoia de sens. Am nevoie de un semn. Până una alta, mă consolez cu gândul că vara asta, care pentru mine oricum nu a fost, e pe sfârșite.

Haiku #13

Photo by trails on Unsplash

So much love for you

that my chest will break - be there

when it does, okay?

Cry, let that water go. You were drowning.

Sufletul îmi vâjâie printre coaste. Inima îmi bate în piept. Sunt aici. Încă procesez tot ce s-a întâmplat din August anul trecut și până acum. Încă sunt aici. Încerc să disociez cât mai puțin. Să arăt compasiune față de mine însămi. Să nu-mi mai întorc spatele. Să nu-mi mai dezgolesc spatele cu o mână, în timp ce țin strâns biciul cu cealaltă. Nu e ușor. Niciodată nu a fost ușor. Sunt obosită, dar nu tălpile mele sunt cele care au obosit. Picioarele mele merg mereu înainte. Inerție. Eu rămân în urma mea. Sau de fapt mă las în urmă? Nu știu. Poate și una și alta. 

Ceva s-a rupt în mine. Ceva a murit în mine, dar s-a și născut. Sunt și nu sunt... 

Durerea mușcă din stomacul meu. Când nu știu cum să îi mai dau drumul afară, o urlu. Dinții mei mușcă din pernă. Niciun vecin nu-mi bate în țeavă. Ăsta e unul dintre rarele momente în care este mai bine să nu fii auzit. 

Cele mai dificile sunt primele dăți. Prima dată când am intrat pe poartă după ultima ei gură de aer. Prima gură de mâncare. Prima dată când am intrat pe poartă după înmormânatare. Prima noapte. Prima plecare la București. Prima întoarcere la Brașov. Prima dată când am trecut pe lângă spitalul în care a murit. Prima dată când am mers la Farmacia Tei. Carrefour. La locul ei de muncă. Prima vizită la cimitir. Prima zi pe care mi-aș fi dorit să i-o povestesc. 

Zilele trec. Primele dăți trec. Iar eu încerc să trec prin ele ținându-mă în brațe și, totodată, ținând capul sus. Mi-e din ce în ce mai clar că singurul lucru pe care îl am cu adevărat în viața asta sunt eu însămi. Eu sunt singurul lucru care îmi aparține cu adevărat. Singurul lucru asupra căruia am control. Singura care a fost alături de mine în fiecare zi. Încerc să am grijă de mine ca de un copil. Nu doar copilul Mamei, ci și copilul Meu. Nu doar pentru Mama, ci și pentru Mine.

Știu că mă întorc la Mine de fiecare dată. Doar că am obosit. Aș vrea să nu mai fiu nevoită să mă întorc. Să nu mă mai uit în urmă. Să-mi rămân aproape. La o șoaptă distanță.

Am 31 de ani și sper să nu mă opresc vreodată din crescut.

I thought of you & where you'd gone & the world spins madly on.

Haiku #12

Photo by okeykat on Unsplash 

 He holds me as I 

hold my grief and I wonder: 

when will his arms break?

Grief is the price we pay for love

I know better,

But you're still around.

I am not what happened to me, I am what I choose to become.

Photo by Tim Marshall on Unsplash

Nu există iad pe care picioarele mele să nu-l poată străbate. Gândul ăsta e și înfricoșător și minunat. Am trăit, în adevăratul sens al cuvântului, cel mai mare coșmar pe care l-am avut încă de când eram copil. Și am supraviețuit. Reziliența mea nu are dată de expirare, deși mi se întâmplă uneori să obosesc. 

Noaptea și visele mă ajută să-mi limpezesc mințile. Va fi nevoie de mult întuneric până mi se va face lumină din nou. 

Sonder & my past versions

 Photo by Chromatograph on Unsplash

Merg cu 41 și privesc pe geam la variantele mele din trecut și simt cum mi se strânge inima când mă gândesc la ce le așteaptă. Mă întreb ce voi simți peste un an privind în urmă la cea care sunt acum. 

Anul ăsta e cel mai greu de până acum. Mă simt goală de mine. Simt că m-am uitat undeva în toamna lui 2022 și că de atunci trăiesc ca bezmetica fără să fie cineva cu adevărat înăuntrul meu. Mi-e dor de cine obișnuiam să fiu. Știu că nu voi mai fi la fel. Știu și că e firesc să fie așa. Știu și că a nu mai fi la fel poate fi, de fapt, un lucru bun. Știu și că doar pentru că m-am pierdut, nu înseamnă că nu mă voi putea găsi și așeza la loc în mine.

Mintea mea încearcă să pună în ordine tot ce mi s-a întâmplat sau am permis să mi se întâmple anul ăsta. Ca și cum mi s-ar putea dezvălui în fața ochilor cheia care m-ar putea ajuta să nu mai trebuiască să trec prin lucrurile astea vreodată. 

Pe 1 iunie am simțit, pentru prima oară, că mi-a murit copilăria. Pe 4 a fost ziua mea. Pe 18 a murit Mama. Mama mea a murit, ăsta e primul gând care îmi trece prin cap când mă trezesc. Și tot ăsta e ultimul gând care îmi trece prin minte când pun noaptea capul pe pernă.

Nu înțeleg cum e posibil să merg pe două picioare, să pot vorbi, să fiu funcțională, fără să simt că mai locuiește cineva în mine. Pilotul automat e la cârmă. Sunt pe mâini bune. Nu este prima dată.